Un post lung despre o gâlceavă stupidă

Dacă ar fi să compar cu ceva, aş raporta la povestea celui mai răsunător şi trist semieşec din istoria fotbalului românesc. Anul acela trebuie că a fost exact ce i'a lipsit lui Răducioiu pentru a nu o lua razna. Anul relaţiei cu G. A fost o dragoste bazată pe prietenie. Sau numai iubirea se poate baza pe prietenie? Atunci a fost o iubire bazată pe prietenie. O prietenie implicând multe, inclusiv respectul pentru credinţa ei şi modul maxim de cast posibil în care s'a derulat relaţia noastră.
Cu cuvintele unui cronicar sportiv, în termenii sugeraţi de prima frază, lucrurile ar suna cam astfel: după un debut precoce în înalta performanţă, după câteva strălucite selecţionări... Dar, spre deosebire de cazul fotbalistului, aici nu a urmat transferul în străinătate ci anul de abstinenţă . A contat foarte mult. Cum? Nu ştiu şi nici n'a venit vremea să trag linia.

Povestea s'a terminat după un an iar aici se încheie şi povestea din paragrafele introductive, pentru a trece la subiect. Am pomenit despre credinţa ei. G. aparţinea unui grup religios pe care multă lume îl consideră sectă. O denominaţie religioasă neoprotestantă - adventiştii de ziua a şaptea. Am fost deseori în grupul lor, în zilele de sabbath. Am fost cu ei în varii ocazii, mai mult sau mai puţin plăcute. Sunt oameni din cale afară - insuportabil, chiar - de minunaţi. Toleranţi, comunicativi, săritori, prietenoşi, harnici, modeşti şi cinstiţi.
Adventiştii sunt una dintre comunităţile spirituale ale satului uitat de timp în care m'am născut. La doi paşi de casa părinţilor mei se afla, până în anii 80, ruina unei sinagogi. La un moment dat, resturile de ziduri au fost distruse cu bulodozerul şi, odată cu ele, cele două - sau trei erau? - pinacee foarte înalte din curtea abandonată. Curtea a fost cumpărată de cineva iar după o vreme, într'una din încăperile ce se desprindeau din verandă s'a instalat un grup de penticostali. O falangă a acestei biserici (neo)creştine, desprinsă dintr'o grupare ce funcţiona pe o stradă paralelă (câţiva ani mai târziu aveau să se reunifice). Teo şi fraţii săi, prieteni din copilărie, făceau parte din această comunitate - am fost surprins să'i aud cântând acorduri ce mă duceau cu gândul la muzica folk pentru teme pe care eram obişnuit să le asociez mai degrabă muzicii clasice. Şi, tot aşa, am fost surprins să aflu că Daniel, unul dintre cei mai buni prieteni de năzbâtii din aceeaşi copilărie, este baptist. Biserica baptistă se înălţa în spatele curţii de vis-a-vis de casa părintească. Şi de acolo se auzeau, uneori, coruri cântând. Nu am distins niciodată cuvintele, mai puţin un "ce mare eşti" pe care îl asociam vocii Soniei, organista bisericii romano-catolice pe lângă care am crescut.
Era lume şi ţară, acolo, de sărbători, în bătrâna biserică în care s'au rugat, în perioada comunismului şi romano-catolicii dar şi greco-catolicii interzişi de statul care uitat că unirea lui Mihai Viteazu s'a săvârşit într'un locaş de cult ortodox unit cu Vaticanul. Veneam cu părinţii (Mama catolică, Tata ortodox), la slujba din noaptea de Crăciun sau în seara din sâmbăta dinaintea Învierii. Mă întâlneam, acolo, cu mare parte din colegi - unii de aceeaşi religie, câţiva unitarieni, cei mai mulţi ortodocşi. Era o bucurie pentru toţi şi chiar îmi era greu să îi înţeleg când îmi vorbeau că le place slujba "la nemţi". Primul rând de bănci din biserică era mereu ultimul care se ocupa - era rezervat pentru întreaga preoţime a târgului meu natal. Şi veneau, fără deosebire de rit sau cult, toţi slujitorii Domnului. Uneori, deşi era interzis, se afişau şi slujitorii tovarăşului. Eram, în fond, acasă cu toţii.
La rândul meu mergeam cu plăcere la slujba de Înviere din curtea catedralei ortodoxe. Sigur că era mult mai pasionant decât anostul ritual al lui Pfarabaci (pfara sau pfoara este variaţiunea bănăţeană - într'un dialect numit koarisch, adică adus de austriecii veniţi sub unul dintre împăraţii austrieci Carol - a cuvântului german Pfarrer = preot; baci este maghiarul basci însemnând nenea). Era mai pasionant pentru că în noaptea ortodoxă de Înviere făceam "bombe" - din cutii de vopsele, cu carbid, sau dintr'un amestec de prafuri folosite la zugrăvit, miniu de plumb şi bronz-aluminiu, parcă - cu care trăgeam, uneori la câţiva paşi de preoţii din deschiderea procesiunii.

