Sufertaşul cu voturi

Ia să ne explice nouă acum elevul Şerban Nicolae cum e să te plimbe al'de Ion Iliescu din uşa'n uşă prin blocurile din Amzei după care să dai fuguţa în Orzari colţ cu Agricultori şi să pui bannerul pe fereastra cantinei sociale ca şi cum mă'ta ar găti din leafa ta de parlamentar mâncarea pentru muritorii de foame sau ca şi cum bugetul lui Onţanu ar fi de la PSD, nu de la contribuabilii apolitici din sectorul 2...

PS: Dragă Şerbane, dacă o iei aşa, pe Agricultori, ajungi pe Mătăsari, lângă biserică. Vezi că acolo stau fetele alea ca tine, în intersecţie...

Parada cu rază medie de acţiune

Ia să ne spuie nouă elevul Teodor Meleşcanu la ce foloseşte isteria de paradă militară care ne blochează, măi, tată, măi, traficul, atâtea zile? Ce vrem să demonstrăm? Cui? Pentru ce? Şi orele noastre pierdute în trafic pentru ca nişte apevişti să îşi murdărească bocancii, cine ni le recuperează şi cum?
Băi, sunteţi nebuni? Ogoiţî'vă'ţ zmăului!

Bacilul cu spume la gură

Ia să ne spuie nouă elevul Eugen Nicolăescu care au fost cuvintele demne de un fin intelectual liberal pe care le'a folosit când i'a luat la (să mă ierte mama!) perpulis pe inspectorii şcolari care au îndrăznit să vină cu întrebări la instructajul de vaccin şi partid!

Bacilul Nicolăescu

Tunul la care visa ministrul Nicolăescu la final de mandat se îndreaptă spre o jumătate de eşec. Mamele nu's atât de proaste cum le (desc)consideră stimabilul ministru şi colegul domniei sale de la Educaţie. Şi, pare'se, iluştrii noştri liberali vor să repete experienţa staliniştilor, după celebrul cod de luptă "dacă nu poţi, te ajutăm; dacă nu înţelegi, te învăţăm; dacă nu vrei, te obligăm".
Deci, mamelor din lumea'ntreagă, n'aţi vrut să vă lăsaţi fetele vaccinate? Ia, poftiţi, repejor, la şedinţe cu părinţii! Daţi voi o declaraţie pe proprie răspundere şi mergeţi apoi acasă, la fetiţele voastre!
Simplu, nu?
Terorizant.
Lasă, bă, că sunt destule slabe de înger şi şi mai multe n'au idee despre ce vorbim noi aici, nu? Şi, dacă nu vor, asta e. Domnului ministru, care nu va ma fi ministru peste puţin timp, oricum nu'i mai pasă. S'a frecat mulţumit şi verde pe mânuţe. Banii au fost deturnaţi, comisionul a fost încasat, nu'i bai dacă fiolele alea nu se vor scurge, prin seringi, în fetiţele de vârsta vizată.

Vă daţi seama ce dispozitiv de luptă şi propagandă a pus în mişcare Nicolăescu? Ce de bani s'au dus unde trebuie pentru a pune presiune pe mame? Bani, am spus?
Păi, să facem un calcul, atunci, şi să vedem cine e ucigaşul, la faza asta - şi cine victima!

Suma alocată de Ministerul Sănătăţii acestei operaţiuni - preventive, care va să zică - este de 90 şi ceva de milioane de lei noi. Asta înseamnă cam o treime din întregul buget al oncologiei. Cine poate fi atât de criminal să blocheze o treime dintr'un buget oricum insuficient pentru o vaccinare fără rost? Păi, cineva care are un comision de încasat, probabil.

Banii luaţi pentru programul "de prevenţie" au subţiat considerabil visteria alocată tratamentelor aplicate bolnavilor de cancer aflaţi pe listele de aşteptare pentru a fi pompaţi într-o operaţiune costisitoare şi, în mare proporţie, inutilă. Cancerul de col uterin este tratabil. Incidenţa bolii este infinit mai mică faţă de efectivul ce ar urma să fie supus operaţiunii de vaccinare. În practica oncologică există aşa numitul test Papanicolau care nu face altceva decât să îi spună femeii că este predispusă acestei forme de cancer. Cât ar costa o campanie eficientă de avertizare, un awareness, cum se spune, o campanie care să convingă femeile să se ducă la un control? Evident, mult mai puţin. Vreo 5000 de euro pentru o Mihaelă Rădulescu. Hai, un 15.000 de euro. Plus câteva parteneriate media, că tre'să afişeze şi televiziunile tabloidale umpicuţ respinsabilitate socială, outdooruri, câteva autobuze pavoazate cu mesaje, întâlniri medici - pacienţi, mă rog... Toate cele aferente nu valorează mai nimic faţă de tunul dat la final de mandat de Nicolăescu!

Dar, aşa cum mai spuneam p'acilea, pe blog, în România, problemelor cu soluţii simple la îndemână li se caută soluţii megalomane. Pentru că aşa ne'am obişnuit, să ne luăm maşini nu pentru uz personal ci pentru fierea vecinului, să ne punem lanţuri groase la gât, să ciupim de unde apucăm, că statu' îi prost oricum. Aşa că, în loc să ne gândim la sensuri unice şi poliţişti mai mulţi şi cu un IQ mai ridicat, plănuim autostrăzi suspendate. În loc să identificăm focarele de gripă aviară, ardem toate păsările de curte din Delta Dunării. În loc să ajungem direct la cei predispuşi la cancer de col uterin, injectăm toate fetiţele care, cândva, peste zeci de ani, ar putea sau nu să sufere de cancer de col uterin. Cu un veccin despre care nu ştim prea multe decât că vreo 20-30 dintre cei ce au făcut parte din programul de testare au murit.

Nicolăescu ştie foarte bine ce are pe listele de aşteptare ale oncologiei - o armată de oameni suferinzi (poate sună cinic dar e chiar o armată de muribunzi; şi, până la urmă, cu toţii suntem nişte muribunzi) care speră să nu se termine bugetul înainte de a le veni rândul la tratament. Oamenii aceştia s'au înfăţişat de câteva ori la porţile ministerului lui Nicolăescu. I'a pasat unor secretari de stat care au promis - ca Prostănacu' în colegiul Dăbuleni - tot ce puteau promite, că nu i'a durut gura şi, oricum, nu au ultimul cuvânt. În plus, prosteala mai are un front: ministerul dă vina pe Casa de Asigurări de Sănătate şi invers. Vechea strategie a statului român: fă'i să'şi piardă răbdarea şi cheful!

