Ne-am zgâriat în Calderon, era mare-nghesuială

De fapt era cu „ne-am cunocut în troleibuz”, unde „era mare-nghesuială”. Dar rima, cumva.

Calderon. Stradă în București (căruia nu degeaba îi spune Tâmpitopole, dom'le). Calderon, așadar. Stradă. Oficial. Neoficial e parcare. Pentru toți faliții care se grăbesc să își scoată cazierul fiscal de la ANAFura sectoarelor 2 și 3, pentru toți cei care nu știu că Violeta și-a mutat bucătăria, pentru - ce s-o mai lungim? - oricine are chef să parcheze mașina în mijlocul unei străzi, că „șefu', las'o acolo că am eu grijă de ea”.

Milițieni? Sufletu' milițieni - că nu mă lasă ceva să scriu un cuvânt din patru litere. Strada e controlată de fețele acelea dubioase cunoscute în tot orașul dar necombătute. Pietonii trec greu printre gunoaiele parcate în straturi paralele; ce să mai spunem de mașini?

Din mormanul ăsta de fiare și fiare se aude o voce. Un răget. „Bă, ai zgâriat mașina”. Te dai jos. N-ai zgâriat nimc. Nici nu aveai cum. Stăteai pe loc. Nu mișcă nimic până nu se dă jos și cântă doamna grasă. Păi, dacă tot nu ai făcut nimic, ce sens are să dai importanță răgetului necunoscut care te amenință că se duce la poliție? Mergi, frate, în pace, du-te, rogu-te, și toarnă, toarnă-te, poate se scoală organul și vine să debaraseze strada.

Dar organul, slutul și urâtul, ce-mi făcea? Organul legea-și flutura. Care lege cam altfel spunea: că dacă pe tine te amenință un descreierat pe stradă că te dă pe mâna poliției, ai obligația să te duci înaintea lui la secție și să dai cu subsemnatul că mașina ta nu a pățit ceea ce nu a pățit.

„Să trăiți, am venit să vă reclam un necunoscut care s-ar putea să mă reclame; nu-l cunosc dar are o voce cumva nerasă și o gramatică oarecum nespălată”.

Dacă nu te duci rămâi fără carnet. Pe bune. O lună. Pentru că ai privat miliția să vadă la față un nevinovat. Nu. De fapt, ți-l suspendă pentru că nu ai raportat incidentul din trafic în 24 de ore. Chiar dacă incidentul nu a avut loc.

PS: nu am reținut secția de poliție dar parcă era secția 3.

Dialoguri din Senilia

- Bună ziua, am de primit un pachet de la dumneavoastră, puteţi să îmi daţi numărul de telefon al curierului, să mă înţeleg cu el la ce oră vine, să nu îl aştept aşa cum m-aţi anunţat între 10 şi 18 ?
- Politica firmei noastre nu ne permite să dăm numărul curierului! O să îl anunţăm noi şi o să vă sune dînsul.
- Bine, dar atunci dînsul nu încălca politica firmei dacă mă sună când nu îi pot răspunde iar mai apoi îl sun eu?
- Nu!

RATB Plazza. Mall-ul ambulant.

Trecând peste faptul că în Bucureşti sunt cele mai vechi tramvaie din Europa, nu poţi să nu observi micul comerţ care se desfăşoară în aceste mijloace de transport.

Pe cam toate liniile de tramvai pe lângă transportul de călători avem şi mici magazine ambulante.

Dacă urci de la drept în 24, până în piaţa Victoriei iţi poţi cumpăra şurubelniţe pe care le poţi utiliza după colţ, plasturi cu diverse arome de pus pe spate sau brichete supradimensionate care la nevoie pot fi folosite şi pe post de armă albă. La intersecţia cu doctor Felix deja ai parte de ciorapi flauşaţi, trei la 5 lei, chiloţi de damă tip moartea pasiunii şi alifie chinezească în cutie dintr-aceea mică care o dată închisă nu o mai poţi desface. La Piaţa 1 mai se urcă domnul cu prosoape de înmormântare, două la 3 lei, iar la mareşal Averescu încheie plutonul o băbuţă agilă care vinde plasturi de bătături printre alte alea.

