Exclusiv Blogureşti

Celor de vârsta mea le aduc aminte de un titlu de pagină/rubrică din revista Flacăra pe stil păunesc optzecist: Inteligenţa românească în acţiune.
Ei, bine, celor care nu au observat până acum, le spun eu ştirea bombă a acestor zile: cu puţin timp înainte de experimentul micului Big Bang, cel care a mimat producerea găurilor negre, un grup de cercetători, de data asta români şi nu britanici, a descoperit marea gaură maro.
Conform studiilor efectuate de acest grup, misteriosul punct poate prezenta diverse nuanţe de cafeniu şi a fost zărit în repetate rânduri într'un perimetru delimitat de arterele bucureştene Bulevardul George Coşbuc, Bulevardul Unirii, Splaiul Independenţei, Calea 13 Septembrie. În mod paradoxal, deşi, la vest, acest perimetru este limitrof Ministerului Apărării, serviciile secrete ale armatei române nu au realizat că au avut constant parte de întâlniri de gradul III, confundând periodic creatura cu unul dintre senatorii republicii.
Cercetătorii susţin că acest caz nu are cum să fie singular, date fiind anumite semnalmente care le'au dat de gândit. Este vorba despre trăsături ale marii găuri maro care apar şi la alte fenomene suspecte în perimetrul amintit dar şi în zonele limitrofe acestuia, până la sediul FRF şi LPF inclusiv.
Regizorul şi producătorul Steven Spielberg a declarat în exclusivitate pentru revista de mare tiraj Ceapa Tricoloră că va contacta un scenarist în vederea ecranizării marii descoperiri. Din câte se zvoneşte, din distribuţie ar putea face parte Ştefan Bănică Junior, Andreea Marin, Florin Piersic şi, în rolul lui Sergiu Nicolaescu, Sergiu Nicolaescu. Pentru coloana sonoră se poartă deja negocieri cu mai mulţi compozitori autohtoni, dar sursele noastre au refuzat să divulge nume.

Călătorie de o zi (naţională) în trecut

Parcăm lângă catedrala ortodoxă de rit recunoscut la Moscova. E nouă, are cupolă aurită. În curte, câteva dale de trotuar au fost înlăturate şi în locul lor se înalţă un muşuroi. Sub el l’au îngropat pe primul şef al bisericii locale, nastoliateliul saborului. Ceva mai încolo, ascunsă, micuţă, o bisericuţă – a vechilor ruşi, neamurile bune ale lipovenilor. Mai există şi pe aici câţiva dintre cei plecaţi în pribegie pentru a nu se lăsa măcelăriţi de fanaticii pravdoslavniciei. Majoritatea au ajuns în Deltă.

Peste drum de catedrală e un parc. Ecvestru, cu coada calului spre biserici, generalul Suvorov, domină, centrul Tiraspolului. Capul contelui e înconjurat de un firav nor de fum. Sfârâie deja grătarele a sărbătoare. Marşurile patriotice ruseşti se aud din depărtare. Pe sub ele, de sub un copac, o bătrână cu un acordeon repetă ravelian acelaşi refren auzit cu mult timp în urmă într-un film sovietic de război. Se înfurie, când Vitalie vrea să o pozeze. Îi spune ceva despre banii pe care ar trebui să’i lase în cutia acordeonului, înainzte de a o fotografie. Profit şi o pozez în grabă. Nu s’a prins. O lăsăm în plata acordeonului dezacordat. Îşi reia melodia de la început, ca un tocilar întrerupt în miezul versului. Nu ştie să continue de unde a fost întreruptă. Ce rost ar avea? Oricum o va lua mereu, după vreo 45 de secunde, de la început.

Dinspre difuzoarele vechi ale staţiei de radioficare ce străbate centrul din stâlp în stâlp, voci ameninţătoare recită versuri patriotice pe fundalul unor marşuri războinice. Periodic se aude „tavarişci”. Aha, însemnele alea pe care nu le văzusem. Sunt imateriale dar cu atât mai puternice! Ne oprim lângă nişte tineri îmbrăcaţi în costume populare. Un amestec căzăcesc, ucrainean, românesc şi rusesc de culori şi croieli. Fetele par drăguţe. Îmi amintesc de folcloristele lui Pinalti. Rolul acestui grup e foarte important în derularea programului. Ei vor purta drapelul transnistrean până la tribuna oficială. Vitalie e primul la pozat adunarea. O doamnă îl întreabă dacă nu vrea să se pozeze cu drapelul. Din câte îl ştiu eu pe Vitalie, a spune că nu vrea ar însemna să fiu moderat în reproduicerea sentimentelor lui. Dar acceptă. Femeia ne explică rostul ei: ea este coordonatoarea acestui moment. Pe vremea noastră, ăstora le spuneam propagandişti. Sau trepăduşi.