În tot acest timp, oamenii aceia, care simt răsuflarea morţii în ceafă, îşi privesc soţiile sau taţii care îi imploră să nu renunţe la luptă. Nu lupta cu statul ci lupta cu boala. O luptă inegală dar în care adversarul joacă mai cinstit decât şleahta lui Nicolăescu, cel care, încetul cu încetul, a dispărut din paginile de investigaţii ale ziarelor româneşti, cărora le'a cumpărat, rând pe rând, tăcerea. "Ai văzut cum ne'a ajutat să o operăm în străinătate pe fetiţa aia", vine refuzul editorilor şefi. Ca şi cum Nicolăescu ar fi dat din propriul buzunar, ca şi când, de fapt, nu ar fi fost vorba despre aplicarea legii, aşa cum este ea! Să ne lăsăm, aşadar, mituiţi cu normalitatea şi să ne facem că nu înţelegem ce vrea să spună un tânăr care suferă de cancer, care, însă, nu şi'a abandonat cariera, continuând'o cu succes, dar care mărturiseşte că realizarea lui supremă, în ultimul an, a fost că, iată, a mai trecut un an din viaţa lui şi el trăieşte!


PS: din grabă, am scris în două rânduri "cancer ovarian" în loc de "cancer de col uterin"; îi mulţumesc lui FDR pentru observaţie.

Poţi să te gândeşti şi la tine?

Un mesaj prost, ştiu. O cauză bună. Dincolo de ce scrie pe fotografie, un lucru e clar:

Din păcate,
majoritatea cazurilor de cancer pulmonar sunt diagnosticate
prea târziu.

Cel mai cuminte girofar

Felicitări demnitarului din dosul geamurilor fumurii ale maşinii negre cu antemergători care a stat cuminte, azi dimineaţă, la ora 10, la semaforul de la Caşin. Nu ştiu care ai fost, fratele meu, sigur nu Băse, că am auzit că Băse merge cu Loganu'. Şi'mi pare rău că trebuie să felicit normalitatea - dar aşa se face şi cu căţeii la dresaj. Zuckerbrot & Peitsche!
Un lucru n'am înţeles, totuşi: de ce trebuia să staţionaţi la semafor cu girofarul albastru pornit?

Pohta ce-am pohtit

Prietena mea si-a cumparat masina acum vreo luna. Un Renault Clio, argintiu, editie 2007. Locuieste la bloc si nu are garaj asa ca parcheaza unde e liber in fata scarii ei.
Alaltaieri a gasit un bilet pe parbriz. S-a gandit c-o fi parcat pe locul cuiva. Ei bine, nu.
Pe bilet scria asa:
"Dle,
Imi place foarte mult aceasta masina si vreau sa o cumpar cu orice pret. Va rog sunati-ma la telefonul 021421.... si daca nu raspund ieu cereti cu Mioara.
Am o rugaminte. Va rog nu spuneti nimic de Masina (nu pronuntati cuvantul masina). Vreau sa fac o surpriza si cadou familiei. Daca nu sunt acasa spuneti ca sunteti un prieten o cunostinta etc. si ori lasati Nr. Dv de telefon ori lasati Vorba sa-mi spuna ca ma sunati peste x ore si eu la ora respectiva Voi fi casa asteptand tel. Dv.
V/am spus ca o cumpar cu or ce pret si sa aveti actele in regula Vreau ca 1 zi sa facem actele si cat se poate de repede Cu respect Mioara S."

Am respectat intocmai scrierea doamnei Mioara.
Si-acum, doamna Mioara, sunt sigura ca veti afla de postarea asta de pe Bloguresti.
A zis prietena mea sa va zic ca masina NU e de vanzare. Nu insistati. Cu Nici un pret.

Nicu. Neamţul Nicu.

E născut în Germania, are 25 de ani, joacă (bine) la Hertha Berlin şi vrea în Naţionala FRFului: Maximilian Nicu. Nu cred că i s'a spus cât de mult dispreţuieşte Piţurcă Bundesliga! Dar asta e stofa, ăsta e omul. Aroganţa lui Piţurcă îi e depăşită numai de prostie. Sau ăstea merg braţ la braţ?

Vaccinul care ucide. Altfel decât crede Hotnews.

Tocmai când a prins, în sfârşit, un subiect propriu, Hotnews a trecut razant pe lângă el. În loc să se hazardeze într'o dispută medicală pentru care nu au pregătirea necesară şi pe care (la umbr unei aparente documentări ştiinţifice au abordat'o fără luciditate, cât se poate de heirupist & pompieristic, aproape tabloid), ar fi trebuit să apuce taurul de adevăratele coarne şi să se întrebe dacă nu cumva este vorba despre unul din acele celebre tunuri date pe graba sfârşiturilor de mandat şi, mai ales, pe spinarea cui se petrece asta. Dar toate la vremea lor.

René Magritte

Geniul

David şi Adam. Şi un învingător.

Am avut o revelaţie când am citit Potenţialul erotic al soţiei mele. Azi dimineaţă, în târg, l'am văzut pe David Foenkinos. Nu ştiam cine e. Vedeam un june, un foarte june, cu fularul încolăcit boem la gât, cu nişte zulufi şi ochelari de neurodandy. Am trecut mai departe. Când m'am întors, o doamnă de la o televiziune îi cerea câteva cuvinte. Am ridicat curios privirea şi i'am văzut numele pe un afiş, lângă o masă la care tânărul dăduse şi urma să mai dea autografe. Am tras puţin cu urechea şi m'am convins repede că doamna a primit o to-do-list din regie: ia două vorbe de la ăla, ia două vorbe de la ălalalt, ia'mi câteva cadre cu X, mergi şi vezi ce se spune la lansarea aia... Am cumpărat unul din cele două volume recent traduse (ulterior am văzut că la standul editurii care l'a scos era cu 3 lei mai ieftin) şi i'am cerut un autograf. Pentru un suferind de colecţionită, s'il vous plait, i'am zis. Ah, m'aţi citit, îmi răspunde. Da, şi vă mulţumesc pentru inspiraţia de a'l scrie. Ce tânăr e! Şi ce departe a ajuns!

