Astazi s-a lansat Cicloteque

Cicloteque este primul centru de inchiriat biciclete din Bucuresti. Are un parc velo de 100 de biciclete, care se pot inchiria pe baza de abonament + o taxa per ora de inchiriere. Poftiti la pedalat :)!




Foto: Constantin Opris.

Politică sub pod

Sau, poate, dat fiind că e vorba de un pod la margine de Napoli, o fi doar un semn ca pizza a biruit?

Ciao, amore, ci vidiamo in Italy

Am înţeles, după un giro prin Italia, aşa: că sfântul Caţavencu, atunci când a lansat sintagma istorică "frumoasă ţară, păcat că e locuită", a plagiat. Fără nici o legătură cu tanti din imagine, o napoletancă autentică (despre ce făcea ea acolo, pe bancă - toate la vremea lor, cu o altă ocazie), în singurul oraş italian în care, by the way, nu am auzit vorbindu'se româneşte. Sau, cel puţin, nu se vorbea româneşte mai mult decât italiană.
Cât despre afişul de mai jos: nu l'am scris eu, nu l'am lipit eu, nici măcar nu l'am rupt eu. Înseamnă că o fi ceva adevărat, totuşi...

Cicloteque, de maine in Bucuresti

Via Simina

Zoo Baneasa

Ne-am dus la zoo. Desi auzisem ca e urat. Ca e deprimant. Ca e pustiu. Ca saraca Gaia... Ca tigru impuscatu'! Si alte prapastii.
Ei bine, nu e.
Nu e ca-n filme, dar nici deprimant nu e. Animalele sunt tinute in custi, ca deh, asa e la zoo, dar e si un pic de decor, exista si niste explicatii scrise pe niste table de langa fiecare cusca, leul arata bine, serpii erau impresionanti, n-am prea vazut maimute ca trasese o ploaie inainte. Au multe pasari, multe capre si rude de-ale caprelor. N-au girafa si elefanti si nici pe ponei nu i-am mai prins la ora la care am ajuns. Dar una peste alta, nu e cum scrie prin ziare. Asa ca daca aveti copii, nu ezitati. E o plimbare draguta.
Minus manelele.
Minus mirosurile.
Dar draguta.

Din trafic: They call him Schumi

Prima oara ne-am intersectat azi noapte, undeva pe cheiul Dambovitei. Avea impresia ca e la vreo competitie de olimpiada zapezii, ca prea facea slalom urias printre restul oamenilor. S-a proptit falos in frane fix in fata mea, convins ca lumea e a lui si nimeni si nimic nu indrazneste sa-i stea in cale.
Pe luneta avea o placuta inscriptionata: They call me Schumi.
Nu ma mir. Bietul Costica, i s-a zbarlit parul pe capota numai cand a vazut cat de putin ar mai fi fost pana sa-l faca terci Peugeotul domnului Schumi de pe malul Dambovitii.
Azi dimineata, am avut nesperata si neasteptata sansa de a ma regasi pe benzi paralele cu domnul cu pricina. L-am recunoscut dupa numar, nu i-l redau numai din discretie, dar si dupa felul in care iar s-a proptit in frane si-a dat sa ma depaseasca in moduri necuviincioase si de neacceptat nici macar in Targul asta prafuit. Nu cred ca are 25 de ani dar e posibil sa ma insel. Asa masinuta frumoasa i-a cumparat tata pen'ca a trecut de sesiune. Ii plimba si pe baetii lui din cartier cu ea. Si daca-l vedeti in retrovizoare, aveti grija. Tipul o fi vazut recent Jumper si s-a gandit sa imite stilul de condus al personajelor din filmul cu pricina.
Mie mi-e frica de el.
De-aia sunt cu ochii in patru. I se spune Schumi si nu glumeste, e doar un sofer bucurestean, diagnosticat sau nu cu borderline personality sau macar split personality.
Regulile? Pentru prosti.

Povesti din trafic: azi, despre cavalerism la volan

Acum ca am intrat in rutina schimbatului vitezelor fara a mai concentra absolut toti neuronii spre actiunea asta imi permit sa observ si partenerii de drum. In afara domnilor care sunt extrem de amabili si ma lasa sa schimb benzile, imi zambesc si-i trimit bezele celei mici (bine, asta cand nu imi dau lectii despre retrovizoare si prioritati in intersectie), in afara de doamnele care conduc masini cam de 10 ori mai scumpe decat "Costic-Costic" (cum ii zice fiica-mea) si nu contenesc a emite ganduri deloc pasnice la adresa mamei meie (mama, imi pare rau), pe langa toti pietonii abulici ce par gata sa se sinucida in fiecare dimineata, mai exista in trafic niste personaje.
Ei merg pe scuter. Sau pe motor. Primii, cei care s-au dus la carrefour sa-si ia un bax de apa, trei prosoape, servetele de hartie si au bagat si-un scuter in cos, n-au carnet. N-au nici un Dumnezeu. Ei stiu ca la rosu stai si la verde pleci. In urma ta poate sa vie si potopu', poa' sa ninga, poa' sa ploua, ei au scuter noua si li se cam rupe.
Motociclistii sunt ceva mai constienti de valoarea chestiilor pe care stau calare. Dar uneori si ei au impresia ca au bagat jaratec in rezervor in loc de benzina sau motorina sau ce or folosi motocicletele ca sa mearga ca vantu' si ca gandu'.
Azi, unul dintre scuteristi s-a gandit ca e loc intre benzi. A incetinit el, ca era rosu, dar nu de tot. Asa ca a sters usor oglinda retrovizoare din dreapta a unui Volvo.
A indoit-o, cum s-ar spune. S-a oprit ceva mai incolo si s-a uitat in urma, sa vada dimensiunile catastrofei. Soferul din Volvo i-a batut obrazul. Scuteristul a ridicat din umeri. Soferul i-a facut semn sa se intoarca, sa indrepte oglinda. Scuteristul si-a indesat mai bine casca pe cap si a sters-o.
And I say, Romania is my country....

Il Giro

Se ia un set de coli, se aştern amprentele digitale, se notează datele personale (like CNP, adresa, serie şi număr de paşaport, cu specificaţia subliniată a cetăţeniei române) şi se pleacă, în peninsulă, la vânătoare de italieni fascişti. Poate nu'mi iese subiectul. Dar şi dacă îmi iese...
Signore Maroni, hai să dăm dovadă de înţelegere românească, aşa cum spui matale că ţi'ar fi zis şeful Internelor de la Bucureşti (a propos, domnu' David, când ziceaţi că vă daţi demisia aia?). Allora, dotore, io porto gli punti dei diti - ci vidiamo?
Ti abbraccio, caro ministro!