Află de la Vitalie că sunt din România. Mă întreabă dacă la noi e la fel de frumos când se prăznuieşte republica. Îi explic, în puţina rusă supravieţuită, că naţionalîi deni esti pervîi dekabria şi îi arăt că e cam frig, atunci. Plusează: cred că transnistrenii şi moldovenii ar trebui să trăiască în aceiaşi ţară? Îi răspund, ambiguu, că, mî, zdesi, gavarim mirnă. Şi, ca să nu’i zic Voila, arunc o ultimă resură rusească: vot! Ne despărţim în bună pace şi prietenie şi pornim spre tribuna oficială.

Un post lung, ca înainte de sfârşitul lumii

Luni, conform unui calendar pe care nici o refomă nu'l va modifica, până la vrednica înfăptuire a încălzirii globale şi deşertificarea plaiurilor cu picior şi gură de rai, măi, nană, măi, au plecat rândunelele. Moşii dar mai ales babele din Vrăniuţ şi Potoc şciu asta: dă sântămăriemică să doduc.
Luni noapte, după ce Guţă le'a cântat de foc şi bani unor săteni din răsadniţele de lângă Bucureşti, un imbecil încă mahmur a scuipat flăcări pe miriştea arsă în prelungirile acestei veri uscate. Noroc şi mulţamu'ţi (e cu Ţ, nu?), Doamne, c'ai dat furtuna aia, că până veneau pompierii alertaţi de un sat beat se ducea cenzurat de suflet tot ogorul ăla, cu paie şi coceni şi pârjolite flori ale soarelui.
Marţi dimineaţă, în mahmureala lui perpetuă, senatorul Marius Nostradamus a avut o revelaţie: dacă e 10 septembrie se sfârşeşte lumea. Şi a ieşit în stradă, să ea de guler Comisia Europeană. S'a supărat nevoie mare li dacă nu'l bagă nimeni în seamă, se mai duce odată să-şi recupereze bideele de la PD-L! Credeţi că statul în aer liber i'a făcut bine? Ei, aş. L'a bătut soarele în cap. Aseară era la Realitatea şi debita ... au, mamă, ce le mai debita! Bun, că ai o fixă şi eşti perseverent în prostie, accept. Să'i zicem cauză. O ai. Lupţi pentru ea. Dar să te întrebe omu' de ce se teme de doi protoni şi el să spună că, de fapt, problema lui nu's protonii ci nivelul de viaţă al românului, că pe el îl interesează ce îl interesează pe român, nu? El nu ştie despre ce protoni e vorba... care sfârşit de lume? Ce gaura mă'sii neagră vor de la el?
Nu'l vedeam la faţă, că'l ascultam în maşină. Din fericire, brusc, am fost forţat de împrejurări să întrerup dezbaterea. Cum coboram eu de pe o pasarelă în noapte, ţuşt, un ghemotoc alb la marginea asfaltului. Frânez, pun avaria, trag pe dreapta, ies de pe asfalt şi din maşină, dau disperat din mâini, doar-doar or înţelege şoferii maşinilor ce veneau din spate că E O PISICUŢĂ PE ŞOSEA. Am reuşit. De cum m'am apropiat de ea s'a repezit vioaie la picioarele mele. MiiiauMami, miiiau... Am luat'o în palmă (încăpea în pumnul meu) şi am început să strig pe la porţi, doar doar s'o ivi cineva să revendice patrupeduţa. Eşec total. Peste drum, într'o curte mare, cu mult gazon, pe faţada clădirii scrie mare Sala Regatului a Martorilor lui Iehova. Yeste, îmi zic. Aici ţi'e locul. Ăştia au suflet mare şi har de la Domnul, o pisică în plus e numai bună pentru împlinirea regatului. Trec, las animalul şi dau să plec. Pisica după mine. Nu'mi plac pisicile, eu ador javrele care latră. Dar asta era senzaţională. Frumoasă. Dar asta nu înseamnă că pot s'o iau. Mă întorc şi găsesc un loc cu capcane. O las şi fug. Într'un final ne întâlnim la gard. Un gard suficient de des ca să nu'i intre capul şi mult prea înalt pentru experienţa ei de viaţă. Ca prin minune, pe stradă trece o pereche de adolescenţi. Îi întreb dacă ştiu pe cineva prin zonă care să aibă pisici. Ei, bine, pe cineva în zonă nu cunosc dar 200 de metri mai îndărăt, la începutul pasarelei, mai erau cinci fraţi guralivi ai pisicii albe, abandonaţi, abandona'te'ar sufletul ăla cu care ai dus pisicile la eşafod, nenorocitule care eşti nenorocit că ai avut inima să laşi pisicile lângă roţi de tiruri.
