Papă-lapte = român.
Link
8.8.08
5, 4, 3, 2, 1...
După excelentul post de ieri al lui Popej mă trezesc eu ca ultima dintre zânele invitate la botezul micuţei viitoare frumoase din pădurea adormită şi să fac rectificarea cuvenită care nu schimbă , neapărat, soarta ci o îndulceşte.
În vreme ce Gică Dubbya se va înghesui cu Băsescu şi Sarkozy în tribuna deschiderii jocurilor olimpice de la Beijing, sportivii americani, mai înţelepţi decât s'ar putea uneori crede, au găsit modul de a îi spune preşedintelui lor că li s'a cam luat de aventuri cu idioţi: drapelul Statelor Unite va fi purtat de Lopez Lomong, sudanez din Darfur, naturalizat şi calificat în echipa de atletism.
La miliardul şi de perechi de braţe de muncă de care dispune, China a avut timp suficient, şapte ani, să rezolve până la ultimul detaliu întreaga maşinărie organizatorică. A reuşit să camufleze ceea ce trebuia camuflat - şi, asta, ostentativ, în văzul întregii lumi. E foarte posibil ca, din punct de vedere sportiv, Jocurile Olimpice de anul acesta să fie o reuşită. Ceea ce mă bucură. Vorba lui Vlad Petreanu, nici nu mai contează medaliile, când îi vezi pe sportivi cât de mult muncesc pentru a ajunge acolo. E meritul lor, e bucuria lor. Jocurile lor nu trebuie să sufere din cauza unor imbecili.
Cât timp au trebăluit ca furnicuţele micii chinezi, în meticulozitatea lor, în religiozitatea cu care se apucă de lucru, mai marii partidului unic au găsit reurse umane să organizeze un comitet care să împuşte spiritul olimpic. În toată povestea, stupidă, a retragerii vizei fostului patinator american Joey Cheek, înregimentat într'o organizaţie ce militează pentru implicare în rezolvarea crizei din Darfur, singura chestie faină e că argumentul invocat de strapii de la Beijing a pus, în sfârşit, America în faţa unui răspuns pe care ea, în aroganţa funcţionarilor săi, obişnuieşte să îl împartă cu generozitate: conform cronicarului olimpic al lui Seattle Times, the government needn't provide a reason. Asta nu mă face să simpatizez în vreun fel puterea comunistă chineză. Singurii care îmi repugnă, în aceste momente, mai mult sunt nefericiţii de bolnavi care guvernează şi se duc la ceremonia de deschidere, legitimând un totalitarism dement: Bush, Sarkozy, Băsescu...
PS: Probabil ştiţi deja (cei care trec pe aici trec şi pe blogul lui Petreanu) - aia mică, Ioana Răduca, a comis'o din nou; şi, cum o cunosc, ştiu că a ieşit ceva de excepţie.
În vreme ce Gică Dubbya se va înghesui cu Băsescu şi Sarkozy în tribuna deschiderii jocurilor olimpice de la Beijing, sportivii americani, mai înţelepţi decât s'ar putea uneori crede, au găsit modul de a îi spune preşedintelui lor că li s'a cam luat de aventuri cu idioţi: drapelul Statelor Unite va fi purtat de Lopez Lomong, sudanez din Darfur, naturalizat şi calificat în echipa de atletism.
La miliardul şi de perechi de braţe de muncă de care dispune, China a avut timp suficient, şapte ani, să rezolve până la ultimul detaliu întreaga maşinărie organizatorică. A reuşit să camufleze ceea ce trebuia camuflat - şi, asta, ostentativ, în văzul întregii lumi. E foarte posibil ca, din punct de vedere sportiv, Jocurile Olimpice de anul acesta să fie o reuşită. Ceea ce mă bucură. Vorba lui Vlad Petreanu, nici nu mai contează medaliile, când îi vezi pe sportivi cât de mult muncesc pentru a ajunge acolo. E meritul lor, e bucuria lor. Jocurile lor nu trebuie să sufere din cauza unor imbecili.