X

Mai târziu, din coada la cafea, l'am văzut pe trimnbulindul* Adam. Clocotrea prin târg. În urma lui venea un Înger Blond.
Când a fost primit în Academia Română, Adam Puslojic a spus: "Bine, eu vin la Bucureşti, vin la Ploieşti, merg în Maramureş... Nu cred că mai am motive să umblu atâta. Voi, românii, aţi început să'l iubiţi pe Nichita."
Inseparabil, vorba Marianei Dan, ca un concept: AdamNichita.
Adam a primit un dar de la prietenii moroşeni ai Îngerului Blond. O editură din Baia Mare a început să publice operele complete ale poetului din Negotin. Ar trebui să se cheme Biblia după Adam.



* Trimbulind? Frumos definit de XTina.

PS:
- A trecut un an de când ne'am văzut ultima oară. Şi asta e cea mai mare realizare.

Ce victorie a spiritului, frate!

De fapt, e minunat să mergi la Gaudeamus. Cărţile, ah, siiiiiiiiigur, căăăăăăăăărţile, acolo, în târg, parcă's mai zemoase, iar discountul, ehei, te face să te simţi că ai cumpăra gratis. Dacă'i la discount cumpărăm orice. Nu contează că, poate, n'o să citim. Prea curând sau niciodată.

Bună dimineaţa din târg. Poetul a ieşit din turnul de fildeş.
Gata, sună Paul Dăianu, poetul cu trompeta. Deşteptarea.
"E bine, sănătos, mulţumesc". Probabil l-a întrebat cineva de cocoşul cel cu care a defilat la ediţiile trecute. O fi ciorbă, şniţel, oale şi ulcele...
Doi emokids, ea şi el. El: "... şi mi'a reproşat că sunt prea romantic..."
De după colţ, o voce ruginită: "... dacă aş avea bani!". Vocea prinde formă, la fel de ruginită. Şi, aplecându'se către mine, citeşte două cuvinte în germană. Un abur intens odorizat încă de la prima oră a dimineaţii, un dampf, de fapt, mă turmentează. "Eminescu... ăăă, când l-a întrebat ce vrea să se facă a spus că pictor. Ăăăă... poet".
Şi se duce, cu dampf cu tot.
După colţ, la standul ASE, un domn vorbeşte despre un program. Nu ştiu ce program. Vorbeşte încet. Nu'l aud. Oricum nu'l ascultă nimeni. Sunt doar cei care se ocupă de stand în preajma lui.
Ce mare succes au broşurile, dom'le. E gratis, nu? Pot să iau, nu? Pot lua două? Mulţumesc.
Domnul profesor de la ASE a terminat de mormăit. Nu l'a aplaudat nimeni. Din zare, undeva prin labirint, se aude Dăianu. Paul Dăianu. De fapt, se aude trompeta lui. "Nimeni nu mă aude", se lamentează vocea poetului. Şi sună din nou.
Phuaaaaaaaaaaai... În Romexpo nu se vând ţigări. Aşa că au apărut băieţii deştepţi. Un pachet = 150 de mii. Cică au şi găsit cumpărători!
"Broşurile sunt gratis? Daaaaa? Mulţumesc!"

Şi standul MIRA:


Manualul poliţistului de paşapoarte. O victorie a spiritului.

Oraşul cu oameni trişti

Noiembrie nu e deloc o luna prietenoasa. Petrec cate 50 de minute zilnic, in masina, atat fac de-acasa pana la serviciu, plus/minus 10 minute, in functie de ora la care trec.
Stau uneori si de cate trei ori la un stop. Am invatat scurtaturile. Prin spatele blocurilor pana la Gorjului. Stanga, la prima iesire de pe banda, hop pe trotuar, apoi iar prin spatele blocurilor pana la reprezentanta Hyundai, fostul Sherrifs. Aici stau uneori si 10 minute pana apuc sa ma inscriu pe sensul meu. Trisez, cateodata ma incapatanez sa o iau prin parcare. De la Gorjului pana la Lujerului fac 25-30 de minute. Mai e apoi un dop de circulatie la Apaca. Pe celebrul Maniu se circula pe trei benzi. A patra e blocata de masini parcate. Pe banda 1 sunt troleibuze si autobuze. Oamenii din masinile care circula pe langa, prin spatele, prin fata mea sunt singuri si tristi. Rar vezi 2 in masina. Daa-s doi, fie se cearta, fie se ignora. Rar am vazut vreun gest de tandrete in masinile vecine. Mi-amintesc de oamenii frumosi din metrou, pe care-i vedeam tinandu-se de mana, uneori sarutandu-se.
Se mai intampla sa mai vad si alte mame cu copii prinsi in centuri pe bancheta din spate. Ele nu se baga, nu taie benzile, nu claxoneaza, nu par sa se grabeasca.
Autobuzele pe langa care trec sunt mai mult goale. Pe scaunele de la geam stau invariabil batrane triste, mosi imbufnati. Rareori cate o femeie pe drumul spre munca. Si ea cu multe cute pe frunte.
Traiesc in orasul oamenilor tristi. Si nu stiu ce anume i-ar putea face acum sa zambeasca.

Iarbă prin păr. Now and then.

Mijlocul anilor 80.

Decembrie, prima ninsoare serioasă, undeva în câmp, la crucea liniei ferate. Trenul de Reşiţa a plecat, bou-vagoanele de Oraviţa au rămas în gara Berzovia, aşteptând ca locomotiva să îndrăznească să înfrunte nămeţii.
Am fost vreo 20 din clasă, în weekendul acela, la Timişoara. TimRock sau TimFest, nu mai ştiu exact cum se numea, era vedeta anului. Nume grele avea rockul la vremea aia. Pro Musica, Post Scriptum, Cargo, Celelalte Cuvinte... Mai cântaseră Andrieş (era vremea lui, când îşi cânta "interzisele") şi Baniciu pe care lumea îl asimila plecaţilor phoenicşi. Şi alţii, cine să'şi mai amintească de toţi?
Între Timişoara şi Berzovia am schimbat impresii rock. Şi topicul cel mai apsional a fost Celelalte Cuvinte. Unii dintre noi aveam câte un plus: eram prietenii lui Costa (ok, Sorin îi era chiar frate) care stătea, într'unul din G-urile seraliştilor din complexul studenţesc, perete în perete cu Celelalte Cuvinte şi beneficia, periodic, de recitaluri în care Tini Iovan bătea la oale în loc de tobe. Cât trenul a stat, am schimbat cronicile de concert pe un scrabble. Cu disputele inerente pe marginea "legalităţii" cuvintelor. Când treci prin miezul adolescenţei, când eşti nebun prin constituţia spiritului, când toate porţile'ţi sunt încă deschise, orice dispută se încarcă de umor. Mult umor.
Un umor care l'a prins în joacă şi pe ceva mai maturul adolescent de lângă noi. Şi ne'a "moderat" cu unele replici. De aici până la o conversaţie legată, pasul a fost simplu. Ei, bine, omul nu de replicile noastre se îndrăgostise ci de cum am povestit despre Celelalte Cuvinte.
El, ceva mai maturul adolescent, de vreo 20 şi umpic de ani, recent absolvent al Politehnicii timişorene şi stagiar în hardughia de fier dinainte ruginit de la Crivina era chiar Ovidiu Roşu, omul care face Cuvintele să sune fără de prihană.
Seara aceea lungă a fost începutul unei frumoase prietenii. Când m'a văzut mama în uşa casei cu un pletos pe care i l'am şi prezentat de roakăr de profesie, care, ştii, mama, nu mai are cum ajunge în noaptea asta la Crivina, a înghiţit sec datul ochilor peste cap. Lucrurile nu erau chiar aşa de grave cum păreau. Au contraire, aş spune.


