Acest post are legatura cu Bucurestiul, pe cuvant. Caut pe cineva din Bucuresti. E student(a) la arte si-i plac povestile. Ii place sa deseneze in creion si are si timp, ca tot a terminat examenele. E dispus(a) sa faca un experiment traznit dimpreuna cu subsemnata: Vreau sa pun pe lulu.com o carte cu povesti pentru copii cu varste intre 3 si 5 ani. Povestile exista, sunt 7. Dar carte de povesti fara desene nu se poate. Deci, am nevoie de desene.
Persoana asta pe care o caut eu stie sa deseneze urmatoarele:
1. un colt frumos de gradina
2. un pui de arici cu mamica lui
3. o pasare maiastra stand de vorba cu un motan alb
4. o printesa cam ciufulita si cam neingrijita, parasita de prieteni
5. Acelasi colt de gradina toamna/iarna
6. pe domnisoara Firicel insasi
7. niste copii jucandu-se.
Sunt constienta ca si studentii trebuie sa traiasca, de aceea sunt dispusa sa platesc o suma onorabila pentru ambele buzunare (al meu si al lui/ei).
O cunoasteti pe aceasta persoana? Daca da, sa-mi scrie:)
Merci.
30.6.08
Imobiliare
Citeam ieri (via Hotnews) că solul de pe Marte se pretează culturilor de fasole verde şi asparagus. Aveţi idee cine a câştigat primăria pe Marte? A ieşit din primul tur?
ViceBallack
Dacă aş fi scris aseară mi'aş fi descărcat nervii pe italieni. Au fost poate primii care au pompat bani cu nemiluita în fotbal, ani de zile nu au jucat decât la paralizarea meciurilor, arbitrează tendenţios... Pastă de tomate!
Îmi pare rău de întreaga echipă a Germaniei - ştiu că nu's mulţi cei care ţin cu ea. Sunt de acord că, per ansamblu, în întregul context al meciului, apreciind obiectiv toţi parametrii celor 90 de minute, spaniolii au meritat să câştige. Îmi pare, însă, cel mai rău pentre Michael Ballack. Pentru care am făcut o pasiune pe când juca la Leverkusen şi pe care l'am iertat că a trecut pe la Munchen. Are zece mari finale jucate (pornind de la anul de groază cu Bayer 04, când Neverkusen a pierdut, la mustaţă, absolut tot ce s'ar fi putut câştiga) şi la toate s'a ales cu argintul şi consolarea.
Poate, de acum, revenim la Bucureştii ăştia. Părerile mele!
Îmi pare rău de întreaga echipă a Germaniei - ştiu că nu's mulţi cei care ţin cu ea. Sunt de acord că, per ansamblu, în întregul context al meciului, apreciind obiectiv toţi parametrii celor 90 de minute, spaniolii au meritat să câştige. Îmi pare, însă, cel mai rău pentre Michael Ballack. Pentru care am făcut o pasiune pe când juca la Leverkusen şi pe care l'am iertat că a trecut pe la Munchen. Are zece mari finale jucate (pornind de la anul de groază cu Bayer 04, când Neverkusen a pierdut, la mustaţă, absolut tot ce s'ar fi putut câştiga) şi la toate s'a ales cu argintul şi consolarea.
Poate, de acum, revenim la Bucureştii ăştia. Părerile mele!
27.6.08
Pretext
Bucureştii nu vor fi niciodată Beograd. Interpretaţi asta cum vreţi. De bine, de rău, de ciudă, de uşurare...
Faptul că The Police a adunat vreo 30.000 de oameni lângă locul de vărsare a Savei în Dunăre nu intră în calculul alineatului anterior. Sunt doar pretexte!
Faptul că The Police a adunat vreo 30.000 de oameni lângă locul de vărsare a Savei în Dunăre nu intră în calculul alineatului anterior. Sunt doar pretexte!