Cât timp au trebăluit ca furnicuţele micii chinezi, în meticulozitatea lor, în religiozitatea cu care se apucă de lucru, mai marii partidului unic au găsit reurse umane să organizeze un comitet care să împuşte spiritul olimpic. În toată povestea, stupidă, a retragerii vizei fostului patinator american Joey Cheek, înregimentat într'o organizaţie ce militează pentru implicare în rezolvarea crizei din Darfur, singura chestie faină e că argumentul invocat de strapii de la Beijing a pus, în sfârşit, America în faţa unui răspuns pe care ea, în aroganţa funcţionarilor săi, obişnuieşte să îl împartă cu generozitate: conform cronicarului olimpic al lui Seattle Times, the government needn't provide a reason. Asta nu mă face să simpatizez în vreun fel puterea comunistă chineză. Singurii care îmi repugnă, în aceste momente, mai mult sunt nefericiţii de bolnavi care guvernează şi se duc la ceremonia de deschidere, legitimând un totalitarism dement: Bush, Sarkozy, Băsescu...
PS: Probabil ştiţi deja (cei care trec pe aici trec şi pe blogul lui Petreanu) - aia mică, Ioana Răduca, a comis'o din nou; şi, cum o cunosc, ştiu că a ieşit ceva de excepţie.
Later edit: o voce. Pentru cine nu'l cunoaste, Ai Weiwei este, între altele, proiectantul Cuibului de pasăre, stadionul olimpic din Beijing.
Din trafic: Shut up and drive
Savuros, merita citit articolul lui Paul Nasaudeanu in Cuget Liber, ziar local de Constanta. De citit la cafea: aici .
PS: De la Mamaia la 2 Mai sunt aproximativ 50 de km. Pe primii 14 i-am facut ieri in 2 ore.
PS: De la Mamaia la 2 Mai sunt aproximativ 50 de km. Pe primii 14 i-am facut ieri in 2 ore.
7.8.08
Bagdad Cafe 66
(...) îşi derulează micile afaceri nestingheriţi de marii rechini (...)
Pe drumul ce vine dinspre Palmyra, Cafe Bagdad 66 apare ca o fata morgana în plin pustiu. Aici se bifurcă două dintre cele mai importante artere ale Orientului Mijlociu. Una duce către capitala Irakului, alta coboară spre cea a Siriei. Secole, dacă nu cumva milenii de rivalitate. De la imperii şi regate antice până la accepţiunea diferită dată, spre finalul secolului XX, pan-arabismului, au făcut ca rude apropiate, cum sunt irakienii şi sirienii, să nu trăiască sub acelaşi acoperiş. Bagdad şi Damasc îşi revendică, din timp în timp, leagănul civilizaţiei contemporane. Coduri vechi de legi, alfabete, matematici, medicină – oameni aparţinând deopotrivă actualului Irak şi actualei Sirii le-au inventat şi inovat. E capătul lor de coridor spiritual, în care se refugiază când nu argumentul forţei este mai puternic decât orice forţă a argumentului. Nu că ar fi ei uşă de moschee...
Radwan sparge pietrele deşertului în căutarea unor fosile pe care, apoi, le comercializează, alături de vederi cu uimitoarea zăpadă căzută, aici, acum câţiva ani, de vase vechi, din alamă, cupru sau bronz, de covoare cu motive beduine, lucrate manual sau importate din China, de instumente muzicale, magneţi de frigider cu simboluri siriene sau, în general, arabe şi musulmane, mătănii sau monede bătute sub diverse regimuri şi ajunse bijuterii pentru ţinuta de mireasă a tinerelor nomade. În cele câteva căsuţe din lut ce adăpostesc magazinele Cafe Bagdad 66, aflate în miezul deşertului, pe marginea şoselei, la răspântia drumurilor, "everything is for sale”, îmi spune Radwan. „Including me”, completează, zâmbind – şi nici astăzi, întors într-o altfel de mercantilă Europă, nu-mi este clar cât din cuvintele amicului rămas în urmă, acolo, la intersecţia nisipurilor pietrificate, a fost glumă.
