Lecţia Bagdadului

Există o lege nescrisă a autoconservării care te îndeamnă să eviţi apropierea...

În mod ironic, Siria este cam tot ceea ce şi-ar dori Administraţia Bush să vadă în lumea musulmană. Secularismul este foarte prezent. Cele aproape patru decenii ale dinastiei Al Assad au însemnat, mai întâi, desprinderea de teocraţie sub presiunea unor tancuri pe care, cine privea atent, ar fi putut observa steaua roşie; a urmat, înspre vremurile noastre, o erodare a principiilor stângiste ale curentului unionist arab numit baath; locul ideologiei marxiste a fost luat de un socialism verde, verde-naţionalist dar şi verde-arab. Nu ştiu dacă este o majoritate, cea care poartă hijab, însă, pe străzile Siriei, vălul sare în ochi. Nu este, însă, un semn al fundamentalismului, ci, mai degrabă, denotă conservatorismul, în special în mediul semi-rural şi în satele propriu-zise.

În metropole, însă, peisajul îţi oferă secvenţe spectaculoase, pe care, consumator de informaţie corporatistă, nu le anticipai, acolo, în Europa aceea din care vii. Asemeni, de altfel, Iranului sau Libanului, asemeni chiar Irakului dinaintea intervenţiei americane, ponderea feminină la piaţa forţei de muncă este ridicată. Iar în după-amiezile marilor oraşe, spectacolul culorilor prăfuite este completat de numărul mare de femei (unele occidental îmbrăcate, altele purtând voal peste păr sau chiar hijab complet) bând ceai sau cafea şi fumând narghilea pe terase.

Departe de a se lăsa acaparaţi de ideologii importate de trimişii cercurilor religioase saudite, oamenii au gustat din plin prudenta modernizare; după dispariţia lui Hafez Al Assad, lucrurile au evoluat, o bucată de vreme, la fel de discret. În ultimii doi ani, însă, Bashar, oftalmolog, militar şi, de aproape un deceniu, preşedinte, a considerat că vine vremea să apese mai serios pe acceleraţie. Un exemplu elocvent este introducerea telefoniei mobile – cu restricţii serioase, la drept vorbind; şi, tot în domeniul tehnologiei, o radicală cotitură o reprezintă deschiderea virtuală către lume – dar şi aici trebuie spus că filtre serioase limitează accesul internauţilor la domenii considerate sigure nu atât pentru musulmani cât pentru imaginea de monolit a puterii de la Damasc. Am putea vorbi despre reţeta chinezească. Reversul medaliei: orice demers de liberalizare economică înseamnă şi costuri; acesta e şi motivul pentru care nu puţini sirieni aparent convinşi că trăiesc în cea mai bună dintre lumile posibile au mărturisit că nu sunjt foarte încântaţi de ceea ce obişnuim să numim „semne de democratizare”. Sintetizând, cu cuvintele unui încă tânăr om de afaceri sirian, cu performanţe suficient de mari pentru a asigura un confort solid soţiei şi celor doi copii ai săi: „Dar nu vreau democraţie; îmi doresc doar să trăiesc bine”. O replică la care, să fiu sincer, mă aşteptam. Tatăl Hafez rămâne, în acest sens, mai preţuit decât fiul Bashar. Posibil ca la acest uşor dezechilibru în simpatie să contribuie şi recentul anunţ al negocierilor secrete purtate cu Israelul. Deşi e greu de crezut că prea mare parte din Siria ar putea rezona cu ideea unui posibil război, lucrurile sunt cu bună ştiinţă menţinute într-o stare de mocnită beligeranţă.

Şi, cu toate acestea, lecţia irakiană a schimbat puţin percepţia sirienilor despre noul lider. În fond, au bani, îşi derulează micile afaceri nestingheriţi de marii rechini pe care, la rândul lor, evită să'i stingherească, pot cultiva tradiţia ca pe o moştenire de familie acceptată de stat, au, în general, o libertate civilă pe care numai restricţiile religioase o limitează, îşi pot bea cafeaua şi pot fuma din narghilea cât îi ţine metabolismul şi, mai ales, au învăţat că statul nu se amestecă în viaţa lor cât timp nici ei nu se amestecă în viaţa statului.