23.6.08
Sunt in trafic
Doamnelor, domnilor, in special stimati pietoni si soferi care circulati pe ruta Apusului-Berzei:
Sunt in trafic.
Am Tico. Il cheama Costica. E verde praz. Am si lamaie pe luneta. De obicei port centura de siguranta si pe locul din spate e o domnisoara cu palarie roz care se stramba la partenerii de trafic.
Va rog frumos, cascati ochii bine si daca ma vedeti, nu claxonati! Doamnelor, in special alea de aveti masina, nu ca mine, tico, NU mai claxonati ca pe cuvant ca v-am vazut.
Le multumesc pe aceasta cale tuturor domnilor draguti care ma lasa zilnic sa schimb banda la podul Grozavesti ca sa ajung cu copilul acasa inca ne-copt definitiv.
Dincolo de patetisme, vazut din trafic Bucurestiul e cu totul altfel decat ma asteptam. M-am bronzat pe decolteu si pe mana stanga, ca stau la semafoare dimineata.
Domnu' Videanu!
Pardon.
Domnu' Oprescu, musai sa lasati bordurile lu' Videanu la locul lor si sa asfaltati gropile, dom'le. Mi se rupe Tico, pe cuvant! Dupa ce ca a incaput pe mana mea, dupa ce ca abia acu' imi amintesc cum e cu schimbatu vitezelor la curbe, cum fac si eu stanga pe podul Grozavesti, cand sa iau dreapta pe langa Dambovita, zbang in groapa!
Si ca veni vorba de podul Grozavesti. Stie cineva al cui e panoul ala maaaare postat chiar langa semafor, cum cobori dealu' dinspre Virtutii spre Orhideea?
Nu de alta, dar as vrea sa le dau un telefon. Sa le spun ca daca am sa mor acolo in intersectie e din vina culorilor de la panoul lor teve care induc soferii in eroare si ca noaptea, cand vii dinspre eroilor spre militari, sunt secunde bune in care din cauza luminii puternice a acelui panou, ai impresia ca si-a pus unu' halogenele fix in pupilele tale, si mai condu, Ado, daca poti.
Reiau ideea:
Imi cer scuze anticipat pentru toate injuraturile, claxoanele, urarile de bine pentru mama pe care le voi incasa (uneori gratuit, da, ca nu toti ne grabim!) de la colegii de trafic. Si va rog, fie-va mila de aia de se dau cu Tico pe Banda 2.
Sunt in trafic.
Am Tico. Il cheama Costica. E verde praz. Am si lamaie pe luneta. De obicei port centura de siguranta si pe locul din spate e o domnisoara cu palarie roz care se stramba la partenerii de trafic.
Va rog frumos, cascati ochii bine si daca ma vedeti, nu claxonati! Doamnelor, in special alea de aveti masina, nu ca mine, tico, NU mai claxonati ca pe cuvant ca v-am vazut.
Le multumesc pe aceasta cale tuturor domnilor draguti care ma lasa zilnic sa schimb banda la podul Grozavesti ca sa ajung cu copilul acasa inca ne-copt definitiv.
Dincolo de patetisme, vazut din trafic Bucurestiul e cu totul altfel decat ma asteptam. M-am bronzat pe decolteu si pe mana stanga, ca stau la semafoare dimineata.
Domnu' Videanu!
Pardon.
Domnu' Oprescu, musai sa lasati bordurile lu' Videanu la locul lor si sa asfaltati gropile, dom'le. Mi se rupe Tico, pe cuvant! Dupa ce ca a incaput pe mana mea, dupa ce ca abia acu' imi amintesc cum e cu schimbatu vitezelor la curbe, cum fac si eu stanga pe podul Grozavesti, cand sa iau dreapta pe langa Dambovita, zbang in groapa!
Si ca veni vorba de podul Grozavesti. Stie cineva al cui e panoul ala maaaare postat chiar langa semafor, cum cobori dealu' dinspre Virtutii spre Orhideea?