Mircea, fă'te că eşti surprins!

Nu ştiu dacă filmul circulă, deja, pe net; eu, cel puţin, nu l'am văzut. De altfel, nici n'am ştiu că a fost ziua Prostănacului înainte să citesc pe blogul lui Andronic despre petrecerea de la Vila Lac 1. Acuma, dincolo de toate comentariile politice pe care le'a stânit opulenţa social-democrată a soţului preşedintei Crucii Roşii din România, am şi eu o nedumerire ca de la mine, de la ţară: dacă un individ numit Prostănacu' este ridicat în slăvi, putem vorbi despre INcultul personalităţii?

PS: am descoperit, pe site'ul PSD, un link intitulat Old PSD care duce aici; Mircea, vrei să insinuezi ceva?

PPS: şi altă ipocrizie, dacă tot am dat iama în ştiri (extras de Hotnews din interviul publicat de EvZ).

420 ice tea

Nu obişnuiesc să alimentez la Lukoil. Nu alimentez, de fapt, la Lukoil (deşi, la sfârşitul acestui an, când vor fi făcute publice rapoartele anuale ale multinaţionalelor, s'ar putea să am surpriza ca alimentările de la OMV să îmi fie tot ruseşti; deocamdtă sunt zvonuri). Opresc la Lukoil doar dacă nu am altă toaletă pe traseu sau dacă se încinge prea tare şi mă doboară setea. Pe asta din urmă am păţit'o când am plecat spre Belgrad. Ni s'a făcut (preventiv) sete şi am tras pe dreapta în benzinăria rusească de la marginea Piteştilor (cred că e un fel de centură, tronsonul ce leagă autostrada dee ieşirea din oraş spre Slatina).

Ne'am luat după gust răcoritoarele necesare dar ne'au picat ochii pe un energizant în ambalaj portocaliu. Cum nu aveam aparat de fotografiat, am vrut să povestesc despre el. Între timp, însă, mi'a ieşit în cale, prin Bucureşti, un alt Lukoil, aşa că m'am dus direct la raftul de energizante şi mi'am luat o cutie din băutura al cărui nume propriu-zis nu am reuşit să'l descifrez (merci din nou, Googule). Dedesubtul numelui, însă, am regăsit ceea ce lăsasem în urmă la Piteşti - cu specificaţia că nu e băutură energizantă ci, pur şi simplu, un ice tea făcut din flori de cânepă:


Pe site'ul sud-african al firmei producătoare, la conţinut nu apare nici o legătură cu planta care isterizează autorităţile, însă pe cutie este specificat clar, în limba română, aportul de flori de cânepă. Gustul? Un ice tea cu e-uri subînţelese, fără nici o legătură cu efectele halucinogene implicite ale ierbii.

Pe piaţă există şi Cocaine, un energizant despre care reclama vorbeşte că ar avea de trei ori efectul unui Red Bull. Deocamdată, pe piaţa lor. Deşi un domn cu origini coloniale din Parlamentul de la Londra are idei de interzicere a băuturii. Şi se laudă că e laburist!

Vecinul tău. Vaaaai, ce copil cuminte era, doamnă...

Salutari de la Neptun

Dragi concitadini, care credeti ca daca plecati noaptea spre mare e mai bine ca aveti autostrada si va duce direct la Constanta...
Aflati ca nu e mai bine. pe Autostrada Soarelui E BEZNA. Nu e nici o pompa de benzina pe 200 de kilometri. Doar parcari. Si bude. Si becuri numai langa parcari si bude. Si mi-a soptit o viorea ca telefoanele alea de pe marginea drumului pe care scrie SOS nu merg.
Pe bucata de sosea dinspre autostrada spre Constanta asfaltul e foarte bun. Dar in Constanta am gasit gropi. Ca-n Bucuresti.
Atentie ca si drumul vechi (din)spre mare e in reparatii. Adica e distrus. Si pe o bucata de vreo 38 de kilometri pana spre Fetesti, am avut impresia ca sunt intr-o tara a Uniunii Europene recent devastata de bombele arabilor. Cumplit.
In rest, la mare e frumos si bine: apa rece gheata, asezonata cu alge multe, plaja nu mai e ce stiam eu, e o combinatie de multe scoici pisate, oamenii sunt multi, masinile lor sunt mari si parcate aiurea, hotelurile (unele dintre ele) de care te poti apropia sunt ca in anii '80 (nu ca, mai bine zis, in) iar chelnerii, ah, chelnerii...
Am fost, ne-am prajit, ne-am intors.

Rid'em!

Ciolpani, somehow close to the city, sâmbătă, iulie, zgomot de motoare, muzici grele, praf, cald, noroi, bere, geci de piele, tricouri negre, maiouri decoltate, craci lungi în cizme la fel, tot mai cald, nişte localnici - vedetele satului - pe scuter dincolo de gard privind uluiţi la adunătura de pletoşi dar, mai ales, la şirurile de fiare pe două roţi strălucind - uneori chiar şi de sub stratul de noroi.
MZ-uri comuniste, Harley, chopper-uri, nu garantez că printre BMWuri nu era şi o piesă din cel de'al doilea Război Mondial. Nu mă pricep, oricum. Dar mi'au plăcut - chiar dacă la concursul de motocros nu s'au înscris decât cinci şi au terminat doar trei.

Alte imagini de la Dacorum sunt pe Tren.

PS: Pe Judas Priest i'am; did I missed something except Judas Priest?

Teo, 5% revenge!

De ce mi's dragi sârbii? Pentru că Dumnezeu nu bate cu paru'!

Senatorul de New York Charles Schumer a cerut Biroului Federal de Investigaţii şi Departamentului Justiţiei să urgenteze procedurile de obţinere a extrădării unui cetăţean sârb acuzat că l'a bătut pe un american într'o cârciumă din campusul Universităţii Binghamton. Sârbul, student, ca şi americanul, în plus jucător de baschet într'o ligă universitară (ca orice sârb care ajunge să studieze în America şi care se respectă), a reuşit să părăsească Statele Unite cu un paşaport eliberat de consulatul Belgradului la New York în schimbul documentului oficial de călătorie, reţinut de poliţia din Binghamton. Justiţia americană hotărâse o cauţiune de 100.000 de dolari pentru eliberarea condiţionată a sârbului, până la momentul definitivării sentinţei - sumă care, de altfel, a fost achitată, de chiar vice-consulul Serbiei la New York (20.000 în cash, restul prin transfer bancar). Diplomatul sârb, devenit indezirabil pentru Administraţia americană după ce s'a dovedit că el i'a eliberat paşaportul temporar în baza căruia studentul-baschetbalist a părăsit SUA cu un zbor spre Frankfurt pentru a ajunge acasă, în Serbia, a fost, apoi, retras din post.