În 300 cam la fel; în plus mai e un domn care urlă din toţi rărunchii că el nu are bani de o pâine. Nu primeşte nici un ban între Victoriei şi Banu Manta dar el se încăpățânează să facă acelaşi traseu mereu. Când se dă jos din autobuz predă ştafeta domnului cu prosoapele de înmormântare.

Partea cea mai haioasă vine atunci când se urcă, ei, bine, controlorii. Da, specia aia de oameni mononeuronali care de obicei circulă în gaşca şi nu merg mai mult de două staţii, căci riscă să şi-o fure de la asistenţă. Momentul poetic apare după ce fac control şi nu prind pe nimeni dar îşi iau o șpăguță mică de la comerciantul ambulant, ca să fie lăsaţi în pace.

Şi pină la urmă, de ce ne-am dori noi un transport civilizat? Chiar aşa, de ce?

Așa arată un popor care-și aruncă literatura în stradă?

Azi e ziua aia cu evacuarea Muzeului Literaturii.

Situația în sine e o mare tâmpenie, ca, de altfel, întreaga situație a României, de la căderea comunismului încoace. Totul se duce de râpă din cauza unei delăsări generale bine cultivate.

Eu numa' asta aș vrea să vă-ntreb: vi se pare că așa, ca-n poza de mai jos, arată nația care ar dori să-și evacueze literatura?

PS: un scriitor despre care (eu) nu am auzit urma să țină o prelegere la Biblioteca Națională; prelegerea a fost contramandată după ce directoarea a aflat că scriitorul este ușor homosexual; urmează să evacuăm și să ardem în piața publică cărțile lui Oscar Wilde, Thomas Mann, Marcel Proust, Berthold Brecht sau Virginia Woolf, dar și toate înregistrările Lacului Lebedelor, ce Ku Klux Klanul meu...


PPS: de fapt, nu cei trei paznici lecturând simultan, duminică seara, pe o bancă din Grădina Icoanei sunt poza zilei ci Preafericitul sfințind cu trafaletul noua redacție Trinitas

Războiul organelor

Jandarmul îi oprește și îi întreabă dacă au autorizație să dea cu spray pe asfaltul trotuarului.
E puțin încurcat de răspunsul celor doi, așa că ia aparatul și-și sună superiorul.
"Ce fac? Scriu ceva?"
"Da, șefu', niște indicatoare..."
Pauză.
"Ce fac, șefu', îi amendez?"
Pauză.
"E treaba poliției locale..."
"Și-atunci ce fac? Sun la poliția locală?"
Pauză. Mult mai scurtă.
"Mai dă'i în p*#% mea și p'ăia"
Case closed.

Street Delivery la Zeppelin Schule

Pentru că anul acesta Street Delivery și-a propus să cucerească un picuț mai mult din orașul ticsit de mașini, școala germană Zeppelin își deschide curtea și sălile pentru toți cei ce își doresc pentru copiii lor un weekend în care să mai uite de jungla urbană.

Așa că dacă ieșiți la promenadă printre ideile de pe Arthur Verona, țineți cont că Street Delivery nu se întinde doar între Cărturești și Grădina Icoanei ci continuă și dincolo de parc, pe strada Icoanei, dincolo de Școala Centrală, la numărul 17A. Adică aici:

Zeppelin Schule a pregătit mai multe cluburi pentru copii: cursuri de percuție africană (pe vremea noastră, bătutul tobei era una dintre cele mai mari distracții interzise de către părinți), ateliere de construit căsuțe și citit hărți, de meșteșugit și modelaj.

Iar în curte sunt și câteva șotroane. Cât timp copiii mai învață să sară șotron, nu e totul încă pierdut.

Casa de pe Negustori

Pe 11 martie 2010, cineva o ruga pe Ada să întrebe, aici, pe Blogurești, de casa de pe Negustori care ar avea nevoie de ajutor.

Nu cred că a ajutat-o cineva. Nici în bine, nici în rău. Casa- după cinci ani și mai multe crize - este la fel de acolo, la fel de abandonată într-un destin la fel de incert.