Nu de alta, dar as vrea sa le dau un telefon. Sa le spun ca daca am sa mor acolo in intersectie e din vina culorilor de la panoul lor teve care induc soferii in eroare si ca noaptea, cand vii dinspre eroilor spre militari, sunt secunde bune in care din cauza luminii puternice a acelui panou, ai impresia ca si-a pus unu' halogenele fix in pupilele tale, si mai condu, Ado, daca poti.
Reiau ideea:
Imi cer scuze anticipat pentru toate injuraturile, claxoanele, urarile de bine pentru mama pe care le voi incasa (uneori gratuit, da, ca nu toti ne grabim!) de la colegii de trafic. Si va rog, fie-va mila de aia de se dau cu Tico pe Banda 2.
21.6.08
Rânjind spre ierburi
Poţi pierde un meci fără să realizezi că adversarul, echipă de rezerve, te invită să le iei toate punctele sau poţi să capitulezi cu glorie în faţa unei alte echipe de rezerve. Dar la rugby se vehiculează lefuri incomparabile cu cele din fotbal. Africa de Sud (echipa a II-a) a bătut cu 25 cu 13 o echipă a României la fel de umbră a generaţiei de aur precum e Mutu & gaşca în raport cu ai lui Hagi. Dar rugbiştii au jucat cam ca turcii şi croaţii în finalul prelungirilor.
Sunt filosârb de felul meu - deşi, mai corect spus, duc cu mine nostalgia unei Iugoslavii ideale, percepută ca atare acolo, pe graniţa de sud-vest a României; dar sunt fan Croaţia la fotbal. Cu ani buni în urmă, în seara în care croaţii eliminau România, era să mi'o fur pe la Universitate pentru că purtam un tricou de promovare turstică a fostei republici iugoslave.
Am stat cu sufletul la gură, aseară, aşteptându-i pe croaţi să se desprindă, deşi, ca fiecărui român după epoca românească a lui Galatasaray, mi's simpatici şi turcii. Am văzut o echipă a Croaţiei formată din copiii războiului - din care au furat şi aplicat în fotbal. Au învăţat să ucidă pentru fiecare centimetru pătrat de teren, să se sinucidă cu mâinile încleştate pe gâtul (mă rog, glezna) adversarului şi, nu în ultimul rând, să stea ascunşi în dosul baricadelor de pe străduţele înguste ale apărării de unde porneau contraatacuri de parcă ar fi dus un război de gherilă. Aşa au crescut, asta au văzut, acolo, în ţara lor, acum un deceniu şi jumătate, pe când erau copii şi nu înţelegeau decât că părinţii lor au nişte griji. Au memorat mecanic tot ce au văzut, au crescut, au început să gândească, au făcut curat în trecutul trăit recent şi au păstrat doar ce le'ar putea fi de folos. Şi le'a fost - în meciul cu Germania, de exemplu. Şi chiar în cel de aseară. Exact ca nişte guerilleros urbani au jucat. Dar, vorba lui Jebeleanu, n'au învins. Se poate întâmpla oricui. În ochii mei, Croaţia a pierdut într-o manieră pe ce se potriveşte cu o remarcă de'a lui Vlad Petreanu: "(...) punctele sunt numărate doar de chibiţi. Inimile se câştigă cu pasiune." Puştii lui Bilic (fraţii Kovac şi Pletikosa nu se pun) mi'au amintit de cele mai frumoase meciuri (a se citi spectacol, a se înţelege întregul fenomen) văzute de'a lungul timpurilor: Dinamo Zagreb şi Hajduk Split, pe de o parte, vs Crvena Zvezda sau Partizan Beograd, de partea cealaltă. Şi, mai ales, Cibona Zagreb - Partizan Belgrad, în perioada în care baschetul european era moşia lui Drazen şi Aleksandar Petrovic, Kresimir Cosic, Ivo Nacic, Mirko Nakic, Cutura, Becic, Knego, Usic, sub bagheta lui Mirko Novosel (şi pe lângă care uriaşii Tkacenko sau Brazauskas erau nişte pitici dezorientaţi).