Versiunea oficială spune că sârbului i s'a năzărit pe american şi l'a bătut până a intrat în comă. Apropiaţii fugarului (şi câţiva martori oculari) susţin, însă, că, înainte de a lovi, sârbul ar fi încasat câteva lovituri - în timp ce încerca să intervină într-o bătaie deja stârnită.

Povestea ocupă ceva spaţii în câteva din publicaţiile de dincolo de Ocean - CNN a scris/relatat despre incident, şi Village Voice şi New York Daily News; în fine, Google News oferă o listă de surse. Voci revoltate acuzând fără discernământ într-o cauză încă neclarificată. O versiune mai nuanţată a poveştii apare pe site-ul postului belgrădean de radio B92, o instituţie de presă beneficiind de calificativul "credibil" în peisajul media sârbesc. Tot acolo, versiunea părinţilor săi.

Astăzi este comemorat masacrul de la Srebrenica, un moment din istoria recentă la care se face referire vorbindu'se numai despre efecte, nu şi despre cauze. Masacrul, în sine, este o fărădelege oribilă pentru care autorii au nişte note de plată de achitat. Dar apelul la memorie porneşte doar de la ofensiva paramilitarilor sârbi, omisă fiind prima parte, provocarea: din dosul cordonului de securitate ONU (enclava musulmană Srebrenica era, la acea vreme, zonă sub protecţia trupelor Naţiunilor Unite), localnicii lansau atacuri cu mortiere împotriva sârbilor din împrejurimi. Rămâne un mister cum au reuşit trupele sârbe să treacă de întregul dispozitiv internaţional de apărare a localităţii. Şi încă un amănunt, pentru editorii Antenei 3: e adevărat că momentul Srebrenica va fi marcat şi de o proiecţie, în aer liber, într'un spaţiu public din Belgrad, a unui film despre acest episod trist al istoriei fostei Iugoslavii, însă Srebrenica nu este în Serbia, cum scrie în leadul ştirii, ci în confederaţia croato-musulmană, una din cele două entităţi statatle ce compun Federaţia Bosnia şi Hercegovina.

Două poveşti şi un numitor comun, pe care nu cred că mai e cazul să'l dezvolt: adevărul este, din ce în ce mai des, apanajul celui mai gălăgios.

Aşa ne mai aducem aminte, din când în când, şi de Teo Peter.

Erevan, UK

BBC nu mai are nici un interes pentru România. Şi, atunci, noi unde o să mai ascultăm astfel de ştiri???

Control: "Alpha Zulu 20, this object in the sky, did anyone have a look at it?"

Officer: "Yes, it's the moon. Over."

D'oh!
The entire news e aici. Cu proba audio cu tot. Over.

Un post lung despre o gâlceavă stupidă

Dacă ar fi să compar cu ceva, aş raporta la povestea celui mai răsunător şi trist semieşec din istoria fotbalului românesc. Anul acela trebuie că a fost exact ce i'a lipsit lui Răducioiu pentru a nu o lua razna. Anul relaţiei cu G. A fost o dragoste bazată pe prietenie. Sau numai iubirea se poate baza pe prietenie? Atunci a fost o iubire bazată pe prietenie. O prietenie implicând multe, inclusiv respectul pentru credinţa ei şi modul maxim de cast posibil în care s'a derulat relaţia noastră.
Cu cuvintele unui cronicar sportiv, în termenii sugeraţi de prima frază, lucrurile ar suna cam astfel: după un debut precoce în înalta performanţă, după câteva strălucite selecţionări... Dar, spre deosebire de cazul fotbalistului, aici nu a urmat transferul în străinătate ci anul de abstinenţă . A contat foarte mult. Cum? Nu ştiu şi nici n'a venit vremea să trag linia.

Povestea s'a terminat după un an iar aici se încheie şi povestea din paragrafele introductive, pentru a trece la subiect. Am pomenit despre credinţa ei. G. aparţinea unui grup religios pe care multă lume îl consideră sectă. O denominaţie religioasă neoprotestantă - adventiştii de ziua a şaptea. Am fost deseori în grupul lor, în zilele de sabbath. Am fost cu ei în varii ocazii, mai mult sau mai puţin plăcute. Sunt oameni din cale afară - insuportabil, chiar - de minunaţi. Toleranţi, comunicativi, săritori, prietenoşi, harnici, modeşti şi cinstiţi.
Adventiştii sunt una dintre comunităţile spirituale ale satului uitat de timp în care m'am născut. La doi paşi de casa părinţilor mei se afla, până în anii 80, ruina unei sinagogi. La un moment dat, resturile de ziduri au fost distruse cu bulodozerul şi, odată cu ele, cele două - sau trei erau? - pinacee foarte înalte din curtea abandonată. Curtea a fost cumpărată de cineva iar după o vreme, într'una din încăperile ce se desprindeau din verandă s'a instalat un grup de penticostali. O falangă a acestei biserici (neo)creştine, desprinsă dintr'o grupare ce funcţiona pe o stradă paralelă (câţiva ani mai târziu aveau să se reunifice). Teo şi fraţii săi, prieteni din copilărie, făceau parte din această comunitate - am fost surprins să'i aud cântând acorduri ce mă duceau cu gândul la muzica folk pentru teme pe care eram obişnuit să le asociez mai degrabă muzicii clasice. Şi, tot aşa, am fost surprins să aflu că Daniel, unul dintre cei mai buni prieteni de năzbâtii din aceeaşi copilărie, este baptist. Biserica baptistă se înălţa în spatele curţii de vis-a-vis de casa părintească. Şi de acolo se auzeau, uneori, coruri cântând. Nu am distins niciodată cuvintele, mai puţin un "ce mare eşti" pe care îl asociam vocii Soniei, organista bisericii romano-catolice pe lângă care am crescut.
Era lume şi ţară, acolo, de sărbători, în bătrâna biserică în care s'au rugat, în perioada comunismului şi romano-catolicii dar şi greco-catolicii interzişi de statul care uitat că unirea lui Mihai Viteazu s'a săvârşit într'un locaş de cult ortodox unit cu Vaticanul. Veneam cu părinţii (Mama catolică, Tata ortodox), la slujba din noaptea de Crăciun sau în seara din sâmbăta dinaintea Învierii. Mă întâlneam, acolo, cu mare parte din colegi - unii de aceeaşi religie, câţiva unitarieni, cei mai mulţi ortodocşi. Era o bucurie pentru toţi şi chiar îmi era greu să îi înţeleg când îmi vorbeau că le place slujba "la nemţi". Primul rând de bănci din biserică era mereu ultimul care se ocupa - era rezervat pentru întreaga preoţime a târgului meu natal. Şi veneau, fără deosebire de rit sau cult, toţi slujitorii Domnului. Uneori, deşi era interzis, se afişau şi slujitorii tovarăşului. Eram, în fond, acasă cu toţii.
La rândul meu mergeam cu plăcere la slujba de Înviere din curtea catedralei ortodoxe. Sigur că era mult mai pasionant decât anostul ritual al lui Pfarabaci (pfara sau pfoara este variaţiunea bănăţeană - într'un dialect numit koarisch, adică adus de austriecii veniţi sub unul dintre împăraţii austrieci Carol - a cuvântului german Pfarrer = preot; baci este maghiarul basci însemnând nenea). Era mai pasionant pentru că în noaptea ortodoxă de Înviere făceam "bombe" - din cutii de vopsele, cu carbid, sau dintr'un amestec de prafuri folosite la zugrăvit, miniu de plumb şi bronz-aluminiu, parcă - cu care trăgeam, uneori la câţiva paşi de preoţii din deschiderea procesiunii.

