Postarea #900

Am tot respectul pentru doamnele sau domnişoarele care conduc. Dispun, prin firea lucrurilor feminine pe care o poartă cu ele, de mii de însuşiri care le conferă una sau alta dintre calităţile fundamentale fără de care şofatul este o pacoste.
Doamnelor, domnişoarelor, aştept măcar un dans.

Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta: orice s'ar spune - de pe propria'mi piele ştiu că femeile (cele pe al căror scaun din dreapta am avut curajul să urc, at least) conduc al naibii de bine. Iar când îmi mai scapă, în trafic, un mârâit sub formă "muiere proastă!" sau "blondo, (beep)!", ştiu că's doar o altă javră misogină din trafic. C'mon, guys, ai noştri's la fel de buni sau proşti şoferi ce şi ele. Doar că pe ai noştri, când ne enervează, îi facem mitocani sau (pe nedrept folosită sintagmă) ţărani şi le arătăm degetul (ca şi cum am vrea să le arătăm cât de scurtă sau subţire o avem!) iar pe ele le asociem cu tot ce ne calcă pe nervi în viaţa de zi cu zi (as if noi am fi mai breji...).
Stereotipuri. Clişee.
Femeile degajă, ca parte a traficului, acelaşi coefecient de risc pentru mediul înconjurător rutier ca şi bărbaţii. Poate chiar mai scăzut.
Un singur lucru nu l'am înţeles jamais şi încă mai duc nedumerirea cu mine: unde dracu' e (că am căutat'o şi n'am găsit'o!) pedala aia de frână de sub torpedou, pe care vor s'o calce femeile de pe scaunul din dreapta, în momentul în care coloana din faţă încetineşte sau se face galben la semafor?

Lecţia Bagdadului

Există o lege nescrisă a autoconservării care te îndeamnă să eviţi apropierea...

În mod ironic, Siria este cam tot ceea ce şi-ar dori Administraţia Bush să vadă în lumea musulmană. Secularismul este foarte prezent. Cele aproape patru decenii ale dinastiei Al Assad au însemnat, mai întâi, desprinderea de teocraţie sub presiunea unor tancuri pe care, cine privea atent, ar fi putut observa steaua roşie; a urmat, înspre vremurile noastre, o erodare a principiilor stângiste ale curentului unionist arab numit baath; locul ideologiei marxiste a fost luat de un socialism verde, verde-naţionalist dar şi verde-arab. Nu ştiu dacă este o majoritate, cea care poartă hijab, însă, pe străzile Siriei, vălul sare în ochi. Nu este, însă, un semn al fundamentalismului, ci, mai degrabă, denotă conservatorismul, în special în mediul semi-rural şi în satele propriu-zise.

În metropole, însă, peisajul îţi oferă secvenţe spectaculoase, pe care, consumator de informaţie corporatistă, nu le anticipai, acolo, în Europa aceea din care vii. Asemeni, de altfel, Iranului sau Libanului, asemeni chiar Irakului dinaintea intervenţiei americane, ponderea feminină la piaţa forţei de muncă este ridicată. Iar în după-amiezile marilor oraşe, spectacolul culorilor prăfuite este completat de numărul mare de femei (unele occidental îmbrăcate, altele purtând voal peste păr sau chiar hijab complet) bând ceai sau cafea şi fumând narghilea pe terase.