Da, croaţii (mei) au pierdut (a pierdut şi Cibona, cândva, titlul, contra lui Zadar, pentru că, în ultima secundă de prelungiri, Branko Vukicevic a atins, înainte de a da drumul mingii, linia de trei puncte; scorul era 109-112). Dar începutul căderii lor, care a durat câteva zeci de secunde, ţine de plăcerea de a reveni în faţa unui meci de fotbal - pe care nici măcar şleahta lui Piţurcă nu o poate ucide.
Şi: da, turcii merită tot respectul. Spre deosebire de meciul anterior (răsturnat, şi acela), de data asta m'au făcut să cred că e o echipă de eunuci. Şi, totuşi, vorba sms-ului răspuns primit de la prietenul Chummy, urmau să se dovedească ienicieri şi spahii şi să aibă suficiente oo cât să le depună în poarta croaţilor. Nici nu vreau să mă gândesc ce va fi miercuri pe Hohenzollernring, la Koln, oraşul cu cea mai frumoasă galerie din Germania (chiar dacă nu e la fel de mare ca cele de la Schalke sau Dortmund) dar şi oraşul care are un cartier numit Klein Istanbul.
În Franţa, naţionala este a banlieu-urilor.
În Anglia, naţionala este a working class-ului.
În Olanda, naţionala este chiar Volk-ul.
În Croaţia, naţionala înseamnă independenţa.
În Turcia, naţionala înseamnă drapelul.
Cât despre România - v'a zis'o Mosche ve Mordechai! Citiţi jos, la sfârşitul postării. Jos de tot. Deşi ar trebui să stea sus. Sus de tot. La intrarea în ţară, pe acoperişul punctelor de trecere a frontierei.
Am stat cu sufletul la gură, aseară, aşteptându-i pe croaţi să se desprindă, deşi, ca fiecărui român după epoca românească a lui Galatasaray, mi's simpatici şi turcii. Am văzut o echipă a Croaţiei formată din copiii războiului - din care au furat şi aplicat în fotbal. Au învăţat să ucidă pentru fiecare centimetru pătrat de teren, să se sinucidă cu mâinile încleştate pe gâtul (mă rog, glezna) adversarului şi, nu în ultimul rând, să stea ascunşi în dosul baricadelor de pe străduţele înguste ale apărării de unde porneau contraatacuri de parcă ar fi dus un război de gherilă. Aşa au crescut, asta au văzut, acolo, în ţara lor, acum un deceniu şi jumătate, pe când erau copii şi nu înţelegeau decât că părinţii lor au nişte griji. Au memorat mecanic tot ce au văzut, au crescut, au început să gândească, au făcut curat în trecutul trăit recent şi au păstrat doar ce le'ar putea fi de folos. Şi le'a fost - în meciul cu Germania, de exemplu. Şi chiar în cel de aseară. Exact ca nişte guerilleros urbani au jucat. Dar, vorba lui Jebeleanu, n'au învins. Se poate întâmpla oricui. În ochii mei, Croaţia a pierdut într-o manieră pe ce se potriveşte cu o remarcă de'a lui Vlad Petreanu: "(...) punctele sunt numărate doar de chibiţi. Inimile se câştigă cu pasiune." Puştii lui Bilic (fraţii Kovac şi Pletikosa nu se pun) mi'au amintit de cele mai frumoase meciuri (a se citi spectacol, a se înţelege întregul fenomen) văzute de'a lungul timpurilor: Dinamo Zagreb şi Hajduk Split, pe de o parte, vs Crvena Zvezda sau Partizan Beograd, de partea cealaltă. Şi, mai ales, Cibona Zagreb - Partizan Belgrad, în perioada în care baschetul european era moşia lui Drazen şi Aleksandar Petrovic, Kresimir Cosic, Ivo Nacic, Mirko Nakic, Cutura, Becic, Knego, Usic, sub bagheta lui Mirko Novosel (şi pe lângă care uriaşii Tkacenko sau Brazauskas erau nişte pitici dezorientaţi).