Am crescut împreună cu sârbi, croaţi, câţiva unguri, destul de mulţi ţigani (avea mama în clasă o premiantă cu ochi negri şi corp de fotomodel graţie căreia şi azi mi se aprinde focul din prima încercare) şi bulgari. Medicul de familie era evreu - şi nu garantez că o parte dintre amicii copilăriei erau şi ei. De moldoveni nu mai vorbesc. Şi olteni. Le veniseră părinţii la muncă, la mină, şi rămăseseră aici. Unii se născuseră chiar aici. Eram noi, rămăşiţa de comunitate germană. Şi mai erau românii pur sânge, cu bunici la Potoc, Slagtina-Nera, Ilidia, Cacova, Vrăniuţ şi lista e lungă. Oamenii s'au căsătorit interetnic şi interconfesional şi aproape că nu era familie să nu sărbătorească de două ori Paştele. În unele case se întâmpla asta iarna - şi eram invitaţi la prietenii sârbi în ianuarie, să sărbătorim încă o dată Crăciunul şi Anul Nou. În fapt, Banatul, de la malul sudic al Mureşului până la Cazane (ca, de altfel, şi în Vojvodina - Banatul Sârbesc), a devenit, în circa şase secole de convieţuire, o imensă combinaţie genetică încât cu greu mai poţi spune cine cărui grup etnic aparţine. Aşa că nu e chiar o blasfemie să vorbeşti despre oamnii locului ca despre bănăţeni, altfel decât românii din restul ţării.

Sigur că asta nu pare a avea nici o legătură cu Bucureştii. Dar a fost singura chestie decentă pe care am putut'o spune după întregul tămbălău stârnit în urma unui gest ecumenic "comis" de mitropolitul Nicolae Corneanu. Ieri, Sinodul Bisericii Ortodoxe a servit enoriaşilor o mostră de creştinism. Nu ştiu dacă votul nimicitor (unul pentru afurisirea lui Corneanu, 47 împotrivă) a fost din convingere sau făţărnicie dar aşa cum nu îmi pasă de motivul pentru care s'au reunit The Police, nu îmi pasă nici de resorturile iertării BOR. Îmi pasă că am citit undeva, pe blogul amicului Paul (Slayer) Grigoriu Jr, că preotul de la Timişoara a păcătuit slujind ALTUI HRISTOS. E un citat din (consideram până acum) respectatul părinte Bartolomeu Anania. Dacă,"prea sfinţite", consideraţi că se poate sluji "altui hristos", atunci, pur şi simplu, negaţi existenţa acestuia şi, implicit, întreaga filosofie creştină. Hristos e unul sau nu e deloc, părinte.
Şi îmi mai pasă că suntem, ca naţiune şi aşa nefericită, expuşi fundamentalismului.

Toate astea au o legătură cu Bucureştii. Pentru că de aici ar trebui să vină lumina. Dar dacă farul călăuzitor a fost izbit în plin de corabia unui căpitan de factură îndoielnică...


PS: Photo by Mama, rămasul special la Oraviţa al redacţiei Blogureşti.

Cifrul Bunicuţei

Am fost mereu impresionat de vitalitatea unuia dintre cei mai controversaţi români în viaţă. Nea Nelu, Bunicuţa PSDului, ne va îngropa pre mulţi dintre noi - şi o va face din băncile Senatului, cu siguranţă. Şi de pe blogul său - căci la blogul lui Iliescu vroiam să ajung.
Nu ştiu câţi oameni lucrează la redactarea lui. Dar lucrează foarte bine, nu pentru că blogul ar fi o capodoperă ci pentru că redă ad integrum stilul preşedintelui (din nefericire) pe viaţă al României. Poate e doar un singur blogger. Poate e chiar Iliescu dar, hei, parcă e prea mult - chiar şi pentru el.
Oare ce parole (cu siguranţă se schimbă mai des decât lenjeria intimă) o fi având? beria? lesterbrown? lubianka? edituratehnica1989? ninisor? lovilutia? mironcosma90? Any other ideas?

Capcane pentru prosti

Nu stiu cine a castigat alegerile la sectorul 4 dar va anunt pe aceasta cale ca pe bulevardul Cantemir, chiar inainte de pasaj, pe banda aia care duce spre fantani, cineva, nu stiu cine (Apanova? Distrigaz?), a decupat asfaltul in jurul unor guri de canal.
Dar nu l-a decupat finut, rotund, cat sa nu se impiedice masinile mai mici si sa ramana cu rotile invartindu-li-se in aer, nu, au taiat din asfalt cu ura, patratoaie mari, cat sa le poata depasi numai aia de conduc jeep-uri, care oricum nu simt ca decoleaza daca dau cu roata intr-un sant d-asta.
In special noaptea, gropile alea sunt minunate.

