Bagdad Cafe 66

(...) îşi derulează micile afaceri nestingheriţi de marii rechini (...)

Pe drumul ce vine dinspre Palmyra, Cafe Bagdad 66 apare ca o fata morgana în plin pustiu. Aici se bifurcă două dintre cele mai importante artere ale Orientului Mijlociu. Una duce către capitala Irakului, alta coboară spre cea a Siriei. Secole, dacă nu cumva milenii de rivalitate. De la imperii şi regate antice până la accepţiunea diferită dată, spre finalul secolului XX, pan-arabismului, au făcut ca rude apropiate, cum sunt irakienii şi sirienii, să nu trăiască sub acelaşi acoperiş. Bagdad şi Damasc îşi revendică, din timp în timp, leagănul civilizaţiei contemporane. Coduri vechi de legi, alfabete, matematici, medicină – oameni aparţinând deopotrivă actualului Irak şi actualei Sirii le-au inventat şi inovat. E capătul lor de coridor spiritual, în care se refugiază când nu argumentul forţei este mai puternic decât orice forţă a argumentului. Nu că ar fi ei uşă de moschee...

Radwan sparge pietrele deşertului în căutarea unor fosile pe care, apoi, le comercializează, alături de vederi cu uimitoarea zăpadă căzută, aici, acum câţiva ani, de vase vechi, din alamă, cupru sau bronz, de covoare cu motive beduine, lucrate manual sau importate din China, de instumente muzicale, magneţi de frigider cu simboluri siriene sau, în general, arabe şi musulmane, mătănii sau monede bătute sub diverse regimuri şi ajunse bijuterii pentru ţinuta de mireasă a tinerelor nomade. În cele câteva căsuţe din lut ce adăpostesc magazinele Cafe Bagdad 66, aflate în miezul deşertului, pe marginea şoselei, la răspântia drumurilor, "everything is for sale”, îmi spune Radwan. „Including me”, completează, zâmbind – şi nici astăzi, întors într-o altfel de mercantilă Europă, nu-mi este clar cât din cuvintele amicului rămas în urmă, acolo, la intersecţia nisipurilor pietrificate, a fost glumă.

Am plecat de la Cafe Bagdad cu sentimentul despărţirii de un prieten, chiar dacă am petrecut împreună doar o jumătate de ceas. La plecare mi-a dăruit un rând de mătănii cu ochiul lui Allah pe ele cu o singură condiţie: să bat, cândva, o dată acel şirag rostind numele Creatorului pentru el. „Say God... God... God... for me”.

M-am aşezat alături de el şi i-am îndeplinit dorinţa.
Aş fi putut să o fac după plecare. Dar de ce să iau numele Domnului în deşert?

Serialul despre Siria se opreşte, deocamdată, aici. Dar, cum sugerează şi imaginea anterioară, este doar o ieşire temporară din cadru!

PS: Click here!