Bivuacuri sub semilună

O parte din poveștile bălăurelilor alături de oceanici au fost (tran)scrise direct aici, pe Blogurești; cele mai vechi au trecut mai întâi prin defunctul 360 de la Yahoo. Pare o veșnicie. Și, totuși, veșnicia e încă în fața noastră.

Amintirile s-au strâns în primul volum al acestui veritabil almanah al bazinului mediteranean pe care marele Corneliu Pârvu l-a bine-botezat „Bivuacuri sub semilună”.

Ieri, la Antipa, printre cete de copii gălăgioși, schelete de păsări dodo și capete zanza, am încercat să ne justificăm. De parcă nebunia, chiar și cea mai frumoasă nebunie din lume, are nevoie de justificări. Și cel mai nebun e Răzvan Popescu-Mirceni, doctor El Comandante, care crede în toate visele sale (devenite, în timp, și ale noastre).

Zaher, domnul Murariu, al dvs unul dintre Blogurești, doamna și domnul El Comandante și Seniorul nostru domnul Pârvu, șase din cei mulți și frumoși și nebuni

Pentru că, uneori, chiar și povestașii trebuie povestiți, a fost acolo speologul Cristian Lascu, omul National Geographic România.

Tovarășul nostru oceanic Viorel Dumitru Gavril ne-a pozat ieri din toate unghiurile posibile și m-a văzut când i-am luminat calea lui Corneliu Pârvu printre popriile domniei sale rânduri (văd în planul doi că și Zaher a fost pe fază).

Și a urmat sfertul nostru de ceas de glorie. Am dat autografe. Și ne-a plăcut. Și-o s-o mai facem, pentru că venim în curând într-un muzeu aproape de voi. Și, în plus, mai avem multe-multe de scris.

I-auziți ce spune blogurescul Emil: ceafă de partizan!

Hai, că mai are Viorel o poză despre care să nu spuneți nimănui că ați văzut-o aici:

Și, bonus, un fotodocument cu cei trei campioni ai expedițiilor românești (nici nu vă puteți da seama câte sute de mii de kilometri și ce enciclopedii de specii încap în această poză!):

#24hPolizei

- O pisică persiană fără stăpân miaună într-o scară de bloc din #Marzhan. #24hPolizei
- Fals apel de urgență. Un bărbat sună la 110 și se declară agent secret. #24hPolizei
- Bătaie la o nuntă în #Treptow. #24hPolizei
- Cineva se plimbă cu motocicleta în rezervația naturală #Adlershof. #24hPolizei
- Un cuplu tocmai s-a luat la bătaie în #Tegel. #24hPolizei
- Apelant anunță animal în pericol. Un corb tocmai luptă cu moartea în #Neukölln. #24hPolizei
- Criminaliștii sparg ușa pentru a interveni în locuința unei persoane decedate. #Lichtenberg. #24hPolizei
- Puștani joacă fotbal la perete. Vecinii se simt perutrbați. #Charlottenburg. #24hPolizei
- Copil plângând, lăsat singur într-o mașină închisă, în #Moabit. #24hPolizei
- Jack Russel pierdut aleargă prin #PenzlauerBerg. #24hPolizei
- Biciclist se lovește de o mașină parcată. #Kreuzberg. #24hPolizei
- Un client nu vrea să-și plătească pizza consumată. #Wedding. #24hPolizei
- Le urez tuturor polițistelor  și polițiștilor o tură uloară. Să ajungeți sănătoși acasă. Al vostru Frank Henkel. #24hPolizei
- Noi, Christian, Benny, Kay și Zvonne, suntem echipa din centrala de intervenție a poliției care vă va ține la curent cu evenimentele până la ora 2. #24hPolizei

Schnappschuss: Team 1 beim Twittern. #24hPolizei pic.twitter.com/Ulm093KekN
— PolizeiBerlinEinsatz (@PolizeiBerlin_E) June 6, 2014

Începând de aseară, poliția din Berlin transmite live pe Twitter, timp de 24 de ore, toate operațiunile în derulare. O incursiune în nebunia cotidiană. Unele tweeturi nu specifică locul în care are lor intervenția, tocmai pentru că  aceasta este în derulare și orice informație sensibilă scursă ar putea dejuca intențiile poliției.