Nu l'am mai văzut pe Ovidiu de câţiva ani buni. Mereu, când au concertat la Bucureşti, am fost plecat. Mereu când am ajuns la Oraviţa mi s'a părut peste mână să trag o fugă până la Reşiţa.
Vineri seară ne'am aruncat îmbrăţişarea ceea, peste umăr, unică în felul ei, care ţine loc de toate cuvintele. L'am lăsat să îşi vadă, cuminte, de sunet. Dar, după ce l'am văzut pe Breazu cu bassul în mână, pe scenă, am întors privirea spre Ovidiu şi am realizat ceva ce, poate, nu conştientizasem, până acum. Sau poate că da însă nu dădeam importanţă. Mi'am dus mâna în barba plină de fire albe, am trecut cu degetele prin pletele de-mult-timp-dispărute, am atins uşor toate faldurile din frunte...




Pentru o clipă era un alt decembrie, aveam 13 ani, Sergiu Alex făcea Top 10 la Radio Cluj şi propunerea pentru secţiunea românească (urmând să urce direct pe locul 1, o săptămână mai târziu) venea de la o trupă care abia concertase pentru prima oară la Casa Studenţilor din Timişoara. Mirosea a foc în sobă şi cartofi copţi, în casa părintească, mai trăia şi bunica, trăia şi prima Trixie, era iarnă, afară, şi sărbătorile băteau la uşă. Azi era atât de departe, azi, de fapt, nici nu exista, iar din radiou, undeva pe la 10 jumate seara, era o seară de joi, cânta (love at first sight) Iarbă prin păr.

Eu am fumat iarbă. Ministrul David n'are ouă!

Davide, Davide, era cât pe ce să'mi devii simpatic. Ce puţin ne trebuie ca să ratăm o şansă...

Uite, eu, mărturisesc, am tras iarbă. Şi nu o dată. Şi mama mea ştie! Şi nu mi'e frică să o recunosc şi n'am nimic de pierdut. Şi dacă îm găsesc pozele de acum doi ani, din Olanda, promit să şi pun una pe blog! Şi dacă nu, pot să aduc martori.

Nu staţiona pe stânga!

Rostul petiţiei nu'l înţeleg, nu cred că se poate merge spre vreo legiferare însă cu un mod de a avertiza sunt de acord. Aşa că, după cum vă lasă sufletul şi timpul, care puteţi şi care vreţi şi vă aflaţi, sâmbătă dimineaţa, prin zonă, daţi'le o mână de ajutor.

P'ormă o să trebuiască să încercăm şi cu pietonii care sar fără să se asigure de pe trotuar şi cu alte situaţii pentru care nu există legi ci doar bizoni şi mitocani.

Dom'le, CNArd ăştia!

Nişte unii cu, probabil, musca pe căciulă au decis că spotul vânătorilor nu poate fi difuzat la televizor ca reclamă pentru un ziar (nu'i nici o taină, e Caţavencu) care apare miercuri!






La fel cum au făcut cu ăstea:








Frate, CNA e moşia lu' tac'su? Sau e la Caracal?

Vorba cuiva, prin vecini: dom'le, nu pot ei cenzura cât putem noi posta pe net!

Realitatea după ureche

Eşti ok?
Îhî!

De vreo trei ori în câteva minute a trebuit să dau, sâmbătă seara, asigurări sms că viaţa mea decurge normal. Nu, nu mă bate nimeni; n'am luat foc; da, sunt în tribună, în galerie.

A doua zi aveam să mă lămuresc. Pe la 9 şi 20, sâmbătă seara, Realitatea TV a întrerupt ca să anunţe că galeriile de pe Ghencea s-au luat la bătaie, că dinspre galeria stelistă a zburat o petardă către galeria lui Poli şi că spiritele, inflamare, blablabla...
Câteva minute mai târziu, încă un breaking news: panică pe faţa cititorului de prompter, pus în situaţia de a rosti o altă ştire needitată. Galeriile, zice televizorul, au părăsit stadionul şi se vor lua la bătaie pe străzi, în condiţiile în care jandarmeria nu a dislocat efective suficiente pentru a face faţă blablabla...

Până acum am crezut că ştiriştii dau, atunci când distorsionează advărul, dovada relei voinţe, am crezut căsunt instigaţi să dezinformeze, că manipulează! Încep să cred că totul e doar o mare prostie şi ţine de nivelul execrabil al multora dintre oamenii care aduc ştirile.

Galeria Stelei a aruncat, într-adevăr, cu petarde - dar nu înspre galeria lui Poli. S-au jucat, de fapt, acolo, între ei, cu torţele. Dacă ar fi aruncat până în galeria lui Poli, Zmărăndescu nu ar fi sărit cu siguranţă la bătai ci s'ar fi repezit să'l culeagă pe aruncător şi să'l ducă în cantonamentul atleţilor. O aruncare de peste 100 de metri te califică automat pentru olimpiada de la Londra.
Iar bătaia ce a urmat s'a dus între suporterii echipei StOaia şi zmărăndeii behecaltiăţii sale Oierul. Tot acolo, la celălalt capăt al stadionului, departe de cei cam 1000 de timişoreni veniţi sâmbătă seara în Ghencea.
Stereotipuri. Dacă e vâlvă în tribune, gata, e bătaie generală, se bat galeriile între ele!