I was the soldier of fortune

The band s'a retras, pentru moment. A rămas, pe scenă, doar el. Coverdale cel cum vreţi să'i spuneţi, acum n'am nici un chef de comentarii, de critici (ar fi... dar, la ora asta, cui îi pasă?).
Nu mai există bas, nu mai există clape, nu mai există... Nu mai există decât vocea lui. El şi ea, mai bătrâni decât Whitesnake. Momentul Deep Purple. Live, a capella, o voce - peste aerul serii, un aer încă apăsător de cald, încă prea liniştit, încă greu şi obositor şi sufocant (aici ar urma o dizertaţie despre absolut proasta organizare românească; dar nu!).

E numărul Coverdale.

But I feel I'm growing older
And the songs that I have sung
Echos in the distance
Like the sound
Of a windmill goin round.

A urmat o pauză. Chestie de interpretare. Coverdale a simţit că e momentul de cotitură al strofei.

În acea clipă, ca într'o punere în scenă, peste scena goală, prin pletele lui Coverdale, lipindu'i cămaşa de corp, s-a mişcat o pală de răcoare. O boare. Prima.

Coverdale a oprit o clipă timpul, după care i-a dat iarăşi drumul, încheind refrenul:

I guess I'll always be
A soldier of fortune.

A fost momentul în care am realizat că nu sunt decât unul dintre cei fericiţi că a trăit o seară ca aceasta, cu Whitesnake, cu Def Leppard şi chiar cu Iris. Atât. Nimic mai mult.

***

Iar furtuna de afară e confirmarea.

***

Later update: poze. Şi aici.

Frustratissimo

Am crezut multă vreme că italienii şi'au găsit cu România pe unii peste care să se descarce şi ei, că prea erau râsul eurocurcilor. Bun, comasam această bănuială cu realitatea irefutabilă că nu există ex-post-fascişti, dar asta era o răutate, doar. Şi, ca să fiu sincer, l'am cunoscut, undeva pe strada Mihăileanu (aia, celebra, cu casa preşedintelui), pe Gianluca, patronul italian al unei afaceri cu bar, vinuri de colecţie, motoare de esenţă fină şi maşini rare. L'am îndrăgit din prima, ca pe orice distrugător de stereotipuri.
Aşa că am cam strâmbat din nas la toate politicianismele de prost gust din ultima vreme ale cizmelor. Azi l'am descoperit, însă, taaaaaare ofuscat pe "Il Cavaliere" (domnu' Năstase, aşa i se spune şi in private?), încât, după ce premierul italian a decis să joac rolul avocatului pentru dictatorul Robert Mugabe, americanii au sărit să îi aducă o prăjiturică, doar-doar nu mai exportă brânză stricată!
Păi, dom'le, hello, mr. Dubbya Bush!, how are you today, nu ştiaţi că italienii (Gianluca, scusi!) nu se împacă deloc cu gândul că pot fi ironizaţi? Păi vă explic eu acuşica.



Mai întâi traducerea.
Media Markt este cel mai important lanţ de electronice din Germania. Televizoare, uscătoare de păr, telefoane mobile und so weiter, und sofort...
Media Markt are de câţiva ani un serial de reclame în care, cu multă autoironie (unii ar spune că's făcute de evrei, reclamele, dar şi asta e răutate gratuită), trag de şi înspre orice defect asociat propriei naţii pentru a convinge că preţurile de la MM sunt cele mai... Reclamă. Cu succes.
Mesajul final al reclamei este următorul: Media Markt - că doar nu's tâmpit (să cumpăr din altă parte).
Şi a venit vremea Campionatului European de fotbal. Ma si, certo!

Şi, acum, traducerea: domul, corespunzând clişeelor despre italieni (şi dacă nu credeţi citiţi asta) se plimbă prin magazin.
"Un bărbat... în sfârşit, un bărbat. Ştii ceva? Când tu să cumperi vrei un televizor, de exemplu pentru a te uita la fotbal, ai nevoie întotdeauna de un bărbat. De ce? Numai un om ştie corect despre tehnică şi despre fotbal. Femeile nu ştiu despre... nici una... nimic..."
Moment în care trece o vânzătoare blondă.
"Un attimo. Scusi. Mă scuzaţi. Aţi putea să mă ajutaţi cu aceste aparate? Sunt total pe lângă!"
Iar la final, mesajul companiei.

Şi încă unul:



Toni al nostru (contribuie la alegerea numelui şi celebritatea vârfului de atac al lui Bayern Munchen, probabil) se plânge că, de când cu Euro, nemţii "au luat'o razna" şi cumpără în draci toate televizoarele cu ecran lat şi "die lepetope". "Dar italienii", zice Toni, "ce cumpără italienii? Cumpără arbitrii!"

Buuuun.
1. Ce ar fi fotbalul european fără tifosi? Când spui fotbal, când spui campionatul european de fotbal, spui Italia. Spui tifosi. Acest Luca e bine ales.
2. Casanova era italian? Era! Le plac italienilor blondele? Le plac! Sunt ei misogini? Sunt? Nu ştiu, nu mă pronunţ dar am auzit câte ceva. De exemplu, că le'au dat destul de târziu femeilor drept de vot. Acuma, să fim sinceri, nici nu era nevoie. Italianul, când merge să voteze, în duminica alegerilor, votează, oricum, după cum i'a dictat soacra, la ieşirea de la biserică.
3. Arbitri... Păi ce, e minciună? Nu au retrogradat'o mai an pe Juventus?

Buuuun.
Ce mi'au zis italienii? Ambasadorul Italiei la Berlin a cerut, pur şi simplu, boicotarea lanţului Media Markt. Cam ca şi chinezii, când cu boicotarea Carrefour după ce torţa olimpică a fost pretext pentru a atrage atenţia asupra dictaturii de la Beijing. Iar asemănarea dintre China şi Italia nu se termină aici. Roma, în timpul guvernării Romano Prodi, a vrut să ceară înregistrarea tuturor blogurilor la registrul comerţului şi achitarea unei taxe de blogger, ca şi cum ar fi vorba despre o activitate lucrativă, aducătoare de profit!
Nu ştiu de ce, dar îmi pare că Italia are parte de cele mai proaste Guverne de la invazia americană (and I mean vremea lui Mussolini) încoace! De când au fost luate în colimator gunoaiele din Napoli şi difuzate de toate canalele de televiziune din lume, Italia pare o ţară în stare de asediu - culminând cu acest ministru Maroni, care, profitând de criza romilor, vrea să renegocieze acordurile de liberă circulaţie. Ci fermiamo la porte dalla patria, compagni!