E o chestie ce ține cumva și de natura relației cetățeanului cu instituția în care trebuie să aibă încredere.

Acesta este contul de twitter al Inspectoratului General al Poliției Române. Neactualizat din 2012 (când a dat ultimul semn de viață și pagina lor de Facebook). La cât de crispați îi știu pe funcționarii publici români în materie de comunicare și transparență, înclin să am serioase îndoieli că vreo subunitate a IGPR ar avea propriul cont de Twitter.


În schimb, revista Poliția Română continuă să apară.

În rest, siguranță și încredere. Pe bune. Ca-n ultimul paragraf al editorialului din poza de deasupra. Mie mi-au dat lacrimile de emoție.

Au îngropat Groapa

Undeva, pe o masă, a rămas rătăcit ultimul țap băut până la cel din urmă strop. Câteva scrumiere, pe ici, pe colo, în care va ploua. Ultima apă pe care au s-o vadă, pentru că pe cea de la robinet le-au tăiat-o proprietarii.

Terasa e goală. Dureros de goală. Nu se mai aude vocea lui Mircia Dumitrescu, nu se mai vede gesticulând parcă mereu revoltat Florin Iaru, apoi nici Adilă Pârvu și Dan Iancu nu mai sunt, nici ei, să râdă ca un tunet în versuri de vară prin bărbile aici încărunțite. Aici, unde poeții și pictorii și graficienii și grupies-șii lui Mircea Tiberian amestecau generațiile ca-n cel mai fain jurnal niciodată scris al Bucureștilor...

Porumbeii nu au primit încă vestea. Nu s-au prins - dar pot coborî liniștiți pe pietrișul de sub ultimul acoperiș natural din centrul Bucureștilor. Domnul care își plimba în lesă motanul stufos nu va mai veni pe aici. Nici doamna care, de ani de zile, încearcă să-și vândă picturile unora asemeni ei pe care nu doar harul i-a unit ci și berea la doar cinci lei.

Decenii de versuri au plecat din acest tufiș rupt de lume, ca un boschet de pe altă planetă. La doi pași de sufocanta Piață Romană, aproape de fițele de pe Victoriei, sub nasul tuturor celor care și-au luat vreodată pașaportul din București sau viza pentru Canada.

De-acuma gata. Nu-i bai. Orașul e plin de cârciumi și terase. De fapt, ce atâta nostalgie? La ce ne trebuie toate amintirile astea când în locul lor putem ridica un bloc cu birouri în care nimeni nu va mai cunoaște pe nimeni? Amintirile-s așa, niște obiceiuri din trecut, din niște alte vremuri. Oare cum de-au putut trăi pe atunci oamenii, vorbindu-și față în față? Probabil de aceea au și murit!

Ce-mi lipsește mie ACUM în oraș

Dacă aș fi omul providențial al orașului, și nu-s, două chestii m-aș grăbi să fac:
1). o cârciumă în care să se vadă, măcar o dată pe săptămână, dar poate și de mai mult ori, ăștia de peste 35 sau chiar 40 de ani, să asculte și să danseze pe Steve Miller Band, pe Ricchi e Poveri, pe Celentano sau Dassin, mă-nțelegi? Muzici vechi, de țopăială în relanti, plus câte un Bad Boys Blue sau Shakin' Stevens pentru momentele de fox extrem.
și 2). un lanț de spălătorii de rufe, cu fise, în care, la o adică, să poți să bei la bar până-și face mașina aia numărul. Dar în care să nu ai voie să fumezi.
Știu că mai degrabă metropolele cu locuințe înghesuite au spălătorii comunale de rufe. Acolo unde spațiile lcoative s-au ridicat în perimetre înguste, unde fiecare metru pătrat a contat.
Dar, în felul lor, Bucureștii sunt tot o îngrămădeală.

Decoamdată, după câteva zile de București, asta-mi lipsește. Da' las'  că m-o apuca și pe mine furia. Uite acuș!