Restul e tâmpenie şi sângele infestat cu virusul Ştirilor de la ora 5 care curge prin tot mai mulţi ştirişti. Şi că Realitatea suferă cel mai tare de sindromul ăsta o dovedeşte şi informaţia că un singur miner disponibilizat şi'a deschis o afacere din salariile compensatorii.
Hai, zi să mori tu! I'ai verificat pe toţi? Sau, iar aşa, a fost multmai simplu să preiei un clişeu?

Fi'mi'ar scârbă...

Bucătăreasa civilă

În curtea mea sunt când mai mulţi, când mai puţini câini. Niciodată sub şase. Să zicem nouă, cum e acum.
Pe rând, fiecăruia dintre ei i se pare că a inventat lătratul. Şi se dă ocoş, şi se dă stăpân. Se mai muşcă între ei, c'aşa'i între prieteni. După care rolurile se schimbă.
Important e să am destulă alifie să le curăţ rănile.

Am citit, ieri, un aşa zis editorial apărut vineri sub semnătura selectă şi preţioasă a uneia dintre personajele de pe scena societăţii civile, un fel de gospodină cu alură de fundamentalist al unor principii semipreparate puse, apoi, într-o ciorbă pe care o vinde ca 100% naturală. Fără e-uri.
Hop'aşa, cucoană, nu te mai ambala, pe cuvânt, că dacă pui numai din plic, se vede că în castron nu fierbe găina bătrână şi morcovu' tânăr. Pe bune, acum, vrei să spuie lumea ce ştie despre metodele matale ştiinţifice şi echidistanţa matale, de'ai să te trezeşti că ţi se scorojeşte şandramaua de bucătărie?
Eu atâta am avut de zis! Sau facem comandă de alifie?

Urban şi taximetriştii

Spamărul meu preferat face bine, se bălăngăne şi manipulează la greu, că doar, s'a prins el, este voievod în ţara bizonului!
Ca găinarii ăia de taximetrişti independenţi, cică, îi ştiţi, ăia care scriu cu cifre mari preţul de pornire şi mic-mititel, dedinjus, megapreţul pe kilometru.

Noroc bun?

Multe lucruri nu mai sunt ca'n 15 ianuarie 2006. În rest, lucrurile rămân cum am stabilit atunci.

Muntele da comanda. Te obliga sa accepti limitele pe care el, de unul singur, fara negocieri, le impune. Daca le respecti, dupa sase ceasuri poti multumi Cerului ca ai vazut din nou soarele. (...) Daca insa incerci mai mult decat ti-a permis, muntele te pedepseste.

PS: mai aveam câte ceva de scris azi; despre Celelalte Cuvinte dar şi despre prostia din presă, despre retardul din tribune - dar azi n'au loc.

În seara asta ne jucăm cu Zmeie!

Şi pentru că o nenorocire nu vine niciodată singură, Bogdan publică în numărul adineaori ieşit din tipografie al Audio-Video (de unde şi poza de mai sus) un interviu luat lui Călin cel mai probabil în bucătăria acestuia din urmă.

Cum s'o spune ipocrizie în limba cazacilor?

O mai ştiţi pe biata mamă a doamnei deputat Cornelia Cazacu? Doamna aceea de 70+ ani care duce în spate tot greul unor firma de construcţie şi se ocupă de ronţăit bugetul asfaltărilor prin Bucureşti? E doamna aceea care o întreţine, probabil, pe deputata democrat-liberală care dintr'un amărât de job la stat cu greu ar putea beneficia de confortul necesar pentru a vota legi sănătoase la cap în folosul românilor.

Acum, punem deoparte bătrâna mamă şi trecem la mai tânăra ei fiică, deputat şi, în timpul liber, candidat uninominal în Sectorul 1. Se afişează în toate intersecţiile mai vizibile din Bucureştii Noi, cu acel slogan de partid, ca orice ostaş fidel mareşalului ce este: "România pe mâini bune". Sigur, dumneaei nu e singurul oştean al mareşalului. Din cel partid fac parte şi alte doamne, dar şi Emil Boc, ca şi alţi domni. Cum ar fi (îl mai ţineţi minte?) Adriean Bordureanu. Sau, mă rog, dacă spuneţi dumneavoastră, Videanu. Da, Videanu, aşa e, aveţi dreptate. Mulţumesc.
Domnul Videanu e nenea ăla rău care a fost un fel de Oprescu mai puţin finisat, până astă vară. Şi când nenea ăsta era un Oprescu, tanti mama doamnei Cazacu era în mare biznis cu asfaltul dintre borduri. Iar nenea ăla rău ridica blocuri peste fiecare colţ de părculeţ şi tăia copaci şi spunea că iarba e de vină pentru praf (nu ştiu dacă a spus'o el dar ţine de mandatul lui) şi dădea peste nas tuturor celor care încercau să strige "Domnule! Doamnă! Ucideţi oraşul! Opriţi'vă! Salvaţi Bucureştii!" şi

Well, doamna Cazacu, cred eu, îşi aprinde blogul dimineaţa şi îl stinge seara, la culcare. Că eu l'am căutat azi, pe la 7, şi dormea. Şi la opt dormea. Blogul. Aşa că n'am mai insistat până acum. Acum era acasă. Speram să găsesc - şi am găsit - sloganul. România e pe mâini bune şi online. Aproape că e pe mâini bune 2.0. Dar doar aproape, căci blogul de pe site'ul doamnei Cazacu nu merge.

Şi când dai peste un blog gol, mai ales când are de la o anumită vârstă şi unora dintre voi le'ar putea fi mamă, cobori, ruşinat, privirea în pământ. Asta dacă, pe drumul spre pământ, nu cumva încremeneşti în blogrollul în care dinspre doamna deputat se pleaca în cel mai ipocrit mod cu putinţă printr'un link spre blogul organizaţiei Salvaţi Bucureştiul. Mi s'a suit sângele la cap, mi s'au umflat venele şi ochii, am strîns din pumni, am încleştat dinţii după care m'am prins că n'aveam ce'i face, aşa, de la primul instinct citire.

M'am liniştit şi mi'am zis să dau un click, or să vadă, mi'am zis, cei de la Salvaţi Bucureştii şi or să se enerveze chiar ei. Dar, când colo... ce să vezi? Nu era de ajuns că doamna Cazacu a înghiţit tot flaconul cu ipocrizie, a vrut să mai ia şi o porţie injectabilă - şi a scris hyperlinkul greşit.
Doamna deputat, deci, salvează Bucureştiul. De noi. Pentru ei.
Porţile's rupte.
Ei cu ei.
Noi, da' mulţi!