Da, croaţii (mei) au pierdut (a pierdut şi Cibona, cândva, titlul, contra lui Zadar, pentru că, în ultima secundă de prelungiri, Branko Vukicevic a atins, înainte de a da drumul mingii, linia de trei puncte; scorul era 109-112). Dar începutul căderii lor, care a durat câteva zeci de secunde, ţine de plăcerea de a reveni în faţa unui meci de fotbal - pe care nici măcar şleahta lui Piţurcă nu o poate ucide.
Şi: da, turcii merită tot respectul. Spre deosebire de meciul anterior (răsturnat, şi acela), de data asta m'au făcut să cred că e o echipă de eunuci. Şi, totuşi, vorba sms-ului răspuns primit de la prietenul Chummy, urmau să se dovedească ienicieri şi spahii şi să aibă suficiente oo cât să le depună în poarta croaţilor. Nici nu vreau să mă gândesc ce va fi miercuri pe Hohenzollernring, la Koln, oraşul cu cea mai frumoasă galerie din Germania (chiar dacă nu e la fel de mare ca cele de la Schalke sau Dortmund) dar şi oraşul care are un cartier numit Klein Istanbul.
În Franţa, naţionala este a banlieu-urilor.
În Anglia, naţionala este a working class-ului.
În Olanda, naţionala este chiar Volk-ul.
În Croaţia, naţionala înseamnă independenţa.
În Turcia, naţionala înseamnă drapelul.
Cât despre România - v'a zis'o Mosche ve Mordechai! Citiţi jos, la sfârşitul postării. Jos de tot. Deşi ar trebui să stea sus. Sus de tot. La intrarea în ţară, pe acoperişul punctelor de trecere a frontierei.
19.6.08
Good cop, bad cop, stupid law
Marianne Mikko se laudă cu o licenţă de jurnalism şi a cam umblat ca să ajungă, azi, europarlamentar estonian. Din când în când deschide gura şi câteodată nu spune lucruri rele. Dumneaei vrea să facă din 23 august zi europeană de comemorare a victimelor stalinismului şi nazismului; tot dumneaei îi sâcâie pe aleşii comunitari cu bubele de dincolo de Prut, în special cu întrebări care supără Kremlinul pe tema Transnistria; ba, la un moment dat, întrebată ceva pe ruseşte de o jurnalistă din Rep. Moldova, a răspuns în engleză şi s'a supărat pe translatori că, în locul oficialei "limbi moldoveneşti", traduc în rusă.
Bravo ei!
Dar pentru că trebuie să existe şi o strachină cu fasole, europarlamentara din Estonia nu s'a putut feri de ele şi a ieşit la rampă cu un document prin care solicită spre dezbaterea Legislativului introducerea unui cadru legale de funcţionare a blogosferei.
Europarlamentarii au emis, de'a lungul vremii, tot soiul de propuneri fanteziste. Multe dintre ele au fost împuşcate, la vot, în Hemiciclu. Dar, de data aceasta, părerile deputaţilor sunt destul de favorabile, cu atât mai mult cu cât propunerea vine din partgea unui coleg cu background jurnalistic.
Raportul, adoptat pe 3 iunie de Comisia pentru Cultură a Parlamentului, nu va deveni, în cazul în care va fi votat în plen, o normă comunitară obligatorie. Dar va putea declanşa o dezbatere încinsă pe tema libertăţii de exprimare. De câştigat s'ar putea să câştige megafoanele mai puternice!
Bravo ei!