Am plecat de la Cafe Bagdad cu sentimentul despărţirii de un prieten, chiar dacă am petrecut împreună doar o jumătate de ceas. La plecare mi-a dăruit un rând de mătănii cu ochiul lui Allah pe ele cu o singură condiţie: să bat, cândva, o dată acel şirag rostind numele Creatorului pentru el. „Say God... God... God... for me”.
M-am aşezat alături de el şi i-am îndeplinit dorinţa.
Aş fi putut să o fac după plecare. Dar de ce să iau numele Domnului în deşert?
Serialul despre Siria se opreşte, deocamdată, aici. Dar, cum sugerează şi imaginea anterioară, este doar o ieşire temporară din cadru!
PS: Click here!
PS: Click here!
Kafka pentru adulţi
Numai Shakespeare generează mai multă teorie decât Kafka. Este o adevărată industrie, această continuă interpretare şi disecare a scrierilor celui despre care mulţi spun că ar fi trăit complexat ca un evreu într'o Praga încă dominată de spiritul habsburgic - deşi, mai degrabă, Kafka a fost un personaj activ al culturii germanice. Lucrări de cotorat, seminarii, biografii, cafenele literare - toate au cultivat imaginea unui sfânt crescut în trauma milităriei coborâte din pod de tatăl său, un fost ofiţer austro-ungar. De sub cheile bine pitite ale managerilor acestei industrii răsar, însă, documente care demonstrează contrariul. Tatăl nu l'a terorizat defel, şi nici nu i'a reproşat anii neproductivi în care era doar o gură în plus la masa familiei. Mai mult, chiar, în camera sa din casa părintească, tânărul Franz păstra bine ascunse o serie de scrieri la care face referire, într'un volum apărut chiar azi la Londra şi elocvent denumit "Excavating Kafka", istoricul literar englez James Hawes (şi, ca şi mai bătrânul David Lodge sau dispărutul Malcolm Bradbury, universitar şi scriitor de romane stairice).
Ce a găsit Hawes în biblioteca de la Oxford şi în arhivele British Library? Well, copii ale unor scrieri pornografice ale Sfântului. Şi, departe de a distruge un mit, cartea lui Hawes dă, pur şi simplu, o dimensiune umană unui personaj din istoria literară considerat, până acum, sumbru până la cenuşiu. Şi relevă o nouă dimensiune a imaginaţiei de care s'a bucurat Kafka. Un singur lucru rămâne intangibil: pasaje din scrierile porngrafice confirmă înclinaţiile paranoide ale celui mai cunoscut scriitor dat lumii de Praga aia pe care o iubim.
PS: Am primit, de la 9AM, ştirile dimineţii - şi aflu că în ţara Papei e trendy să fii swinger; drace, mi'am zis, mai bine rămâneam în Germania... ei, aş, 9AM nu ştie că Suveranul Ponitf e neamţ iar ţara aia, la care referire, nu e deloc a Papei; Vaticanul are uniune vamală şi alte instituţii comune cu Italia, dar e stat suveran! Ptiu, drace, mă şi gândeam la destrăbălările din palatul pontifical! Na, c'am ajuns şi unde vroiam: iaca, din cauza asta aproape că nu am mai văzut/citit/ascultat (decât accidental) nici o ştire editată în redacţiile româneşti de vreo două luni şi jumătate; şi de asta nu mai ştiu nici ce se întâmplă prin Bucureşti decât de la prieteni sau din blogosferă.
PS: Am primit, de la 9AM, ştirile dimineţii - şi aflu că în ţara Papei e trendy să fii swinger; drace, mi'am zis, mai bine rămâneam în Germania... ei, aş, 9AM nu ştie că Suveranul Ponitf e neamţ iar ţara aia, la care referire, nu e deloc a Papei; Vaticanul are uniune vamală şi alte instituţii comune cu Italia, dar e stat suveran! Ptiu, drace, mă şi gândeam la destrăbălările din palatul pontifical! Na, c'am ajuns şi unde vroiam: iaca, din cauza asta aproape că nu am mai văzut/citit/ascultat (decât accidental) nici o ştire editată în redacţiile româneşti de vreo două luni şi jumătate; şi de asta nu mai ştiu nici ce se întâmplă prin Bucureşti decât de la prieteni sau din blogosferă.