Departe de a se lăsa acaparaţi de ideologii importate de trimişii cercurilor religioase saudite, oamenii au gustat din plin prudenta modernizare; după dispariţia lui Hafez Al Assad, lucrurile au evoluat, o bucată de vreme, la fel de discret. În ultimii doi ani, însă, Bashar, oftalmolog, militar şi, de aproape un deceniu, preşedinte, a considerat că vine vremea să apese mai serios pe acceleraţie. Un exemplu elocvent este introducerea telefoniei mobile – cu restricţii serioase, la drept vorbind; şi, tot în domeniul tehnologiei, o radicală cotitură o reprezintă deschiderea virtuală către lume – dar şi aici trebuie spus că filtre serioase limitează accesul internauţilor la domenii considerate sigure nu atât pentru musulmani cât pentru imaginea de monolit a puterii de la Damasc. Am putea vorbi despre reţeta chinezească. Reversul medaliei: orice demers de liberalizare economică înseamnă şi costuri; acesta e şi motivul pentru care nu puţini sirieni aparent convinşi că trăiesc în cea mai bună dintre lumile posibile au mărturisit că nu sunjt foarte încântaţi de ceea ce obişnuim să numim „semne de democratizare”. Sintetizând, cu cuvintele unui încă tânăr om de afaceri sirian, cu performanţe suficient de mari pentru a asigura un confort solid soţiei şi celor doi copii ai săi: „Dar nu vreau democraţie; îmi doresc doar să trăiesc bine”. O replică la care, să fiu sincer, mă aşteptam. Tatăl Hafez rămâne, în acest sens, mai preţuit decât fiul Bashar. Posibil ca la acest uşor dezechilibru în simpatie să contribuie şi recentul anunţ al negocierilor secrete purtate cu Israelul. Deşi e greu de crezut că prea mare parte din Siria ar putea rezona cu ideea unui posibil război, lucrurile sunt cu bună ştiinţă menţinute într-o stare de mocnită beligeranţă.

Şi, cu toate acestea, lecţia irakiană a schimbat puţin percepţia sirienilor despre noul lider. În fond, au bani, îşi derulează micile afaceri nestingheriţi de marii rechini pe care, la rândul lor, evită să'i stingherească, pot cultiva tradiţia ca pe o moştenire de familie acceptată de stat, au, în general, o libertate civilă pe care numai restricţiile religioase o limitează, îşi pot bea cafeaua şi pot fuma din narghilea cât îi ţine metabolismul şi, mai ales, au învăţat că statul nu se amestecă în viaţa lor cât timp nici ei nu se amestecă în viaţa statului.

Fum fără foc?

Joseph Bauer a fost implciat într'un accident, într'una din cursele sale. Nimic grav. Roland e un medic prea bun pentru o astfel de operaţie banală. Totuşi, lucrurile nu evoluează aşa cum ar trebui. Brusc, şoferului de camion i se face rău. Temperatura creşte. Leşină. O nouă examinare. Gripă este, o gripă contractată la ultimul transport în Marea Britanie.
Şi, iarăşi, alte simptome, noi, solicită un alt diagnostic. Nu e gripă. Bauer recunoaşte - de fapt, nu a fost în Anglia ci în România. După care îşi pierde iarăşi conştiinţa. Doamna Bauer, supusă unui tir de întrebări care să'l ajute pe Roland să descopere o pistă corectă, mărturiseşte: soţul ei a transportat în România deşeuri industriale.
Probabil că totul provine de la scurgerile radioactive ale unuia dintre containerele aflate în camion.

*

Este (doar?) un episod dintr'un serial de televiziune, gen Dr. House sau ER, difuzat pe posturile publice regionale din Germania. Cine are satelit, îl poate vedea azi, de la 13:15, pe NDR.

Comunicăm?

- Mulţam de întrebare, prost, lucrurile nu merg cum şi, mai ales, unde aş vrea eu să meargă.
- Zi'mi de lucruri...
- Vezi c'am scris pe blog!

Am trăit vremea scrisorilor. Făceam schimb de adrese poştale şi ne promiteam să ne scriem. Nu dansam decât o vară, desigur... Ah, iubirile din tabere!
Am trăit şi vremea aia în care ne dădeam beepuri ca să ne rămână în memoria celuilalt numărul de telefon mobil.
A urmat vremea lui "mă ierţi că's grăbit, uite, asta e IDul meu de mess, add me!"

Azi, 2008:
- Ce mai faci, frate?
- Vezi c'am scris pe blog!

Un vag parfum de "axa răului"

Când motorina e atât de ieftină, n'ai cum să nu umbli brambura.

