Părul ei castaniu umplea întregul autobuz. Avea un ten luminos, aproape pistruiat. Cumva, șoferul reușise să oprească mașina 135 în așa fel încât să ne trezim față în față. Eu pe trotuar, închizând cartea; ea pe scaun, vorbind la telefon. Era acolo dar nu era. Se uita prin mine. Sau pe lângă. Se uita într-un punct mobil, venise odată cu autobuzul, l-a urmărit până când traiectoria m-a intersectat. A sesizat - i se întâmplă mereu, e făcută să pățească așa ceva - că cineva îi caută ochii și îi cerșește atenția. E deja imună. Nu a tresărit nici o clipă, deși i-am zâmbit. Nu foarte convins, nu foarte convingător.
Peretele despărțitor dintre lume și universul paralel în care picasem odată cu apariția ei s-a crăpat brusc. Cei cinci „zmardoi dă feisbuc, dă ce vrei tu” stăteau tăcuți, în cerc, în jurul zmardoiului șef, care vorbea la telefon. Urla, nu vorbea. Urcaseră, în formația asta, la aceeași stație la care urcasem și eu. Discuția telefonică dura de câteva minute, o ajunsesem din urmă, aveam să o las în autobuz la următoarea stație. De ce trebuie să țipe unii la telefon? Mai devreme, în 303, un domn a urlat tot drumul, asigurându-și interlocutorul că trebuie să ajungă să îl vadă, are, vezi bine, „chestii serioase să-ți zic” și să rezolve o anume treabă, că el nu e dintr-ăia de lasă treaba nerezolvată, îl aude ce spune? Păi îl aude, cum să nu-l audă. Îl aude și fără telefon. Cât de departe poate fi zona numită „La Căcănari” prin comparație cu vocea tovarășului nostru de călătorie? Ne-am uitat cu toții spre vecina domnului cu telefonul și i-am împărtășit oripilarea, dând care din mâini, care din umeri, care din cap.
Între timp, în 135, „zmardoiul dă feisbuc” continua să-și pună interlocutorul la punct, folosind o metodă intercalată, dedublându-se, probabil, când în polițistul cel bun, când în cel rău: ba răcnea la individ, amenințându-l că va plăti dacă-și va pune mintea cu „copilu' ăla că le face părinților probleme acasă”, când - trăgându-și sufletul - cu vorba bună. „Și hai, zi, acum, ce vroiai să spui?”. Interlocutorul nu apuca, însă, oricum, să spună ce avea de spus. Dacă, desigur, avea ceva de spus. Fie avea o voce enervantă, că mai sunt și oameni dintr-ăștia, fie zmardoiul de feisbuc era, pur și simplu, cu nervii-n pioneze. Și-atunci s-a produs marea revelație: el e ăla-de-nu-știu-unde (nume indescifrabil - n.a.), cum așa? Doar îl știe toată lumea.
Am aruncat o privire spre cei câțiva pasageri neutri ai autobuzului, așteptând o tresărire, un ceva, acolo, un semn de admirație cât de mic, o cerere de autograf, un selfie cu vedeta. Nici vorbă. Nici un gest. Nimic. Iar motorul autobuzulu rula lin mai departe. Nici măcar semafoarele nu s-au făcut brusc roșu, pentru o opri, câteva secunde, timpul în loc. Îmi pare rău dar trebuie să o repet: nimic!
În clipa aceea mi-am dat seama că, din clipă în clipă, telefonul de la ureche, în care zmardoiul de feisbuc țipa cu atâta înverșunare ar putea sau chiar ar trebui să înceapă să sune. Acolo. La urechea lui.
Între timp, însă, autobuzul a oprit în stație. Fiica aurie a lui octombrie vorbea în continuare la telefon. Al ei. I-am auzit vocea. Soarele cobora încet, undeva în prelungirea autobuzului, dincolo de Piața Romană, printre clădirile bulevardului Dacia. Era târziu și nu era. Era duminică și nu era. Era amurg și nu era. La fel și vocea ei, suspendată între noi. I-am căutat iarăși ochii - nu ca să le captez atenția, pur și simplu sunt ochi în care vrei să privești - cumva, se vede treaba, nu-i ieșeau întocmai socotelile. Dar nici dacă ar fi închis telefonul nu și-ar fi adus aminte de plasa cu pături și pulovere pe care mi-a dat-o, acum câțiva (trei?) ani, prin mai, să o duc - contribuția ei, de departe - oamenilor care au avut grijă ca frumoșii cai sălbăticiți la Letea să nu ajungă în salamul unui băcan italian.