Acuma, nici eu nu's vreun Superman al pisicilor, aşa că n'am mai intervenit întru salvarea celorlalte animăluţe!
Dar am plătit scump pentru asta. Am dat drumul la radio, am fugit repede de Realitatea FM şi am dat peste tac's'u. Mircea Sandu se lamenta că trebuiau să se aşeze la masă să discute, (să negocieze mita, ai vrut să spui, gunoiule, nu?) şi nu să apară totul în presă. Şi că nu îşi poate explica deciziile TAS şi FIFA în cazul Poli Timişoara. Mori, mi'am zis în barbă, mori, ipocritule. E ca şi cum Raluca ta ar veni să'ţi spună că nu'şi explică, bă, cum de a ajuns să tragă pe nas după ce te'a făcut să ameninţi că îţi dai foc în faţa Palatului de Justiţie ca să condamni sentinţa prin care, vezi bine, greşit era incriminată de consum de heroină! Ăsta care a făcut orice să'l dea pe Hagi (nu c'ar fi Hagi vreun antrenor!) afară de la Naţională, orice însemnând compromiterea calificării la un turneu final - şi mai are tupeul să spună că scandalurile din ultimele zile au afectat moralul şi, implicit, jocul naţionalei (a se citi selecţionatei lui Piţurcă şi a fraţilor Becali).
Mi'am zis, mai apoi, că juniorii n'au nici o vină şi că Emil Săndoi e om cu scaun la cap (personal, mi'a plăcut, până acum, de el). Aşa că m'am uitat la meciul cu Ţara Galilor. Care Ţara Galilor, aveam să constat, jucau contra Papa Galilor ce sunteţi. Păi poate Săndoi să vă dea megastrategie şi hipertactică, deşi încep să mă îndoiesc de asta, la ce jucători a selecţionat şi la cum a alcătuit echipa de pe teren. Dacă voi nu ştiţi mai mult fotbal decât un puşti de grupă mijlocie la grădiniţa de fete a unei mânăstiri catolice sau a unei congregaţii mormone... Călcaţi pe minge şi vă împiedicaţi de ea, asta când nu daţi cu piciorul pe lângă, vă loviţi între voi - dom'le, până acum am tot auzit microbişti folosind sintagma "aşa ceva nu s'a mai văzut". Dar aşa ceva ca aseară chiar nu s'a mai văzut. E un meci de dat în reluare în fiecare zi pe HBO Comedy sau pe AXN SciFi. În locul vostru nu aş mai avea curaj să mă apropii vreodată de terenul de fotbal. Eu, cu toate kilogramele mele, joc aproape la fel de bine ca voi, care luaţi leafă cât toată Oraviţa la un loc.
Şi, pentru că nu v'aţi uitat la meci, nu l'aţi văzut nici pe Florin Prunea cu privire de codoş, bronzat la solar, mestecând gumă cu gura deschisă, gelat pe păr, traversând terenul în mers de jmecher şi bătând din palme spre tribuna oficială. LE: Iată'l!
Na, asta a fost marţi.
Azi e sfârşitul lumii, zice senatorul Marius Marinescu. Imbecilul ştie ceva. Dar a ascultat ştirile stând în cur pe bideu şi a auzit fragmente. Azi e meciul cu Insulele FeroCe. Mâine? Mâine e joi. Şi p'ormă pleacă iar tot bucureşteanu' la munte. Iar o să fie sfârşitul lumii!

Da' li merji gura, bre!

Sprâncenatul s’a întors de la Budapesta şi i se pare că România e Transnistria. Eu am revenit din Transnistria şi’mi pare că România e Transnistria.

Cumva Oprescu le’a luat licenţa de funcţionare celor de la Dalli? Sau am visat eu?