Din fiecare colţ de stradă, de pe luneta fiecărei maşini, din vitrina oricărui magazin, de pe pereţii cu faianţă şi iz ca de cantină ai oricărui restaurant de colţ de cartier, liniştea oraşelor, liniştea satelor, liniştea ţării e supravegheată. Priveşte spre Siria, din postere, tablouri, parasolare aplicate pe oricare dintre geamurile maşinilor sau abţibilduri, însuşi preşedintele Bashar al Assad. Uneori e singur. Alteori e singur tatăl acestuia, Hafez al Assad. Câteodată sunt împreună. Din când în când, chipul şefului statului – fie zâmbitor, fie milităros – stă alături de figura unui foarte contestat personaj cheie în actuala conjunctură a Orientului Mijlociu – Nasrallah, comandantul partidului lui Allah, braţul politic al gherilei şiite pro-iraniene Hezbollah.

Pentru orice eventualitate, însă, efortul portretelor imortalizate în tot şi în toate este dublat de un incredibil număr de uniforme de cele mai variate nuanţe. Există o lege nescrisă a autoconservării care te îndeamnă să eviţi apropierea la o distanţă care să îţi permită descifrarea armei pe care fiecare uniformă o reprezintă. Pe de o parte, nu trebuie să uiţi nici o clipă, cât timp te afli în Siria, că ţara a fost inclusă, de Statele Unite, în aşa-numita „axă a răului” – cu toate implicaţiile ce derivă din acest mesaj politic. Pe de altă parte, ca un turist european nefamiliarizat cu alfabetul şi limba arabe, sunt şanse mici să descifrezi ceva. Oricum, ei ştiu destul de multe despre tine – şi nu uitaţi că uniformele pot fi, uneori, straie civile.

E treaba lor. Vorbeam despre trafic, despre acele vehicole mişcându-se într-o totală dezordine – şi, probabil, dacă cineva ar încercă să impună o altfel de disciplină, consecinţele ar fi dramatice. În răstimpul petrecut în Siria, singurii care ar fi putut comite accidente de circulaţie eram noi, microbuzul expediţiei Euphrates 2008, consternaţi, la intrarea în primul oraş de după graniţa turco-siriană, că toată lumea ne claxonează. Pregătiţi, ca nişte şoferi români adevăraţi ce suntem, non-stop cu o contra-înjurătură şi intrigaţi că te tratează astfel, văzându-te într-o maşină europeană, întoarcem priviri uşor iritate. Stupoare. Oamenii de lângă tine nu vor decât să te ajute. O fac, aveam să constatăm, în timp, fără nici un interes. Ar da aproape orice ca tu, străin venit în casa lor, să te simţi ca la tine acasă.