Salut, bucureșteanule,

Dacă tocmai te mângâi fericit pe burtă, felicitându-te, după ce-ai mâncat o ditamai salată, că ai avut inspirația să te oprești aseară, înainte de a ajunge acasă, să cumperi roșii, ceapă sau cireșe eco de la țăranii cu măsuțele pe marginea drumului, las-o mai moale cu mulțumirea postghiftuială. Asta nu-ți garantează că n-o să fii următorul pacient care va sta cu analizele în mână și inima cât un purice în fața doctorului și va întreba: “Da’ de la ce mi s-a tras, că eu mănânc sănătos, de la țărani?”. Poate că ai trăi mai sănătos dacă ai mânca pere cu coadă de maimuță crescute la Pripiat.

Dacă ai fi avut curiozitatea să mergi un pic prin satul de unde-ai cumpărat roșiile mustind de sănătate, ai afla că magazinul cel mai popular printre săteni nu e neapărat cârciuma sau non-stopul unde se cumpără salam pe caiet, ci prăvălia unde se vând pesticide, vermicide, erbicide, fungicide și cam toate otrăvurile care se termină în ‘cid’ și cu care țăranul român își presară vesel gospodăria pe care practică celebra și melancolica lui agricultură de subzistență. Tocmai pentru că-i de subzistență agricultura respectivă, țăranul pur și simplu nu-și permite să facă altfel, așa că-i dă repede cu niște chimicale, care costă o nimica toată și problema s-a rezolvat, roșia crește roșie, mare și frumoasă, iar dovleacul se umflă ca în cărțile de povești.

Nu prea există legumă care să scape nestropită, nici animal care să nu mânânce iarbă crescută pe solul contaminat. S-a îngălbenit un pic ceapa de la prea multă ploaie? Nea Gheorghe îi fute repede niște chimicale și ceapa se îmbățoșează ca după un flacon de Viagra. A intrat musculița albă în roșii? O fiolă la 20 de litri de apă rezolvă problema. Mărarul pare atins de gânduri de sinucidere? O mână de prafuri din sacul cu craniu și s-a înveselit ca după trei fumuri de hașiș. Nici măcar iarba nu scapă nestropită. Dacă țaranul și-a pus gazon, va elimina bălăriile tot pe cale chimică, iar florile le stropește preventiv, să nu facă pureci.

Îți plac puii de țară? Nu prea există pui de găină în țara asta care să nu fi primit imediat după naștere o doză sănătoasă de ampicilină sau vreun alt antibiotic pentru care farmacistul ar trebui să-ți ceară rețetă. E cea mai simplă soluție, altfel puii mor pe capete după ce ies din clocitoare. După antibiotic, până ce se întremează, viitoarele găini or să primească suplimente din belșug și alte medicamente la primul semn de sănătate șubredă.

E aceeași poveste cu prunele, cu merele, cu strugurii, cu pepenii sau cu căpșunile pe care le cumperi de la țărani (notă: ăia de pe DN1 nu vând altceva decât marfă din import. Ultima dată când au cultivat ceva a fost când au făcut ciupercă la picior).

Însă, băi bucureșteanule, să nu crezi că țăranul face chestiile astea intenționat, ca să te îmbolnăvească pe tine. De fapt, nici nu cred că-și dă prea bine seama că ar putea să-ți facă vreun rău, tot așa cum nici tu nu te gândești că ai putea să-i faci rău aruncându-i gaze de eșapament în nas. În plus, și el mănâncă din aceleași legume pe care ți le vinde ție. Nu-i vorba decât de ignoranță și de sărăcie. They go together like a horse and carriage.

Sigur, nu vezi chestiile astea la televizor, nici nu prea apuci să citești. Avem și noi un vis, cu țăranul care trăiește în natură, în armonie cu ea sau mai mult ca o armonică în natură, cum o fi. Pe urmă, elefantul din cameră e prea mare să te apuci să vorbești de el. Și mai e o industrie care face miliarde pe ignoranța celor care dau cu prafuri pe legume, cât și a ălora care le cumpără crezând că or să trăiască o mie de ani.

Și, la urma urmei, suntem toți o națiune de țărani :).