RUGăciune

Două ştiri: asta şi asta. Aceasta din urmă se lasă cu arderi pe rug urmate de excomunicare. Pentru că, a auzit Sprâncenatu' la Realitatea, Corneanu va fi judecat de Sfântul (???) Sinod al BOR pentru Erezie.
Căpătasem obiceiul de a interpreta lumea musulmană prin prisma diferenţei de câteva sute de ani dintre naşterea bisericii lui Cristos şi profeţiile lui Mahomed. Începe, însă, de acuma, să'mi dea cu rest...
Pe la diverse hramuri, la care enoriaşii se calcă în picioare (ca la operaţiunea vangheliano-geoaniană patru mici şi'o bere) pentru o porţie de sarmale, mai marii bisericii naţionale îşi coboară prea-fericirea din limuzine germane cumpărate, presupun, din donaţiile pentru sfinţirile de decapotabile. Astă dovadă de receptivitate la progres nu înseamnă, bag de seamă, că, pentru BOR, Evul Mediu a trecut.

Here I go again

Nu i'am aşteptat 21 de ani. Sincer să fiu, nici nu m'am gândit vreodată că ar urma să vină şi ziua în care am să'i văd live. Dar anii au trecut de atunci iar mâine... Ei, bine, da, mâine - care e aproape azi - vin la Bucureşti! Şi nici măcar singuri!

Onţane, am scăpat de o grijă, tată!

Nici nu se adunară suficiente accesări (asta fiind varianta 2.0 de la "nici nu s'a uscat bine cerneala...") pe postarea lui Popej că uite ce le trece unora prin minte:

Bun, nu cred că are cum să ne intereseze regulamentul de participare, decât în măsura în care vrem să aflăm why not! Doctore, şezi liniştit, să nu'ţi vie vreo idee, că ne facem de râs!

Şi tot despre ştirile de luni

Am dat drumul la teveu pe la două, azi noapte, pe muţeşte, şi vedeam, pe scroll, ceva despre demiteri în PSD. Parcă... Ceva Geoană, Dâncu, Rus, nume de care am mai auzit, parcă, lşa viaţa mea. Parcă...

Azi dimineaţă vorbea Boc. Nu'mi venea să cred că aceşti indivizi mai există cu adevărat. Îi asimilam unui folclor, îi asemănam lui Manea, slutu' şi urâtu', lui Manea, grosu' şi'arţăgosu', mă rog, erau ca personajele din legende şi balade. Nimeni, în mine, nu ştia dacă au existat cu adevărat sau sunt născociri populare...

Primul mail pe care l'am citit, azi, mă anunţa că am să aflu ştirea secolului. Curios, am dat să văd ce se întâmplă. Asta se întâmplase:

O fi voodoo?
Or fi semne de epidemie?
Or fi mesaje transmise între clanuri rivale?
O fi ştire?
Aştept un live despre porumbelul care nu s'a căcat pe capul lui poetului.

Grupul pentru Bălăceală Socială

N'am văzut ştirea dar din surse sigure am aflat că Grupul pentru Dialog Social a decis , în sfârşit, să coboare furcile şi topoarele spre binele societăţii care le'a dat, până acum, priviri pline de admiraţie, sedii de ONG, edituri, maşini şi câte şi mai câte.

Am aflat de la cineva care s'a uitat aseară pe Antena 3 că GDS nici mai mult nici mai puţin decât (se) luptă - şi bine face, dincolo de orice hilar al situaţiei - pentru ştrandurile din Bucureşti. Cum - am spus'o deja - n'am văzut ştirea, nu pot decât să îmi imaginez un Liiceanu adresându'se, în slip, lichelelor care vor să ridice un bloc pe locul actualului ştrand al Tineretului sau pe Pleşu legându'se cu lanţuri de trambulina mare de la Crângaşi. Pe TRU, prieten de nădejde al GDS, nu pot să'l pierd din cadru şi îl în boxeri, de o miuţă pe faleza de la Tei-Toboc. În fine, imaginea care mi'a dat cu adevărat furori este cea a Anei Blandiana, în costum de baie: din dosul slipului ies timid urechiuşele - tatuaj, desigur - lui Arpagic în timp ce două fire de mustaţă felină se îndreaptă senzual către cele două gropiţe din zona lombară.

Acuma, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva, sătul de eşecurile lui Blaga and co, scârbit de papagalul de Boc şi obosit de vivacitatea Elenelor, domnul preşedinte s'a gândit să schimbe macazul . Că parcă mult prea brusc au căzut metafizicii noştri în cele lumeşti. Părerea mea, nefundamentată!

Necrolog pentru o cutie neagră

CDurile, DVDurile se zgârie; se rătăcesc. Dispar, pur şi simplu.
Şi memory stick-urile pot avea aceeaşi soartă. Se mai încurcă. Se şubrezesc, uneori. Alteori uiţi cui le'ai împrumutat. Se duc dracului.
Dracului se pot duce şi memoriile externe. Din te-miri-ce motive.
Şi computerele cad. Crapă. Amin. Basta. Hawg!

Avantajul este că, în astfel de momente, poţi da vina pe ceva. Ai o scuză. Nu te'a refuzat nici o editură, nu te'a respins nici o galerie de artă, nu. Nu, nu eşti tu de vină. Dimpotrivă, tu eşti întruchiparea talentului. Dar tot talentul tău, toate sclipirile tale geniale erau acolo, în acea cămară . Tot ce mintea ta unică şi irepetabilă a produs, în ani şi ani de pregătire a gloriei ulterioare, s-a prăpădit odată cu acel dispozitiv în care ai avut încredere oarbă!

Avantaj tu: lumea a auzit de tine, a aflat, din gură'n gură, că eşti senzaţional. Va rămâne mitul. Nimic palpabil nu îl va distruge!

Zero Meridian Vest

Episodul 1.
Uitaţi, eu v'o trec aşa dar la următorul ITP nu mai reuşiţi. Mergeţi la RAR să vă modifice.
Să fie primit, să'ţi deie primăria maşini de reparat cât să trăieşti fericit până la adânci bătrâneţi!

Episodul 2.
Da, la RAR dar nu aici. Trebuie să mergeţi la Voluntari. Sunaţi la acest număr, vă faceţi programare.
Hait...