Şoseaua curgea liniştit spre Damasc, suind şi coborând, pe alocuri, movile de nisip pietrificat. Din când în când, de-a stânga şi de-a dreapta traseului, micile tabere ale câte unei familii de beduini se iveau, puncte negre în oceanul prăfuit-portocaliu. O maşină puţin mai tânără decât pustiul în sine, două-trei corturi, o turmă de oi şi capre, o alta de copii desculţi şi fără pantaloni. Mai apoi, surprinzător, pe marginea şoselei s-a ivit şi o baltă. Nu mai plouase de ceva ani, pe aici. Şi, totuşi, înconjurat de o crustă falsă de sol crăpat de atâta uscăciune, un iaz micuţ rezista şi, odată cu el, câteva tufe şi nişte roiuri de zburătoare abia perceptibile cu ochiul liber. Undeva, de calaltă parte a şoselei, departe dar nu foarte, din deşert răsăreau nişte mici schelete metalice. Semn că, dacă ai uitat, cumva, te afli în lumea celor care dictează preţul petrolului. Şi pentru că o fac, au nevoie de ceva mai mult decât cuvintele Profetului. Nu e nici o taină, de altfel. Armata siriană nu are la dispoziţie draperii de pădure dar nici nu se străduieşte să se camufleze. Militarii aleargă prin toropeala unei după-amieze de deşert în paralel cu şoseaua de mare viteză. Sunt grupaţi, ca în filmele produse la Hollywood după 1991; de data asta, cei 20 nu sunt tovarăşii de videoaventuri ai lui George Clooney; din informaţiile pe care le primim zi de zi, ei sunt „băieţii răi”. Aşa arată ţara pe care, poate, vor fi nevoiţi să o apere; în astfel de condiţii vor fi, poate, obligaţi să lupte; ca atare, în astfel de condiţii se antrenează. Înclin să cred că nu vor pune niciodată în practică ceea ce au învăţat, de când au fost încorporaţi. Dar, pentru orice eventualitate, dispozitive anti-rachetă stau pregătite, cu ogivele orientate fie spre sud-vestul israelian, fie către răsărit, acolo unde, dinspre Bagdad, s-ar putea să vină, cândva, nu duşmanul irakian ci coaliţia „infidelilor”. Nu, asta nu este doar lumea celor ce dictează preţul petrolului. Aici este, nu-i aşa?, „axa răului”! Ceva, undeva, din fericire, este fals aranjat, în acest puzzle global. Dar spectrul războiului iminent este o monedă de schimb. Şi realizezi că ai ajuns la doi paşi de Damasc – oraşul din care, treizeci de ani, a domnit Regele Leu al Deşertului, Hafez Al Assad, cel fără de care nici americanii şi nici ruşii nu au îndrăznit să binecuvânteze vreun război. Chiar dacă momentul de glorie al acelui Leu al Deşertului a fost o înfrângere de pe urma căreia Siria încă mai sângerează şi care poate fi miza actualelor negocieri mai mult sau mai puţin secrete cu Israelul – Înălţimile Golan.

Apocalipsa litoralului romanesc

Sunt aici de 5 zile. De cand am venit, nu stiu daca sa plang, sa ma infurii, sa sun la OPC, sa ma duc sa-i bag cu ratul in cojile de seminte pe nesimtiti sau sa imi iau jucariile si sa plec.
Nu pot sa plec. Pana pe 15, daca nu izbucneste vreun razboi trebuie sa stau aici.
As vrea sa va spun ca e suportabil, dar nu e.
Mamaia a fost o statiune frumoasa. In copilaria mea, era plina de nemti si de suedezi, uneori si de rusi si de polonezi. Avea plaje cu nisip fin, nu cu scoici pisate ca la Neptun. Avea piscine cu apa curata si niste hoteluri de trei stele pe langa care 5 stelele de la nivelul de azi nu au nimic in plus. Pe vremea aceea, in anii 80, la Mamaia plajele se curatau zilnic. La 7 seara intra tractorasul si facea curat. Algele n-apucau sa putrezeasca in apa. Erau cateodata niste insecte mici si ciupitoare, dar asta era cea mai mare neplacere.
Acum...
Pe plaja nu-s scoici, da-s coji de seminte si mucuri de tigara cat vezi cu ochii. Asa de multe si asa de intarmurite in nisip, ca nici 10 tractorase de-ar mai trece nu ar putea cerne nisipul. In curand nu va mai fi nisip.
Toti marlanii din Romania (va rog sa ma credeti, 95%) sunt la plaja. Ei si copiii lor care fac pipi pe plaja, chiar acolo, langa cearceaf, ca doar nu miroase pipi-ul de copil, stie asta orice soacra, ei si masinile lor parcate pe trei randuri, de nu mai ai pe unde trece, ignorand total semnele de atentionare cum ca s-ar bloca rotile (pfuahahaha ce gluma buna, pe un' sa intre sa le ridice?), ei si manelele lor ascultate la mobil, ei si semintele si bananele si berile lor si cojile lor de banane plutind prin valuri pe langa paharele lor de plastic si cocenii lor de porumbelu fierbintelu.
Sa vii la Mamaia in vacanta e dovada de maxim masochism, asta daca nu-ti plac manelele la disco, jegul pe plaja, jegul in apa, mustele in restaurante, neamprostia si fudulia nesimtita. Toti cei ce vin aici par sa vina pentru un numar fix de lucruri: sa sparga seminte, sa murdareasca plaja, sa se frece unii de altii pe nisip si-n discoteci, sa dea din burice si sa se pipaie cu labe unsuroase pe tzatze ostentative, pana la 4 dimineata, cu muzica foarte, foarte tare, cu berea foarte, foarte rece, cu ritmurile pulsandu-le in piepturi si-n boase.
Mamaia, frumoasa asta care pe vremuri zambea sagalnic spre suedezi a fost din '90 incoace victima perpetua a unor poste incredibile. Si-acum, dupa week-end, arata exact ca o tarfa obosita, ce se leagana la bara din inertie, cu rujul intins pe fata si ochiurile de la ciorap duse pana sus spre gaura din chilot.
Ma doare sufletul.

