Blog cu caşchetă

N-aş vrea să fiu rău, dar încep să cred că idolul poliţistului român, de la comisar la chestor, e marele actor american de comedie, dramă, dragoste şi mulţi pumni în cap, Steven Seagal. Acum vreo lună, ne delectam cu printul de mai jos, o nemuritoare pagină 22 (nr. 1/2008) din excepţionala revistă Poliţia Română.

Azi am descoperit încă o fotografie de mare expresie artistică, a domnului Seagal împreună (de fapt, în faţa) cu purtătorul de cuvânt al Poliţiei Capitalei, stimabilul Cristian Ciocan (pardon, mă scuzaţi, Christian e, cu haş!). Acelaşi domn Ciocan care s-a distins ieri şi alaltăieri prin unele declaraţii cel puţin ciudate despre nemernicii ăia de anarhişti cu vopsea, care puneau în pericol întreaga siguranţă naţională, de la Neptun până la Big Berceni. Ba chiar şi azi dl Ciocan s-a ostenit să ne explice de ce a fost amendat un student pe la Universitate, după ce băiatul a ridicat un periculos deget mijlociu spre o coloană oficială (care coloană o transporta, cică, pe Laura Bush).

Mare ne-a fost bucuria să aflăm că dl Ciocan, ca un adevărat comunicator ce este, şi-a făcut blog, pe care, din păcate, n-a reuşit să-şi pună decât cv-ul şi nişte poze cu el călare pe motor (în leasing sau cu banu' jos?) şi una în care se înalţă pe vârfuri în spatele lui Steve, ca să iasă în poză.

... şi nişte folcloriste în civil

O anumită parte a presei americane, aia care a venit de capul ei, nu aia acreditată la White House, care are privilegii şi nu se amestecă, of cours, cu the dyings, s'a supărat, măi, frăţicule, pe Văcăroiu şi Olteanu (în ordine temporală inversă, de fapt) pentru că nici preşedintele Senatului, nici cel al Camerei, nu a poftit să stea de vorbă cu ei, în a doua, respectiv, prima seară, la cină. Păi, nea Nicule, Bogdănele, cum vine asta? Dai un şpriţ dar nu vii să ciocneşti şi matale un păhărel?

Acuma, ladies & gents, ia, spuneţi'ne, frumuşel, cam câţi din delegaţia americană au venit să stea de vorbă cu presa? And I mean, vreun oficial, indiferent de rang, măcar un briefing, o declaraţie seacă de presă, acolo? Nu mai spun de conferinţe de presă, nici nu mai am curaj să vorbesc despre interviuri. Mister President, ever heard about Vladimir Vladimirievich? You know, Volodea... Tocmai ce a ieşit să dea piept cu presa. Da. Şi-a regizat bine dialogul, dar - şi spuneţi asta ziariştilor americani - a venit, in flesh & blood. Dacă vroiau cu adevărat declaraţii de la oficiali români, nu le'ar fi stat nimic în cale să le obţină de la preşedinte, premier şi, eh, na, pe bune!, chiar de la mister Good Point. Au fost pe acolo, s'au dat la liber.

Gata, să revin la ale noastre, româneştile. Da, nici Olteanu şi nici Văcăroiu nu au trecut pe la cinele pentru jurnalişti. So, what? Altceva vroiam să mai punctez, acum, aici, înainte de următorul live: în vreme ce "liberalul" Olteanu a dat jurnaliştilor o rundă de Loredana, de la Văcăroiu au primit un ansamblu folcloric. Ilailaila.
Hai, sunt rău. Pe onoarea mea! Folcloriste-folcloriste, dar ştiţi ce mişto arată în civil? Aşa că ia să nu mai râdeţi de el, de Pinalti, că ştia el ce face când le'a dat arbitrilor ăia italieni nişte "folcloriste"!