Episodul 3.
Da, vă înţeleg că Meridian Vest v'a provocat neplăcerea şi ne cerem scuze dar nu ştiu ce să vă spun... Nu avem cum să vă ducem noi maşina la RAR în Voluntari. Vă rog să îmi lăsaţi un număr de telefon, am să întreb ce se poate face...
Still waiting.


Şi, totul, de la un zero (0) cu care Ionică, un amărât de Logan venit să confirme, o dată în plus, unicitatea finisajelor româneşti, s'a ales în plus pe cartea sa de identitate; un zero suplimentar pe lângă un alt zero aflat deja inscripţionat în seria motorului din fabricaţie. Probabil că angajatul Meridian Vest care a completat actele maşinii, atunci când mi'a fost vândută, s'o fi gândit la singurătatea zeroului de cursă lungă...

So, this is London!*

Bucureştii vor fi protejaţi de poluarea fonică după un sistem aplicat cu succes la Londra. Urmaşii Sulfinei de la Pirmăria Generală au găsit pe net, la liber, proiectul municipalităţii londoneze şi l'au tradus integral, aproape mots-a-mots, spune Realitatea. Acuma, eu n'am răbdare să fac studii comparate da' aş vrea să ştiu dacă se aplică şi interdicţia impusă vapoarelor de a semnaliza sonor dezandocarea pe Tamisa.

Ca să ne fie mai simplu pe viitor şi dată fiind importanta ştire a zilei la 9AM, propun şi rezolvarea altor probleme ale Capitalei în acelaşi mod şi recomand următoarele surse:

- pentru agenţia de protecţie a mediului:


- pentru Ministerul de Justiţie:


- pentru ANPC:


- pentru Ministerul Educaţiei:


- pentru Ministerul de Interne şi serviciile secrete:

- pentru Varujan Vosganian, dar nu numai:

De asemenea, doresc să îi informez pe cei îngrijoraţi că:



Acestea fiind zise,



Vorba ăstora:


That hurts!

Sursa.

PS: Independent de asta, aş mai vrea să ştiu dacă cei doi au dus logodna la bun sfârşit şi dacă după ce s'au căsătorit şi'au luat ambele nume de familie - al ei, desigur, primul:




* Cu acest cuvinte începea prima casetă de predare a limbii engleze din setul pus la dispoziţia publicului de British Council, acum mai bine de un deceniu şi jumătate.

Delictul de artă fotografică

Pe când mă întorceam din Siria, zăcând apatic pe malul unui pârâu turcesc, într'una dintre staţiile în care dom' Cornel şi gaşca alergau cu fileul după fluturi şi alte zburătoare nevertebrate, m'am trezit întrebându'mă cu ce e mai prejos dictatura clanului al Assad de "democraţia" turcă. Probabil că lista argumentelor pro şi contra ar fi fost lungă dacă drăcoveniile acelea de gâze nu mă scoteau din sărite mai mult decât şederea forţată într'un capăt nelocuit de lume, fără acţiune, fără fizionomii expresive, fără, in fact, personaje...
Aseară am revăzut un film turco-german uşor naiv tradus la noi "Copacul speranţei", Din câte am înţeles, Naţional TV îl dă în reluare la noapte, la ora 1. Pentru cei care nu l'au prins aseară sau pe HBO - merită văzut.
Două episoade care ar fi rămas distincte dacă regimul de largă respiraţie secular-naţionalistă de la Ankara nu l'ar fi arestat pe unul dintre cei mai mari fotografi în viaţă, dr. Erdal Kınacı, premiat, în anul 2006, de către National Geographic pentru o secvenţă din fotoreportajul la care lucrează, din pură plăcere, de o viaţă. Imaginile sale nu camuflează realităţile pe care, în meschinăria vieţii personale de zi cu zi, ne ferim să le vedem. Imaginile sale dor, de cele mai multe ori.
Turcia e, cu siguranţă, o ţară minunată, cu oameni de toată isprava. Euroaspiranta putere turcă nu suportă, însă, decât miliardele aduse de turiştii străini cazaţi, vară de vară, de'a lungul coastei mediteraneene. Că există muuuult mai multă Turcie dincolo de autostrăzile ce leagă Europa de Antalia, prin Istanbul şi Ankara sau Izmir, nu trebuie să se ştie!
Domnilor generali, cine e fără de prihană să arunce primul piatra!

Belgrad, din nou.

Mulţi oftează pentru că lucrurile nu mai au cum fi aşa cum erau fără EL. Ceea ce, în esenţă, e cât se poate de corect. Însă a susţine că un concert Queen cu Paul Rodgers vocal este o blasfemie... îmi pare că de abia aici începe blasfemia.
Freddie Mercury rămâne, fără doar şi poate, candidatul cel mai serios la ipostaza de vocalistul numărul 1 din istoria rockului. Mercury se confundă (cu excepţii de genul Barcelona sau I was born to love you) cu Queen iar Queen se confundă cu Mercury. Asta nu înseamnă că Rodgers ar fi o tentativă de a'l înlocui pe Mercury. Rodgers nu cântă (şi nu va cânta niciodată) "în locul" lui Freddie Mercury. Rodgers este doar solistul Queen de după Freddie Mercury.
Şi un concert Queen merită văzut chiar dacă solist este Paul Rodgers din cel puţin două motive:
- frustrarea celor care au trăit acolo şi atunci unde şi cînd Queen, cu Freddie, nu aveau voie şi
- incontestabila valoare a lui Brian May, John Deacon şi Roger Taylor.
Şi, în plus, pentru că Rodgers este, la rândul lui, un nume greu în muzica rock.

N'ai fost fan Queen dacă ai ascultat numai vocea lui Mercury. Acolo au fost patru oameni, fiecare cu aprotul său crucial la geniul şi mitul Queen. A'i nega pe May, Deacon & Taylor mi se pare blasfemie.

Şi pentru că am văzut, la Belgrad, ce ştiu să facă nişte genii (Sting & co din Police) la bătrâneţe, am să mă pun din nou pe drum, în octombrie, să'i văd, tot la Belgrad, pe Queen, cu Paul Rodgers vocal.

PS: pentru cei care nu's de acord, iaca, formula asta de concert are două sold-out-uri la Londra - şi au pus în vânzare bilete pentru un al treilea concert, chiar pe Wembley; britanicii ăştia... nu ştie, probabil!

Fierea şi praporul

A propos de securişti: Gheţea ăsta e bou?