Dar pentru că trebuie să existe şi o strachină cu fasole, europarlamentara din Estonia nu s'a putut feri de ele şi a ieşit la rampă cu un document prin care solicită spre dezbaterea Legislativului introducerea unui cadru legale de funcţionare a blogosferei.
Europarlamentarii au emis, de'a lungul vremii, tot soiul de propuneri fanteziste. Multe dintre ele au fost împuşcate, la vot, în Hemiciclu. Dar, de data aceasta, părerile deputaţilor sunt destul de favorabile, cu atât mai mult cu cât propunerea vine din partgea unui coleg cu background jurnalistic.
Raportul, adoptat pe 3 iunie de Comisia pentru Cultură a Parlamentului, nu va deveni, în cazul în care va fi votat în plen, o normă comunitară obligatorie. Dar va putea declanşa o dezbatere încinsă pe tema libertăţii de exprimare. De câştigat s'ar putea să câştige megafoanele mai puternice!
Programul rabla merge de pomană
Am rămas cu o nedumerire, acum câteva luni, când, via un mărunt ciubucar (cică om de afaceri german) au plecat spre România cele câteva rate numai bune de casat de către administraţia transportului public din (na, că tot la fotbal ajung) orăşelul elveţian în care Piţurcă a dat lumii dovada că poporul român nu a cotropit niciodată ci numai războaie de apărare a purtat. Nu mi'era clar dacă maşinile statului român sunt exceptate de la regulile de combatere a poluării în trafic.
Acuma, după atâta amar de vreme, treaba asta aproape că nu mă mai interesa. Şi nici nu m'a mai pasionat decât în măsura în care un alt fapt mi'a adus aminte de respectiva măgărie.
Aşadar, "programul rabla".
Sănătos, ce să mai zic?
Dom'le preşedinte dr. Mihai Toti, permiteţi, deci, lui Tataie să conducă mai departe pe drumurile publice bătrânul Wartburg în etate de 30 de ani, mulţi înainte, euro 0 (zero!), încărcat cu baloţi de paie sau saci de porumb ori de făină, fumegând pe toate încheieturile şi spre înăuntru şi spre afară şi anunţându'şi sonor sosirea de la aproape un kilometru? Să trăiţi, vă mulţumesc! Nu vă faceţi dumneavoastră griji, un binevoitor la vreun service ITP care să mănâncă şi gura lui o pâine în plus găsesc oricând!
Acuma, după atâta amar de vreme, treaba asta aproape că nu mă mai interesa. Şi nici nu m'a mai pasionat decât în măsura în care un alt fapt mi'a adus aminte de respectiva măgărie.
Aşadar, "programul rabla".
Urmare solicitării dvs. adresată Administraţiei Fondului pentru Mediu, unde a fost înregistrată sub nr. 11552/16.06.2008, vă comunicăm următoarele:
Conform prevederilor O.U.G. nr. 55 din 21 aprilie 2008 privind reluarea pentru anul 2008 a Programului de stimulare a înnoirii Parcului auto naţional, poate beneficia de o primă în cuantum de 3.000 lei, orice cetăţean care, pe lângâ întrunirea mai multor condiţii, predă spre casare autoturismul uzat şi achiziţionează un autoturism nou de la un producător validat.
Modelul ,,pick-up” pe care intenţionaţi să îl achiziţionaţi, face parte din categoria ,,autoutilitare”, nu din categoria ,,autoturisme”.
Reglementarea RNTR 2 din 11 februarie 2003 privind omologarea de tip şi eliberarea cărţii de identitate a vehiculelor rutiere, precum şi omologarea de tip a produselor utilizate la acestea, cu modificările şi completările ulterioare, aprobată prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei nr. 211 din 11 februarie 2003, cu modificările ulterioare, defineşte autoturismul - din punct de vedere al categoriei de folosinţă - ca fiind: ,,autovehicul din categoria M1, cu cel puţin 4 roţi şi o viteză maximă constructivă mai mare de 25 km/h, conceput şi construit pentru transportul de pasageri şi care are, în afara locului conducătorului, cel mult 8 locuri pe scaune.’’ Autoutilitara (autovehicul transport marfă) este: ,,autovehicul din categoria N1, N2 sau N3, cu cel puţin 4 roţi şi o viteză maximă constructivă mai mare de 25 km/h, conceput şi construit pentru transportul de mărfuri şi care poate tracta o remorcă.”