În oraşul Bucureşti, locuri de parcare cenzurat. În jurul Arhitecturii, 3/4 din parcare e rezervată pentru bănci.

Din parcarea F de Arhitectură, o maşină o porneşte pe contrasens. N’am chef să mă dau la o parte. „De ce nu îi faci loc, bă?”, strigă cineva de pe tuşă. „Vrei să ocolească?” Vreau, dacă aşa zice semnul de circulaţie. Nasol ce vreau eu. Probabil că, după ce am trecut, un altul l’a lăsat să treacă.

Acum stau în coloană; pândim locuri libere. După vreo zece minute se ivesc două, "rezervate" cu nişte ambalaje de scândură pentru lămâi. Îi fac semn unui muncitor, care se juca cu acele cutii, să mute una dintre ele. Refuzul lui, exprimat printr’o mişcare simbolică a degetului care arărător (nu, nu era celălalt deget!), este dublat de o brusc-ivită cucoană cu uniformă Dalli. Nu e Elena. Sau o fi, dar nu aia.

Să nu parchez acolo, acolo e şantier. Cer dovada. Păi ce să’mi dovedească? Acolo se lucrează. Nu prea, cred. Nu se vede. Dorel, probabil, a plecat să cumpere coniac. Ceilalţi doi muncitori proptesc fundaţia Universităţii. Nu există nici un semn care să’mi interzică parcarea, nici unul care să’mi spună că s'ar lucra. Mutaţi alea de acolo, că străzile oraşului dumneavoastră nu sunt ghene, să'şi arunce oricine resturile menajere şi ambalajele goale. Nu'nţeleg ca n'am voie? Nu, nu înţeleg. Doamnă, arătaţi'mi, măcar, hârtia care spune că n'am voie. N'are nici o hârtie. Unul dintre muncitori mă trimite la primărie, să iau eu hârtia. Dacă nu te ajută capul să deschizi gura, nu o face. Mai bine taci, că din banii pe care angajatorul matale oricum nu'i plăteşte pentru asigurarea ta medicală îşi putea permite să facă, măcar, un indicator sănătos de "atenţie, şantier". Fii sigur că munceşti ilegal.

Dom'le, toată lumea a înţeles că n'are voie să parcheze aici, numa' eu nu. Dacă te bucură, doamnă, că ai fraierit atâta lume, fii sănătoasă. Aici e loc de parcare si punct.

Am urcat cu maşina peste ambalajul lor de lămâi, mulţumesc Dacia, pentru că ai făcut garda la sol a Loganului înaltă. Ei nu'mi garantează că n'o să cadă ceva pe maşină. Am să consider asta o ameninţare.

Aşa nu pot să lucreze, zice cucoana. Au două variante, zic: ori lucrează noaptea, ori intră în legalitate, semnează un contract de închiriere şi îşi rezervă oficial şi vizibil două locuri de parcare. Eu am treabă în această zonă, am gasit un loc să parchez în spaţiu special amenajat, aşa că parchez.

Dacă am treabă în centru, să vin cu mijloacele de transport în comun, cum vrea femeia Dalli. Poate că dumneaei are veme de pierdut în staţii de metrou şi autobuz şi îi place să se înghesuie în maşini în care urcă şi unii care au uitat la ce e bun săpunul. E treaba ei.

Pe drum, un individ cu pomeţi alcoolici, purtând o cămaşă albă şi îngălbenită de decenii de transpiraţie, linge dintr’o îngheţată. Îşi trage mucii, se scutură ţanţoş şi deschide gura: să dea Domnul să îţi cadă ceva pe maşină. Îi şoptesc, din trecere, că, la asemenea blesteme, s'ar putea să fie ultima îngheţată pe care o mănâncă.

Plec.

Mă întorc.

Pornesc maşina şi o iau din loc. Pare întreagă. Poate vreun cui în roţi. Oi vedea...

Dau drumul la radio. Sport Total FM. Ascultător înţelept: dom’le, 50 de ani de materialism dialectic au fost distruşi în ăştia 15 ani de aşa-zisă democraţie. Ar trebui să fim uniţi acum, în jurul naţionalei, a antrenorului, nu să'i criticăm; şi Florin Călinescu ăla, ce nemernic, să spună că's mai importante murăturile şi copiii care n'au şcoli sănătoase deşi trebuie să înceapă şcoala săptămâna viitoare decât meciul cu Lituania. Păi un meci ca ăsta cu Lituania, în condiţiile de sâmbătă, nu se mai întâmplă decât cine ştie când; copiii or sa meargă la şcoală şi anul viitor pe 15 septembrie, murături punem şi toamna viitoare!