Stay tuned, don't go away, I'll be right back with another Cazacutoon!


LE: Am zîs? Am zâs! Petrecerea continuă Aici!

Liberalismul lu' peşte. Bonus: Răzgândiceanu se întoarce.

Hai că asta îmi scapă. Sau îmi dă cu rest. Whatever. Deci, zice aşa despre planul anticriză, ultimul punct din lista citată de ăştia:

majorarea capitalului CEC cu 250 de milioane de euro, pentru finantarea IMM-urilor

Dar de ce neapărat CEC? Nu cumva CECul este doar un actor, şi el, pe piaţa bancară, ca toţi ceilalţi? Mai ales acum, de când au făcut reclamele alea verzi şi pe alocuri damn stupide...
De ce nu i'au dat lui Carabulea, de la BanCACArpatica? De exemplu, doar!

Şi încă una.
12 noiembrie 2008:
Tăriceanu: nu eliminăm taxa auto
13 noiembrie 2008 (jos de tot, la planul de măsuri):
Taxa de poluare auto pentru vehicule noi, eliminată

Păi chestia asta nici măcar măsură populistă să fie şi, oricâte balanţe am fi pe lumea asta noi, şi poate am vrea să te înţelegem - tot nu te mai votează nimeni, Răzgândicene!

Cum o să'l bată oricum Călin pe Toma. Oricum degeaba.

Haoleo, Praleo, e groasă, fratele meu!
Căline, tată, mă supărai, auzîş? Mă supărai pe ăla care zisă că negocierea (hai, zi, să mori tu, văzuşi ce cuvânt ştiu?)... stai să'l mai bag odată înainte să dau click din greşală: negocierea! Aşa. Zisă ăla că asta de'ţ zîsăi de ea, negocierea ta pe leafa lu' diriginta lu' hăla micu' seamănă cu ăia zece lei ai lu' Nea Nicu Împuşcătoiu.
Da, m'am supărai, cum îţi zisăi. Haoleo, dacă îl prindeam, ce'i făceam, să mor io!
Şi tu? Tu ce'mi făcuşi, bre, Praleo? Să bagi în spărieţi atâta lume, Căline? Păi matale nu eşti om, auzi? Nu eşti om!

Păi cum vine asta ce citi eu la heternet? Cum, ce citi? Păi asta citi:

Executivul a prezentat, ieri seara, primul plan anticriza, care prevede, printre altele, alocarea a minimum 10 miliarde de euro in urmatorii patru ani pentru investitii in economie, reducerea CAS cu zece puncte procentuale, alocarea a 220 de milioane de euro pentru constructia de locuinte sociale, scutirea impozitului pe profitul reinvestit si ajutoare de stat pentru investitii.

P'asta o furai. Uite, de aici o furai. Că şi ei o furară - de aici - şi ce, io's mai prost?
Da' uite: nu hînţălăsăi io prea tare cum e treaba din jmecheria ai cu haxa aia Guvern - BNR - Asociaţia Băncilor, nu hînţălăsăi, c'aşa's io, mai de la noi, d'acolo, dă la ţară şi n'am motoretă. Da' acu' mai te ţiu două secunde să te întreb una:
domnu' primu' ministru, ce dracu' ai făcut patru ani, fir'ar a naibii de economie naţională să fie?

Consumatoru'v'aş!

Cine îl apără pe consumator dacă Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului nu respectă termenul înscris pe ambalaj - şi nu îţi dă un răspuns în interiorul perioadei legale?

Noa, dacă'i musai...

Ardeleanu' vede pioneza pe singurul scaun liber, se uită la ea, se gândeşte o tură, se mai uită împrejur, se uită la ceas, se uită la pioneză, zice Noa, dacă'i musai, îi musai şi s'aşază.
Cluj. Şi Timişoara.
Vestea suplimentului pentru Parlamentul curăţel a circulat mai repede decât vagonul de poştă al trenului de noapte. Dimineaţa, la uşa poştalionului, cine mi se arată? Nişte haidamaci cu figuri de spălători de geamuri. Vroiau ziare. Multe ziare. Cică, au auzit ei, Caţavencu curăţă. Bun, daţi'ni'le p'alea. Le luăm pe toate. Cât face? Aha, ţine, nene, matale restul.
Numai că pe scaunul ăla era o pioneză. Una, nu două. Pentru bănăţan, nu pentru ardelean.
Din motive ce ţin de bucătăria internă, judeţul Timiş a fost pasat de la un supervizor la altul până a fost uitat şi o să apară în volumul II al suplimentului, în ediţia de săptămâna viitoare a Caţavencului!

LE: unii s'au scos cu BRATul la faza asta

The last goodbye

Stai şi aştepţi patru minute şi 34 de secunde până în locul unui lied cu fâşâituri ca pe vremea undelor scurte îţi răspunde femeia-robo cu poezia ănvăţată conform job descriptionului. În timpul acesta, aparatul de taxat merge şi convorbirea e înregistrată, cică. După care începe bătălia cu absurdul.
- Vă rog să îmi spuneţi unde, pe o distanţă de bun simţ în jurul zonei Parcul Eroilor - Spitalul Municipal - Casa Radio - Plevnei aş putea găsi un centru RCS-RDS la care să pot preda aparatura DigiTV.
- Vă rog să vorbiţi mai tare, nu vă aud.
Reiei.
- Dumneavoastră sunteţi în Bucureşti?
Nu, sunt la Cortina d'Ampezzo, pe pârtie, mă dau cu capacul de la budă şi mănânc seminţe lâgă Gina Lollobrigida.
- Mai există birou de lucru cu publicul în Cotroceni?
- În Cotroceni?
- Da, în spatele Casei Poporului, lângă Ministerul Apărării, lângă Arenele BNR, ştiţi, Cotroceni, un cartier din Bucureşti...
- Îmi pare rău, nu cunosc zona.
Auzi, mătăluţă corespunzi profilului, n'ai vrea să candidezi pe post de iepuraş pentru un ciorditor de talie în căutare de imunitate parlamentară?
- Nu ştiţi unde vă este sediul central? Lângă Casa Poporului, lângă Parlament...
- Avem pe Bulevardul Libertăţii un birou, chiar vis-a-vis de Casa Poporului.
- Şi lucrează cu publicul?
- Da.
- Mulţumesc, la revedere.
- Vă mulţumim că aţi apelat...