Am crescut împreună cu sârbi, croaţi, câţiva unguri, destul de mulţi ţigani (avea mama în clasă o premiantă cu ochi negri şi corp de fotomodel graţie căreia şi azi mi se aprinde focul din prima încercare) şi bulgari. Medicul de familie era evreu - şi nu garantez că o parte dintre amicii copilăriei erau şi ei. De moldoveni nu mai vorbesc. Şi olteni. Le veniseră părinţii la muncă, la mină, şi rămăseseră aici. Unii se născuseră chiar aici. Eram noi, rămăşiţa de comunitate germană. Şi mai erau românii pur sânge, cu bunici la Potoc, Slagtina-Nera, Ilidia, Cacova, Vrăniuţ şi lista e lungă. Oamenii s'au căsătorit interetnic şi interconfesional şi aproape că nu era familie să nu sărbătorească de două ori Paştele. În unele case se întâmpla asta iarna - şi eram invitaţi la prietenii sârbi în ianuarie, să sărbătorim încă o dată Crăciunul şi Anul Nou. În fapt, Banatul, de la malul sudic al Mureşului până la Cazane (ca, de altfel, şi în Vojvodina - Banatul Sârbesc), a devenit, în circa şase secole de convieţuire, o imensă combinaţie genetică încât cu greu mai poţi spune cine cărui grup etnic aparţine. Aşa că nu e chiar o blasfemie să vorbeşti despre oamnii locului ca despre bănăţeni, altfel decât românii din restul ţării.

Sigur că asta nu pare a avea nici o legătură cu Bucureştii. Dar a fost singura chestie decentă pe care am putut'o spune după întregul tămbălău stârnit în urma unui gest ecumenic "comis" de mitropolitul Nicolae Corneanu. Ieri, Sinodul Bisericii Ortodoxe a servit enoriaşilor o mostră de creştinism. Nu ştiu dacă votul nimicitor (unul pentru afurisirea lui Corneanu, 47 împotrivă) a fost din convingere sau făţărnicie dar aşa cum nu îmi pasă de motivul pentru care s'au reunit The Police, nu îmi pasă nici de resorturile iertării BOR. Îmi pasă că am citit undeva, pe blogul amicului Paul (Slayer) Grigoriu Jr, că preotul de la Timişoara a păcătuit slujind ALTUI HRISTOS. E un citat din (consideram până acum) respectatul părinte Bartolomeu Anania. Dacă,"prea sfinţite", consideraţi că se poate sluji "altui hristos", atunci, pur şi simplu, negaţi existenţa acestuia şi, implicit, întreaga filosofie creştină. Hristos e unul sau nu e deloc, părinte.
Şi îmi mai pasă că suntem, ca naţiune şi aşa nefericită, expuşi fundamentalismului.

Toate astea au o legătură cu Bucureştii. Pentru că de aici ar trebui să vină lumina. Dar dacă farul călăuzitor a fost izbit în plin de corabia unui căpitan de factură îndoielnică...


PS: Photo by Mama, rămasul special la Oraviţa al redacţiei Blogureşti.