Axa ipocriziei

Companie mare, dom'le, grea, foarte grea, foarte grea şi dureroasă. Produce arme. Arme americăneşti pentru cei buni de azi care mâine vor deveni cei răi, nu? Subansamblele se fabrică undeva în România. Pentru firma respectivă există un etaj într'un bloc de birouri, megatehnologizat, din cele construite de firme "americane" ăn locul spaţiilor verzi din Bucureşti. Intri numai tu la tine în birou, cu amprenta digitală. Iar dacă cineva îţi bate la uşă îl vezi pe un mic monitor. Ştiţi imaginile acelea - o faţă bombată, nişte ochi bulbucaţi, un nas imens, o bărbie prelungă în dosul căriea se vede o pereche de caricaturi de picioare din vârful cărora creşte câte un pantof (câte unul de picior).
Leafă pe măsură.
Timp de supravieţuire: 30 de zile.
Firma e plină de ochi albaştri pe rit vechi. Nu au nici o putere de decizie, ţi se spune, orice se discută & rezolvă dincolo de Ocean. După care nu'ţi mai vorbesc patru zile. Timp în care nu te bagi nici tu în seamă cu ei dar tragi cu ochiul şi te prinzi care e treaba. Lumea nu îşi prea socializează pentru că, întâi de toate, e preocupată să se fileze reciproc. Dacă au ceva să'şi comunice, trec strada la fast-food. Ar fi de preferat să folosească şi toaleta de acolo.
După alte patru zile, şeful local te interpelează în trecere. SOPul prevede să verifice, periodic, gradul de satisfacţie profesională a angajaţilor. Chestionarul e cât se poate de scurt. Un cuplu de aristocraţi britanici la prânz îşi vorbeşte mult mai mult. Vremea e frumoasă sau nu, ce mai faci mulţumesc, cum te'ai acomodat la noi dacă ai nevoie de ceva nu ezita să mă cauţi (dar ştii că nu am nici o putere de decizie, n'ai uitat, sper), ştii, eu, înainte de 1989, eram ataşat economic în... (urmează o ţară pioner al tehnologiilor moderne, cu care, sub Ceauşescu, nu prea efectuam nici un fel de schimburi economice, de altfel). Alte patru zile de linişte (intercalat, weekendul), te interpelează directorul adjunct al filialei româneşti, când vrei, poate ieşim la o gustare, vis-a-vis, cum ţi se pare la noi, ştii, eu, înainte de 1989, eram ataşat comercial la (urmează o ţară mai puţin tehnologizată dar foarte aliată Statelor Unite, cu care, de asemenea, operam cel mult schimburi de chirpici contra boabe de năut).
Mai stai, aşa, câteva zile, te familiarizezi cu treaba dar parcă e peste măsură de terorizantă atmosfera, ei, la naiba, nu poţi să răspunzi la telefonul mobil fără să ştie trei servicii secrete româneşti şi câteva străine câtă pâine ai de cumpărat diseară?
Motiv pentru care dai dracului leafă de industrie de vârf şi îşi trimiţi prin mail direct dincolo de Ocean (doar nu ai uitat că aici nu are nimeni puteri decizionale) o seacă demisie, pe adresa acelui est-european şef pe Europa de Est care te'a intervievat la angajare.
Mergeţi la saloanele aviatice, la târgurile de echipament pentru poliţie sau armată... O să vedeţi cefele groase şi regulamentar tunse cu care se întreţine zâmbitor mister Taubman. Securitatea nu moare, domnule Băsescu, se mută, doar, pe axa Bucureşti - Londra - Washington.
C'mon, guys, d'oh!