Uninominalul curăţel

Este. În cazul în care nu aţi pus încă mâna: prima parte a listei e aici. A doua, cu wannabe-deputaţii din judeţele de la est de Olt (plus unele din vest, care au scăpat) vine săptămâna viitoare. Şi, p'ormă, se pregătesc asprianţii la Senat.
Traseişti, tunari, paraşutaţi, lingăi, manelişti, şpăgari, nomenklaturişti, anchetaţi, condamnaţi... Lista e cu siguranţă incompletă. Unii s'au ascuns bine, până azi. Alţii sunt iluştri necunoscuţi, aruncaţi în cursă de iepuraşi sau umplutură. Or fi şi candidaţi oneşti, nu zic că n'or fi...

Garantat

Cum o fi să te cheme Niculescu Mizil (una dintre puţinele familii cu aromă de intelectual în nomenklatură), să arăţi a crescută în şi pentru elită dar să ai nevoie de eticheta Vanghelie ca să câştigi un mandat în fundu' Ferentarilor?

LE: Parlamentarele văzute din colţu' celui care nu votează pentru că...

Martorul Surpriza - fotografii cenzurate in comunism

Daca va e dor de copilaria sau tineretile gri, la editura Compania a aparut un volum de fotografie semnat de Andrei Pandele.
Preiau prezentarea cartii scrisa de domnul Petru Romosan, pentru a va starni putin curiozitatea:
"Iarna trecută, mii de oameni au petrecut ceasuri în vasta expoziţie de fotografie a lui Andrei Pandele deschisă la etajul 3 al Teatrului Naţional. Neîncrezători, uluiţi, emoţionaţi erau cei mai mulţi - păreau să creadă că, dacă fotografiatul fusese adesea interzis şi mai tot timpul rău văzut pînă în 1989, nimeni nu îndrăznise să fotografieze aproape totul în « România lui Ceauşescu ». În plus, pregnant şi fără rabat de la estetica meseriei. Am găsit în săli şi « artişti », impresionaţi de calitatea fotografiilor mult mărite care tapetau pereţii. Dar am văzut şi « pragmatici » scoţînd din buzunar o lupă şi căutîndu-şi chipul prin mulţimile surprinse în zilele Revoluţiei. Am văzut şi « pedagogici », însoţiţi de copii sau nepoţi cărora le explicau nonsensul debordînd din imagini. Spre cinstea ei, mai toată presa, scrisă şi audiovizuală, a semnalat evenimentul pe larg.
Pentru Editura Compania, care a realizat catalogul expoziţiei Fotografii interzise şi imagini personale, succesul ei a fost o mare bucurie... şi o sursă de suferinţă : catalogul nu a putut fi pus în vînzare. Rezultat dintr-un contract restrictiv cu forul care stipendiase întreaga manifestare, el nu putea fi decît oferit oamenilor din media şi unor norocoşi. Asaltată de cereri, editura a trebuit să răspundă de sute de ori « nu putem, ne pare rău, nu avem de unde, nu există, nu se vinde » etc., nu numai româneşte, ci şi în cîteva limbi de circulaţie.
Nevinovată, dar simţindu-se foarte vinovată de atîtea refuzuri şi scuze, le propune acum amatorilor un album Andrei Pandele, cu fotografii care datează din 1975-1989 - două treimi dintre ele au figurat în catalogul expoziţiei, o treime sînt publicate în volum pentru prima dată. Martorul-surpriză. Fotografii necenzurate din comunism este o ediţie bilingvă - versiunea engleză a fost realizată de Mike Ormsby, autorul volumului Grand Bazar România -, prefaţată de Petru Romoşan. Sperăm să fim astfel iertaţi de toţi cei pe care i-am frustrat fără voia noastră în urmă cu cîteva luni şi să facem să circule, în ţară şi pe glob, o mărturie convingătoare despre supravieţuirea românilor în ultimele două decenii ale regimului comunist."

Urbama (din seria cu uninominalul)

Vă mai aduceţi aminte despre spamerul Urban?
Well, dacă tot am văzut'o azi noapte pe doamna PRM 2.0, iată ce am mai descoperit:



Atipicul u' tata, e creativ!

Să înţelegem uninominalii? (un episod 3, cu o doină de jale)

Stând eu cu nasul înfundat în fişele candidaţilor, minunându'mă de fauna asta pe care nenorocitul nostru neam (patetic, nu? - uşurel, e de încălzire!) este nevoit să o suporte plimbându'se pe catwalkul candidaţilor uninominali pentru un Parlament care nici de data asta nu va fi nici măcar (vorba lui Mircea) curăţel, cu atât mai puţin curat, am intrat pe blogul lui Vlad şi am descoperit asta:



Şi, cum am comentat şi acolo, pe blogul lui Vlad, îmi dau seama că bancul acela antisemit, cum ar zice prietenul Peter, în care, la Zidul Plângerii, unul dintre personaje se întoarce nervos spre celălalt personaj şi îi dă doi shekeli, să plece, să tacă şi să'l lase pe Bunuţu' să se concentreze la chestii serioase, bancul acela, zic, nu e chiar banc. E clar, acum, de ce nu mă aude pe mine Doamne-Doamne, când îi cer ajutor, dimineaţa, în traficul din Bucureşti!

PS: Şi pentru că o nenorocire nu vine niciodată singură, nu rataţi nici asta! Căci (nu'i aşa?) orice hit trebuie să aibă pe lângă varianta single, şi cel puţin o variantă de discotecă sau măcar un radio edit cover sau, hai, at least o versiune remixată pentru faţa B a singleului!

PPS: isvaly@yahoo.com - aceasta e adresa celui în care zac ascunşi toţi Brian Epstainii, Steven Spielbergii şi Tal Silbersteinii acestei planete (pentru cei ce au nevoie de traducere, asocierea unor nume evreieşti e strict întâmplătoare şi generată de chiar talentul veritabil al fiecăruia din cei trei, în profesiile pe care le'au avut / le au).

LE: Doamnă, nu e frumos ce aţi făcut...

PRul zilei

Buna, Razvan!

Te rog sa gasesti atasat comunicatul de presa referitor la (...)

Weekend senin!
Ioana

Confidenţialitatea ca confidenţialitatea - dar până unde?

Cărei instituţii ar trebui să mă adresez pentru a'i convinge să oblige firmele de genul celei din figura alăturată să facă publici partenerii?
Ştiu, aş putea foarte simplu să nu bifez acea căsuţă. Dar poate că printre partenerii Corporatenews.ro sunt şi unii despre care aş putea fi interesat!
Poate nu... Poate da...