Potrivit prevederilor RNTR 2, autovehiculul model ,,pick-up” pe care intenţionaţi să îl achiziţionaţi, face parte din categoria N1: ,,vehicule concepute şi construite pentru transportul de mărfuri cu o masă maximă care nu depăşeşte 3,5 t”, iar din punct de vedere al tipului de caroserie, se încadrează la codul ,,BA” – camion: ,,autovehicul care prin concepţie şi construcţie este destinat exclusiv sau în principal transportului de mărfuri”.
Cu stimă,
Sănătos, ce să mai zic?
Dom'le preşedinte dr. Mihai Toti, permiteţi, deci, lui Tataie să conducă mai departe pe drumurile publice bătrânul Wartburg în etate de 30 de ani, mulţi înainte, euro 0 (zero!), încărcat cu baloţi de paie sau saci de porumb ori de făină, fumegând pe toate încheieturile şi spre înăuntru şi spre afară şi anunţându'şi sonor sosirea de la aproape un kilometru? Să trăiţi, vă mulţumesc! Nu vă faceţi dumneavoastră griji, un binevoitor la vreun service ITP care să mănâncă şi gura lui o pâine în plus găsesc oricând!
Mititică publicitate
Cineva interesat de o excursie la Belgrad pentru şansa destul de rară de a vedea live trupa The Police în formulă completă? Concertul are loc pe 24 iunie, plecarea din Bucureşti - duminică, 22, dimineaţa; întoarcerea pe 26.
Există un bilet (30 de euro) şi rezervare la hotel (camere double, 46 euro camera / noapte), deplasarea se face cu două maşini (contribuţie echitabilă a pasagerilor la motorina consumată).
Există un bilet (30 de euro) şi rezervare la hotel (camere double, 46 euro camera / noapte), deplasarea se face cu două maşini (contribuţie echitabilă a pasagerilor la motorina consumată).
18.6.08
Unsprezece
Azi noapte, netule, trecui pe la poarta dumitale, te văzui la lumânare (supărată, ăăăăăăăăăăă, tare!) da' mă dusăi la culcare, nu de alta, da' mi'era teamă de news alert-uri din Italia. Well, una peste alta, mă băgai în pat, la televizor, să văd un film rusesc d'ăla de'adevăratelea, suprarealist, cu oraşe industriale, rusoaice frumoase de numa'-numa' şi care se fac praştie sorbind printre muci şi lacrimi din sticla de votcă, miliţieni care bat de rup, eventual trag şi cu pistolul, după care îşi spun : "o să consemnez în raport că a fost o tentativă de evadare" sau "a opus rezistenţă la arestare"; şi în care film singurul personaj care nu dispare, de la început până la sfârşit, marcându'şi, din timp în timp, eterna prezenţă, este trenul de marfă mutând de colo-colo, pe o pasarelă din curtea uzinei, prin faţa furnalelor fumegânde, marile realizări ale industriei sovietice.
FOTBAL.
Căci despre asta am vrut să scriu aseară.
Prin minutul 75 şi umpic, pe când se anunţa iminenta intrare în teren a pelticului decar al Stelei, mi'am adus aminte de o imagine. Nu de vreo ilustrare a neputinţei, nici a clacării fizice sau, vorba selecţionerului, ăăăă, psihice.