Ocolul unei opotunităţi în cam 80 de sunete

Prima ştire de pe Hotnews (conform agendei setate la ora 11:23) preia o informaţie RIA Novosti care spune că Raul Castro reia istoria de pe la sfârşitul anilor 50 şi asta se traduce prin faptul că ruşii ar putea deschide baze militare în Cuba. Asta, după ce, la început de săptămână, tonul a fost dat de însuşi Vladimir Vladimirovici Putin.
Despre Cuba a scris, deunăzi, tot în Hotnews, Dan Tăpălagă. Un excelent reportaj în patru episoade: aici, aici, aici şi aici. Dan a fost acolo - spre deosebire de mine care am scris, cândva, în Luxury, prezentând Cuba ca pe o destinaţie ce merită vizitată acum, înainte de căderea dinastiei Castro, de pe urma povestirilor prietenului Ştefan. Ceea ce mă face să mă simt puţin cam impostor. Deşi am circumstanţe... Ar urma, acum, să povestesc despre cum se lucrează, în presa de la Bucureşti, cu partenerii care comandă advertoriale. Să dau numele individului care deţine un fel de agenţie prin care ajunge, cu un grupuscul de turişti, în cele mai neaşteptate locuri din lume. Pe de o parte l'am invidiat că e în stare de aşa ceva, pe de altă parte, lucrând direct cu el, am fost surprins cum de un imbecil poate să facă aşa ceva.
Răsfoind cândva revista Luxury, colegul Peter Iancu a fost dezamăgit să afle că nu am ajuns nici la Tokyo, nici la Shanghai, nici în Tibet, nici în Cuba. Chiar dacă s'ar presupune că scriind pentru oameni cu bani ai şi tu, la rândul tău, beneficii materiale, lucrurile nu stau aşa. Producătorii de high-end-uri sunt mai zgârciţi decât vânzătoarea de burek a magazinului de lângă semafoul din centrul orăşelului sârbesc Biserica Albă. Probabil că e adevărat când se spune că marile averi se fac din micile economii.
Acuma...
Pornisem de la Cuba.
Lunile trecute s'au adunat, la Bucureşti, pe bani americani (via SECI), jurnalişti din Europa ex-comunistă. Tema dezbaterilor a fost investigarea, în presă, a contrabandei cu produse contrafăcute. De fapt, dincolo de prezentarea unui excelent material documentar realizat de CRJI, scopul real al comasării unor jurnalişti cu "dosare curate" a fost identificarea câtorva capabili şi dornici să bălăurească prin Cuba în căutarea unor disidenţi. "Căutarea" însemnând, de fapt, că, la plecare, aleşilor li se dă o listă cu adrese.
Anyway, dacă, vreodată, la o bere, ajungeţi să discutaţi cu două fete,, una din Cehia şi alta din Slovacia, despre Cuba, încercaţi să evitaţi opiniile personale. Şi, dacă nu vă permiteţi, financiar, dar vreţi cu adevărat să ajungeţi acolo, să nu spuneţi niciodată "Nu sunt convins că oamenii din Cuba chiar îşi doresc, cu adevărat, democraţie. Cubanezii, vor, pur şi simplu, să trăiască bine!"