Bidoanele noastre şi ale lor

Zubair Babakarkhail. N'o să reţineţi acest nume.
Mi'a adus aminte de Răzvan, şeful ăl mare & adevărat de la Oceanic Club, să trăieşti, şefu', salam allekum! Au mai multe lucruri în comun. Mă uit şi acum la Zubair (n'o să reţineţi acest nume!) în timp ce vorbeşte cu un jurnalist rus. Seamănă mult cu Răzvan. Şi ca fizionomie; şi ca atitudine; şi modul în care zâmbeşte; şi gestica; probabil că şi bărbuţa. Mai au ceva în comun. Răzvan a fost în Afghanistan. Zubair trăieşte în Afghanistan.
Am stat de poveşti, pe culoarele Casei Poporului, cu Zubair despre multe, despre şansele misiunii de pace, despre dezamăgirea afghanilor, despre puterea lor de a prelua controlul securităţii în Kabul... Şi mi'am dat seama că suntem demni de toată mila. De o săptămână ne plângem de nişte biete bidoane de plastic plantate pe străzile Bucureştilor, bombardate ca la Kabul. Zubair şi ceilalţi ai săi sunt încă în viaţă, şi pentru că astfel de "bidoane", dar nu din plastic, ci adevărate, împânzesc străzile cu adevărat bombardate din Kabulul în care uneori chiar faptul că mai trăieşti te transformă în erou.
Altfel... suntem jalnici, lamentându'ne într'una.

Am putea scrie pagini peste pagini despre ce înseamnă extiinderea Alianţei Nord-Atlantice, despre cum privesc acum diverşii actori politici NATO, despre...
Şi, oricât de înţelepţi am fi, nu ne'ar ieşi ce a reuşit caricaturistul lui The Economist:

Tomnul Scheffer. Rău.

Băi, Pank, ţi'am zis să taci! 'r'aţi ai dreacului de nenorociţi cu ONU vostru cu tot!

Mihalache. De la SPP

Mihalache. Aşa îl cheamă pe sepepistul care, ieri, mă informa că aceea este uşa de acces spre bufet dar nu am acces.
O blocadă mai scurtă decât ca a Fâşiei Gaza.

Mihalache era şi azi la post. Aceeaşi uşă serveşte şi ca uşă de acces către studioul de radio, de unde poţi face rost de sincroanele pe care le'ai ratat fiindcă nu poţi fi în mai multe locuri deodată. Dar nu! Nici vorbă. Ca să ajungi un etaj mai jos, la o distanţă de maxim 15 trepte, musai să ieşi din clădire, să cobori pe rampele laterale, care merg până în stradă, să intri pe o uşă la parter şi retur. Asta după ce alergi zeci de kilometri în sus şi-n jos, de la o sală la alta, de la o conferinţă amânată la o declaraţie de presă inutilă, bleah, ce să mai zic? A, da... vă mai zic doar să vă uitaţi la emisiunea lui Vlad, o să vedeţi cam cum stă treaba cu parteneriatul euro-atlantic în materie de jurnalism. Că ei... în timp ce noi, pouleemeah...

Da, deci aşa, că de Mihalache vorbeam. Mihalache de la SPP.
- Nu aveţi voie.
- Şi ieri mi'aţi spus asta. Şi tot am trecut. Numai pe sfertul dumneavoastră de cart nu se trece.
- Ieşiţi din clădire...
- Dom'le, eşti întreg la cap? (nu, p'asta doar am gândit'o)
- Dom'le, dumneavoastră înţelegeţi că eu tre's'ajung la studiou, jos, trei trepte mai la vale?
- Nu mai insistaţi. Pe aici nu se trece oricum!

Btw: mulţumesc unor colegi croaţi pentru ajutor. Ah, şi, a propos, băiatul de la Financial Times, pe care l'a citat presa mai ieri, pe care l'am cunoscut pe o trecere de pietoni de pe malul Dâmboviţei şi care a nimerit, în centrul de presă, fix vis-a-vis de mine, băiatul ăla blond şi tinerel, cu ochelari şi ceva bube pe faţă, deh, c'aşa's britanicii... Da, băiatul ăla. E ungur!

How to...

Astăzi, lecţia 1: ghid de bune practici în condiţii de summit greu.
A se ţine cont, eventual, şi după ce dispare culoarea albastră de pe faţadele din fundal.
And they will live happy ever after...