Ţară de nemernici nerecunoscători ce suntem!

ICR-HRP strikes back!

Am primit această invitaţie. Ard de nerăbdare să citesc noile comentarii stârnite de revolta omului cu laptop şi a vecinului său colectiv întru simţăminte!

Republica Şerif

Aşadar, iată’ne trecuţi. Ştefan şi Henrik ne aşteaptă în centrul Tiraspolului, peste 20 de minute. Dar nu... stai aşa, că nu e atât de simplu. Cei aproximativ zece kilometri de drum ce despart centrul Tiraspolului de aşa-zisa vamă transnistreană seamănă, în această dimineaţă de septembrie, cu Faludja. Şicane şi baricade, rute ocolitoare, trasee interzise.

Multă miliţie, de diverse uniforme. Femei ca de la Apaca merg, încolonate, spre centrul Tighinei. Cară plase şi buchete de flori. Facem mult zig-zag printre blocurile sovietice, hruşcioave li se spune, în care fuseseră înghesuite, decenii la rând, mai multe familii în acelaşi apartament. Sunt mici şi înghesuite, pe dinăuntru, seamănă a caverne, avea să’mi povestească, mai târziu, Ştefan, care a intrat într’unul pe când încerca să dea de urma unuia dintre administratorii afacerilor lui Vântu. Nimerim într’o fundătură. Dincolo de gard, în paragină, se află sediul fostei Armate a 14-a. Aici, în dosul acestor faţade distruse, cu geamuri sparte, Corneliu Vlad a reuşit, prin 90 şi ceva, să ajungă până la generalul Lebed. Era, bătrânul lup de crâşme, „cameramanul” unei televiziuni străine. Ba nu, cred că era tehnicianul de lumini.

Orpim lângă nişte camioane Ural şi cerem explicaţii despre drumul care ne poate trece Nistrul, spre Tiraspol. Un localnic binevoitor se oferă să ne conducă. Reuşim, în sfârşit, să găsim calea.

În stânga podului, printre betoniere şi macarale, înconjurată şi de ziduri de cazarmă sovietică, se vede, prăfuită şi meschină, cetatea lui Ştefan cel Mare. Pare o cocioabă. Poate fi din cauza paraziţilor din peisaj. Nu oprim. Podul e împânzit de steaguri roşii şi miliţieni. Mergem mai departe şi, până să mă dumiresc eu că, totuşi, nu prea văd efigii comuniste, Vitalie îmi arată modernul stadion al echipei Şerif. Şerif Tiraspol, din familia Şerif, a doua firmă ca dimensiune din Transnistria. Aşa sună oficial. În fapt, prima firmă ţine de industria militară rusească, Şerif asta, care ba se spune că aparţine unuia dintre boşii locali, ba că altuia, este, de fapt, atptstăpâna Transnistriei. Tot ce mişcă, aici, lucrează, într’un fel sau altul, pentru Şerif. Croitorese, educatoare, farmaciste, sculeri-matriţeri, fotbalişti, contrabandişti... Tot ce se vinde aici trece prin atelierele sau depozitele Şerif sau subsidiarele. Republica Moldovenească Transnistreană Şerif.

The final frontier

Din timp în timp opresc microbuzele ce pleacă din Chişinău spre Tiraspol. Figuri fără orizont coboară grăbite şi aleargă spre parterul clădirii de la al cărei prim etaj se auzeau vameşii rivali. Caută formulare, caută pixuri, completează în grabă. Printre hainele ponosite ale navetiştilor, astăzi mai mult ca oricând, câteva apariţii mai puţin obişnuite. O tânără zveltă, înăltuţă, cu ochi mari şi negri, brunetă, tunsă scurt, vine în pas săltat, urmată îndeaproape de un tip între două vârste, tuns regulamentar, cu ten spălăcit, îmbrăcat într’o cămaşă albă şi pantaloni negri, de stofă, prea scurţi, parcă. Nu ştiu dacă pantalonii’s de vină sau tipul chiar are un alergat hilar. Trec pe lângă noi când terminăm de completat formularele. Se aşează în coadă şi’s chiar primii înaintea noastră. Ea are buletin, el un paşaport cu coperţi negre. Ea e ghida, moldoveancă. El e neamţ. Îşi vorbesc într’o engleză destul de elegantă. Îmi continuu exerciţiile de reactivare a vocabularului rusesc, citind anunţurile mai scurte de pe pereţi în aşa fel încât Vitalie să îmi poată sesiza anumite nedumeriri.