6.8.08
Postarea #900
Am tot respectul pentru doamnele sau domnişoarele care conduc. Dispun, prin firea lucrurilor feminine pe care o poartă cu ele, de mii de însuşiri care le conferă una sau alta dintre calităţile fundamentale fără de care şofatul este o pacoste.
Doamnelor, domnişoarelor, aştept măcar un dans.
Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta: orice s'ar spune - de pe propria'mi piele ştiu că femeile (cele pe al căror scaun din dreapta am avut curajul să urc, at least) conduc al naibii de bine. Iar când îmi mai scapă, în trafic, un mârâit sub formă "muiere proastă!" sau "blondo, (beep)!", ştiu că's doar o altă javră misogină din trafic. C'mon, guys, ai noştri's la fel de buni sau proşti şoferi ce şi ele. Doar că pe ai noştri, când ne enervează, îi facem mitocani sau (pe nedrept folosită sintagmă) ţărani şi le arătăm degetul (ca şi cum am vrea să le arătăm cât de scurtă sau subţire o avem!) iar pe ele le asociem cu tot ce ne calcă pe nervi în viaţa de zi cu zi (as if noi am fi mai breji...).
Stereotipuri. Clişee.
Femeile degajă, ca parte a traficului, acelaşi coefecient de risc pentru mediul înconjurător rutier ca şi bărbaţii. Poate chiar mai scăzut.
Un singur lucru nu l'am înţeles jamais şi încă mai duc nedumerirea cu mine: unde dracu' e (că am căutat'o şi n'am găsit'o!) pedala aia de frână de sub torpedou, pe care vor s'o calce femeile de pe scaunul din dreapta, în momentul în care coloana din faţă încetineşte sau se face galben la semafor?
Doamnelor, domnişoarelor, aştept măcar un dans.
Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta: orice s'ar spune - de pe propria'mi piele ştiu că femeile (cele pe al căror scaun din dreapta am avut curajul să urc, at least) conduc al naibii de bine. Iar când îmi mai scapă, în trafic, un mârâit sub formă "muiere proastă!" sau "blondo, (beep)!", ştiu că's doar o altă javră misogină din trafic. C'mon, guys, ai noştri's la fel de buni sau proşti şoferi ce şi ele. Doar că pe ai noştri, când ne enervează, îi facem mitocani sau (pe nedrept folosită sintagmă) ţărani şi le arătăm degetul (ca şi cum am vrea să le arătăm cât de scurtă sau subţire o avem!) iar pe ele le asociem cu tot ce ne calcă pe nervi în viaţa de zi cu zi (as if noi am fi mai breji...).
Stereotipuri. Clişee.
Femeile degajă, ca parte a traficului, acelaşi coefecient de risc pentru mediul înconjurător rutier ca şi bărbaţii. Poate chiar mai scăzut.
Un singur lucru nu l'am înţeles jamais şi încă mai duc nedumerirea cu mine: unde dracu' e (că am căutat'o şi n'am găsit'o!) pedala aia de frână de sub torpedou, pe care vor s'o calce femeile de pe scaunul din dreapta, în momentul în care coloana din faţă încetineşte sau se face galben la semafor?
Lecţia Bagdadului
În mod ironic, Siria este cam tot ceea ce şi-ar dori Administraţia Bush să vadă în lumea musulmană. Secularismul este foarte prezent. Cele aproape patru decenii ale dinastiei Al Assad au însemnat, mai întâi, desprinderea de teocraţie sub presiunea unor tancuri pe care, cine privea atent, ar fi putut observa steaua roşie; a urmat, înspre vremurile noastre, o erodare a principiilor stângiste ale curentului unionist arab numit baath; locul ideologiei marxiste a fost luat de un socialism verde, verde-naţionalist dar şi verde-arab. Nu ştiu dacă este o majoritate, cea care poartă hijab, însă, pe străzile Siriei, vălul sare în ochi. Nu este, însă, un semn al fundamentalismului, ci, mai degrabă, denotă conservatorismul, în special în mediul semi-rural şi în satele propriu-zise.