Axa ipocriziei

Companie mare, dom'le, grea, foarte grea, foarte grea şi dureroasă. Produce arme. Arme americăneşti pentru cei buni de azi care mâine vor deveni cei răi, nu? Subansamblele se fabrică undeva în România. Pentru firma respectivă există un etaj într'un bloc de birouri, megatehnologizat, din cele construite de firme "americane" ăn locul spaţiilor verzi din Bucureşti. Intri numai tu la tine în birou, cu amprenta digitală. Iar dacă cineva îţi bate la uşă îl vezi pe un mic monitor. Ştiţi imaginile acelea - o faţă bombată, nişte ochi bulbucaţi, un nas imens, o bărbie prelungă în dosul căriea se vede o pereche de caricaturi de picioare din vârful cărora creşte câte un pantof (câte unul de picior).
Leafă pe măsură.
Timp de supravieţuire: 30 de zile.
Firma e plină de ochi albaştri pe rit vechi. Nu au nici o putere de decizie, ţi se spune, orice se discută & rezolvă dincolo de Ocean. După care nu'ţi mai vorbesc patru zile. Timp în care nu te bagi nici tu în seamă cu ei dar tragi cu ochiul şi te prinzi care e treaba. Lumea nu îşi prea socializează pentru că, întâi de toate, e preocupată să se fileze reciproc. Dacă au ceva să'şi comunice, trec strada la fast-food. Ar fi de preferat să folosească şi toaleta de acolo.
După alte patru zile, şeful local te interpelează în trecere. SOPul prevede să verifice, periodic, gradul de satisfacţie profesională a angajaţilor. Chestionarul e cât se poate de scurt. Un cuplu de aristocraţi britanici la prânz îşi vorbeşte mult mai mult. Vremea e frumoasă sau nu, ce mai faci mulţumesc, cum te'ai acomodat la noi dacă ai nevoie de ceva nu ezita să mă cauţi (dar ştii că nu am nici o putere de decizie, n'ai uitat, sper), ştii, eu, înainte de 1989, eram ataşat economic în... (urmează o ţară pioner al tehnologiilor moderne, cu care, sub Ceauşescu, nu prea efectuam nici un fel de schimburi economice, de altfel). Alte patru zile de linişte (intercalat, weekendul), te interpelează directorul adjunct al filialei româneşti, când vrei, poate ieşim la o gustare, vis-a-vis, cum ţi se pare la noi, ştii, eu, înainte de 1989, eram ataşat comercial la (urmează o ţară mai puţin tehnologizată dar foarte aliată Statelor Unite, cu care, de asemenea, operam cel mult schimburi de chirpici contra boabe de năut).
Mai stai, aşa, câteva zile, te familiarizezi cu treaba dar parcă e peste măsură de terorizantă atmosfera, ei, la naiba, nu poţi să răspunzi la telefonul mobil fără să ştie trei servicii secrete româneşti şi câteva străine câtă pâine ai de cumpărat diseară?
Motiv pentru care dai dracului leafă de industrie de vârf şi îşi trimiţi prin mail direct dincolo de Ocean (doar nu ai uitat că aici nu are nimeni puteri decizionale) o seacă demisie, pe adresa acelui est-european şef pe Europa de Est care te'a intervievat la angajare.
Mergeţi la saloanele aviatice, la târgurile de echipament pentru poliţie sau armată... O să vedeţi cefele groase şi regulamentar tunse cu care se întreţine zâmbitor mister Taubman. Securitatea nu moare, domnule Băsescu, se mută, doar, pe axa Bucureşti - Londra - Washington.
C'mon, guys, d'oh!

Miss Platnum

După ce ne'a mai trecut din entuziasm, cred că nu ne va fi greu să acceptăm realitatea: Emir Kusturica a plasat o etichetă nasoală pe fruntea Balcanilor. Asta ca să nu spun că le'a (ne'a) făcut un mare deserviciu. Parcă şcoala italiană nu a etalat chiar tot gunoiul de sub preşul macaronar pe ecrane. Balcanii lui Kusturica sunt o cazarmă de semisălbatici sau primitivi, în mâinile cărora pică, din când în când, câte o puşcă - două, acolo. Ţin'te, Europo, bre! Dar cât de plăcut e să stai în fotoliu şi să vezi curgând pe LCD confirmări ale unor stereotipuri pe care ţi le'ai cultivat cu un minim efort, nu?

Ei, şi dacă asta se vinde, asta comercializăm:

Miss Platnum - Mercedes Benz


Duduia Ruth e născută pe undeva prin România - unii zic Miniş, Transilvania; alţii zic Timişoara - din părinţi campioni... pardon, meteorologi! De făcut carieră face în Germania, fără să dea nas în nas cu Dieter Bohlen la Germania îşi caută superstarul, ca Linda, fata lui Flavius saxofonistul. Are nuri sănătoşi şi cred că are şi simţul umorului, că am văzut'o purtând şorţuleţ de bucătărie pe scenă. Şi într'una din piese cere muuuultă mâncare, includin' fast food.
Şi ce cântă? Păi i se zice regina R&B, un R&B cu instrumentar lăutăresc.
În Germania, când e vorba despre ştiri, garanţia valorii informaţiei e dată de expresia "sagte Deutschlandfunk". Ei, bine, despre Miss Platnum s'a vorbit la Deutschlandfunk.
Busuioace, păzea, opera nu e chiar atât de comercială!

Băh, Oh, Lord, have you buyed me yeat my Mercedes Benz?

Avem primar, cică

Îmi pare rău pentru creştinii care fac naveta spre Bucureşti şi care nu mai au autobuze ci musai să se înghesuie în maxi-taxi. Da' cred că rablele alea de linii preorăşeneşti erau o pacoste pentru trafic. Hârburile se mişcau ca naiba, poluau de zor, erau subvenţionate... Şi, să fim serioşi, lumea nu mai consideră de mult un lux biletul de microbuz. Drept e că, de acum, o dată cu dispariţia ratelor, patronii de parcuri de maxi-taxi vor putea impune preţuri în stil mafiot. Aşa că, după ce îmi vine să'l felicit pe Oprescu pentru o primă măsură liberală şi de bun simţ, mă opresc şi aştept să mă conving că nu îl mănâncă rechinii. Sau că nu e omul lor.
Da' de basculante când scăpăm, dom' primar?

Cum a fost...

Gurile rele spun ca banul i-a reunit. Aceleasi guri rele care carcotesc si au aruncat o anatema peste tot ce inseamna, de fapt, reunire peste ani - cand discutam despre legende ale muzicii care au dat, la un anumit moment, multa apa la moara presei bulevardiere. The Police nu face exceptie.

Mai multe: aici.