Paşapoartele se prezintă fără învelitoare.

Programul de şedere este:

marţi – joi 8 – 18

luni...

Tipul de la ghişeu îi spune străinului în pantaloni de stofă prea scurţi că va trebui să părăsească Transnistria înainte de ora 18:00. Străinul ştie. Privim prin geam. Un 4x4 purtând ecuson Reuters în parbriz trece fără să fie oprit. Îmi amintesc de formularele pe care trebuie să le completezi când o media reprezentativă de afară îţi propune o colaborare ce implică deplasări; există un chenar în care trebuie să specifici dacă te deplasezi în zone de conflict. Nici nu vreau să ştiu câte dintre relatările agenţiilor de presă sau a ziarelor mari din Vest au fost compuse astfel încât diurna şi celelalte facilităţi să fie cât mai avantajoase. Îmi amintesc de vara anului 1995 în Croaţia, cu puţin timp înainte de terminarea de facto a războiului. Toată presa străină era comasată în Interul din centrul Zagrebului, singurul hotel cu standarde acceptabile şi care a crescut, calitativ, inclusiv ca un profitor indirect de pe urma războiului. Mă aciuisem în singurul loc din oraş care se potrivea unui nuget de 300 de mărci care trebuiau să mă ţină cât de mult posibil: un hotel de minus o stea, în vecinătatea gării centrale, folosit ca staţie de tranzit de călăuzele ce duceau spre Italia est-europeni sau sud-est asiatici.

Acel 4x4 de la Reuters emana aerul unei maşini anume alese pentru a însoţi un jurnalist trimis „în zonă de conflict”. Încep să cred că ceea ce am calificat până acum manipulări politice din paginile presei sunt, de fapt, schije rătăcite la explozia talentului unor reporteri de bani gata decişi să nu care cumva să’şi sinucidă beneficiile. Reuters a trecut cvasineobservat. Bariera s’a ridicat de cum au fost văzuţi, ca şi cum ar fi trecut însuşi preşedintele Sovietului Suprem – şi duşi au fost..

Străinul în pantaloni prea scurţi îşi primeşte jumătatea de jos a fişei completate. E dovada că ai intrat legal în Transnistria. Vine rândul nostru. Vitalie îi spune de Odessa, tipul din dosul ghişeului mă studiază de două ori, mai învârte de filele paşaportului, probabil că zăboveşte peste viza siriană. Vitalie nu e pe lista transnistreană a indezirabililor. Nici eu nu aş avea motive să fiu. Cine să şi citească, la Tiraspol, ce am scris eu – dacă oi fi scris! – acum spre zece ani în ziare de duzină, la Bucureşti?!

Ordin al preşedintelui...

Dar nu mai apuc să citesc. Tipul din spatele ghişeului întinde mâna şi ne dă actele de identitate însoţite de cele două jumătăţi de fişă de intrare. A citit acolo că suntem în tranzit aşa că nu mai găseşte de cuviinţă să ne spună despre ora de ieşire din ţară. Am înfrânt, putem intra în Transnistria. La drum.

Un drum ce a durat vreo cinci metri. Mai există un vameş – şi vrea să ne vadă portbagajul. Şi rucsăcelul meu portocaliu. Mă întreb dacă n’aş fi putut lua Canonul. Un 400D nu mai este chiar un aparat pentru uzul exclusiv al celor ce îşi câştigă existenţa din fotografie. Cu siguranţă, însă, că dacă l’aş fi luat m’ar fi tentat să iau şi reportofonul. Iar microfonul lui, de radio, mare cât un mic buzdugan, ar fi născut suspiciuni – sau chiar reticenţă. Mai degrabă poţi să intri cu o mitralieră sau o ogivă de rachetă în Transnistria decât înarmat cu arsenal jurnalistic, dacă nu faci parte din tagma reporterilor verificaţi.

Uniforma albă de la ultimul post de control se întoarce şi declanşează telecomanda: dă ordin unui soldat aflat ceva mai departe să ridice, manual, bariera. Zdrazvuite, PMR, bine te’am găsit!