În metropole, însă, peisajul îţi oferă secvenţe spectaculoase, pe care, consumator de informaţie corporatistă, nu le anticipai, acolo, în Europa aceea din care vii. Asemeni, de altfel, Iranului sau Libanului, asemeni chiar Irakului dinaintea intervenţiei americane, ponderea feminină la piaţa forţei de muncă este ridicată. Iar în după-amiezile marilor oraşe, spectacolul culorilor prăfuite este completat de numărul mare de femei (unele occidental îmbrăcate, altele purtând voal peste păr sau chiar hijab complet) bând ceai sau cafea şi fumând narghilea pe terase.
În metropole, însă, peisajul îţi oferă secvenţe spectaculoase, pe care, consumator de informaţie corporatistă, nu le anticipai, acolo, în Europa aceea din care vii. Asemeni, de altfel, Iranului sau Libanului, asemeni chiar Irakului dinaintea intervenţiei americane, ponderea feminină la piaţa forţei de muncă este ridicată. Iar în după-amiezile marilor oraşe, spectacolul culorilor prăfuite este completat de numărul mare de femei (unele occidental îmbrăcate, altele purtând voal peste păr sau chiar hijab complet) bând ceai sau cafea şi fumând narghilea pe terase.
Departe de a se lăsa acaparaţi de ideologii importate de trimişii cercurilor religioase saudite, oamenii au gustat din plin prudenta modernizare; după dispariţia lui Hafez Al Assad, lucrurile au evoluat, o bucată de vreme, la fel de discret. În ultimii doi ani, însă, Bashar, oftalmolog, militar şi, de aproape un deceniu, preşedinte, a considerat că vine vremea să apese mai serios pe acceleraţie. Un exemplu elocvent este introducerea telefoniei mobile – cu restricţii serioase, la drept vorbind; şi, tot în domeniul tehnologiei, o radicală cotitură o reprezintă deschiderea virtuală către lume – dar şi aici trebuie spus că filtre serioase limitează accesul internauţilor la domenii considerate sigure nu atât pentru musulmani cât pentru imaginea de monolit a puterii de la Damasc. Am putea vorbi despre reţeta chinezească. Reversul medaliei: orice demers de liberalizare economică înseamnă şi costuri; acesta e şi motivul pentru care nu puţini sirieni aparent convinşi că trăiesc în cea mai bună dintre lumile posibile au mărturisit că nu sunjt foarte încântaţi de ceea ce obişnuim să numim „semne de democratizare”. Sintetizând, cu cuvintele unui încă tânăr om de afaceri sirian, cu performanţe suficient de mari pentru a asigura un confort solid soţiei şi celor doi copii ai săi: „Dar nu vreau democraţie; îmi doresc doar să trăiesc bine”. O replică la care, să fiu sincer, mă aşteptam. Tatăl Hafez rămâne, în acest sens, mai preţuit decât fiul Bashar. Posibil ca la acest uşor dezechilibru în simpatie să contribuie şi recentul anunţ al negocierilor secrete purtate cu Israelul. Deşi e greu de crezut că prea mare parte din Siria ar putea rezona cu ideea unui posibil război, lucrurile sunt cu bună ştiinţă menţinute într-o stare de mocnită beligeranţă.
Şi, cu toate acestea, lecţia irakiană a schimbat puţin percepţia sirienilor despre noul lider. În fond, au bani, îşi derulează micile afaceri nestingheriţi de marii rechini pe care, la rândul lor, evită să'i stingherească, pot cultiva tradiţia ca pe o moştenire de familie acceptată de stat, au, în general, o libertate civilă pe care numai restricţiile religioase o limitează, îşi pot bea cafeaua şi pot fuma din narghilea cât îi ţine metabolismul şi, mai ales, au învăţat că statul nu se amestecă în viaţa lor cât timp nici ei nu se amestecă în viaţa statului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)