Au avut un vis...

Acum doi ani am avut ocazia să îl întâlnesc pe Edwin Moses, în calitatea sa temporară de preşedinte al unei academii sportive ce reuneşte foste glorii pentru care spiritul olimpic nu a fost doar o faţadă. Multiplu campion şi recordman olimpic şi mondial la alergări (400 de metri garduri), câştigător a nu mai puţin de 107 curse consecutive, Moses îşi merită din plin poziţia în stafful Laureus. Şi, deşi traiectoria sa sportivă este o poveste întreagă, în mai multe părţi, cu respingeri, cu ambiţii, cu glorie, cu eleganţă, Moses a ţinut să se convingă că nu îmi scapă un detaliu important din istoria sa personală: "Am urmat cursurile aceluiaşi colegiu în care a învăţat - îl ştii, nu? - Martin Luther King Jr.".
Azi dimineaţă, într'una din secvenţele de la Chicago, l'am văzut, pierdut în public, acolo unde îi place să stea, fără gărzi de corp, pe reverendul Jesse Jackson. Plângea. În privirea lui s'au derulat, în cele două-trei secunde în care a stat în cadru (fără ca vreun comentator tv să'şi dea seama cine este), anii de activism pentru drepturile negrilor americani, sub directul "patronaj" al lui Martin Luther King, şi tentativele de a deveni candidat al democraţilor pentru prezidenţiale într'o perioadă în care America stătea oricum la picioarele cuplului Reagan - Bush-tatăl (Jackson a fost învins la ambele tentative în "primarele" democrate - de Walter Mondale în 84 şi de Michael Dukakis, în 88).
Poate că nu a fost cel mai fervent susţinător al lui Obama (iar Fox News, care - alături de CNN - au susţinut candidatura lui McCain, l'a "ajutat" pe Jackson să bage îndoiala în alegătorii noului preşedinte ales), dar, cu siguranţă, a simţit ceva personal în succesul lui Obama din prima zi de marţi de după prima duminică a lunii noiembrie, în anul Domnului 2008. Un succes la fel de adevărat ca şi lacrimile unuia fără de care nici Obama nu ar fi ajuns astăzi acolo unde va ajunge, de fapt, pe 20 ianuarie.

2 la 1

Când eram eu mic, la Oraviţa, în provincialitatea mea, mă fascinau camioanele acelea mari, americăneşti. The trucks, cum ar zice nea Nelu.
Când m'am trezit azi dimineaţă, la fel de provincial frustrat cum sunt, şi am deschis televizorul pe TVR1, trăgând prin somn cu urechea la Monica Ghiurco şi Luca Niculescu prinşi în febra victoriei cu 2 la 1 a cetăţeanului Obama, m'am gândit, o clipă, la lumea asta, a noastră, ca la un big truck dintr'ăla. Mai exact, la un big truck care pufăie când se depresurizează, după multe mile în care a rulat supraturat.
Asta sper, asta îmi doresc să se întâmple, asta îmi imaginez că ar trebui să urmeze.
Dar eu nu mai sunt, oricum, cel de acum zece ani, pe când din asta'mi mâncam pîinea.

Altfel, America rămâne ce a cântat, cândva, FGTH-ul Holly Johnson dar şi ce a reuşit, azi noapte, CNNul de altfel fidel învinsului.

Băieţii cu studiile...

Aşadar chestia cu antenele de telefonie de pe blocuri rămâne cum a stabilit Protecţia Consumatorului: se dărâmă. Asta deşi o comisie a Parlamentului a susţinut sus şi tare că ele, antenele, nu's deloc periculoase pentru sănătate - dap, nici nu mă miră, de vreme ce fix pe Casa Poporului se află o densitate periculos de mare de antene.
Acuma, n'aş mai fi scris despre o ştire de săptămâna trecută dacă nu aş fi aflat'o de abia azi şi, mai ales, dacă n'aş fi aflat despre Universitatea Tehnică Swinburne din Melbourne (ăştia chiar există), care australieni se ţine de studii. Unul susţine că (a propos de antenele de pe blocuri) aparatele care ne'au invadat viaţa nu sunt, de fapt, periculoase. Mai puţin - din altă ştire tot despre studiile băieţilor ăstia din Australia - calculatorul.
Careva trist? Sau anxios?

Dallas de Transilvania

Rip Hopkins şi subiectele româneşti care nu mor niciodată. O (foto)poveste din 1998, narată la timpul prezent. Probabil că accesul în Dallas, as for 2008, a devenit mult prea complicat. Or fi cerând oamenii locului viza pentru absolvenţii englezi de studii academice franceze...

Alte fustrări autumnale ale unui provincial

Oare ce va fi scriind în fişa postului unui individ care, la doi paşi în urma omului cu maşinăria ce aspiră (sau împrăştie?) frunzele de pe linia unui tramvai, merge agale, cărând în mână un pet de 1,5 l aproape plin cu un lichid verzuliu semănând a ceva între ulei şi motorină?

Singurul derby...

Că protagoniştii se afundă în hăurile cerebrale căscate în absenţa neuronilor, mi se pare a fi de înţeles şi acceptabil, până la un punct. Deşi nu'i prima oară când mă înspăimântă viitorul ştiind că salariaţii din iarbă ai unor echipe cum sunt Steaua sau Dinamo (că fotbalişti sau jucători mi'e greu să le spun unor Tamaş sau Bratu, aşa, la o primă strigare, nu că ceilalţi ar fi mai breji...), plus tot restul arsenalului vocal - de la dansatori din buric inspirând gaz de butelie din ţigări de foi sau oieri bâlbâiţi până la toată şleahta de chiţibuşari - sunt modele pentru o bună parte din societatea care ar trebui să ajungă, într'o zi, să ne plătească pensiile.
Mai trist, de fapt chiar grav e că liderii de opinie le ţin isonul şi scrijelesc pe unde apucă toate inepţiile debitate de scursurile care au îngropat în mocirlă valorile şi dau acatiste, ei, autorii acestor inepţii, pentru sufletul lui Ceauşescu fără de care n'ar fi găsit, la atâţia ani după ce s'au dedulcit la capitalism, ditai şlehtoiul de fraieri care să facă valul la fiecare mişcare de ghiul...
Nişte intelectuali fini şi rasaţi, care se laudă că au învăţat la şcoala lui Ioan Chirilă sau s'au cizelat lângă nea Johnny Cupen, uită chestia aia cu troaca.
Poftă mare la derby. Unicul, nu?
Bleah...