Nu! Mi'am adus aminte de acelaşi Dică intrând mai dur în semifinala de pomină cu Boro - mai dur, adică de galben. Mai avea unul la catastif aşa că ar fi lipsit în meciul următor. Jucător profesionist, echipier al unei formaţii care ţintea fix cupa în cupa UEFA, crescut la aceeaşi şcoală piteşteană de fotbal cu briliantul de 12 milioane datorie la Chelsea, Dică a capotat lamentabil în momentul în care arbitrul a dus mâna la buzunar şi i'a arătat cartonaşul. A privit în toate direcţiile şi întregul meci rămas (cred că tot cam minutul 75 şi umpic era) a mai fost doar umbra unui individ care stă pe propria tuşă, plângând că tortul pe care îl face mami în bucătărie nu e de mâncare astăzi. Pentru Dică, echipa murise, în acel moment, iar el, Dică, personal, el a uitat motivul pentru care a venit în Anglia. Ce a urmat? Boro a jucat finala...
L'am regăsit, aseară, pe Dică - atât în el însuşi cât şi în alţi şapte-opt oameni din teren. Nu, nu neapărat în Chivu (care a luat galbenul şi urma să misses next match). Acesta este fotbalul românesc.
Diferenţa dintre el şi ce se joacă în Europa stă în ceea ce s'a vorbit în zilele din urmă: o echipă mare ţine pe bancă rezerve mai bune decât titularii (şi nu merg departe cu exemplele, Craiova lui Tică Oţet avea aşa ceva) în vreme ce România olteanului Piţurcă nu are 11 oameni cu care să înceapă meciul. Alte argumente? Meciuri în picioare la acest nivel? Coeziune în asemenea competiţii? Căderi fizice ăăă psihice? Hai, mă, nea Piţi, matale nu eşti om...
Filmul ăla rusesc de aseară mi'a ţinut, cu o secvenţă, loc de o sută de Cornel Dinu, Vlad Enăchescu, Cristi Geambaşu şi toată tagma lor de înţelepţi care este ei. Sună un telefon (în filmul rusesc, v'aţi prins că despre asta scriu acum) şi unuia dintre miliţieni i se dă ordinul să ia echipa de intervenţie şi să plece în misiune. La etajul 4, apartamentul şaizeci şi ceva al unui mnogoetajnîie dama (bloc pa ruski, pentru cine a deschis mai târziu şcoala). Şi închide tavarişci miliţianier telefon, se opreşte cadrul şi mi'i arată pe ăştia de erau echipa de intervenţie porniţi în misiune. Uniformele alea vechi mai mult dăşcheiate, cu caşcheta d'anţărţ aferentă pe cap sau cu ea în mână, cu cravăţi cu nodul strâmb şi mult mai jos decât poziţia regulamentară, cu cămăşa pe jumătate ieşită din nădragi, muşcând dintr'un senviş - dintr'alea luate de acasă, puse de mama soacră, la pachet... Era secvenţa în al cărei final urma să se rostească replica "am să scriu în raport că a opus rezistenţă la arestare". Cum ar veni, şi'a dorit mai puţin victoria, nu?
Nu erau 11 în echipa de intervenţie. Dar parcă la Piţi în teren erau 11...
Hai România, bă!
PS: Dank je wel, Nederlands.
FOTBAL.
Căci despre asta am vrut să scriu aseară.
Prin minutul 75 şi umpic, pe când se anunţa iminenta intrare în teren a pelticului decar al Stelei, mi'am adus aminte de o imagine. Nu de vreo ilustrare a neputinţei, nici a clacării fizice sau, vorba selecţionerului, ăăăă, psihice.
Nu! Mi'am adus aminte de acelaşi Dică intrând mai dur în semifinala de pomină cu Boro - mai dur, adică de galben. Mai avea unul la catastif aşa că ar fi lipsit în meciul următor. Jucător profesionist, echipier al unei formaţii care ţintea fix cupa în cupa UEFA, crescut la aceeaşi şcoală piteşteană de fotbal cu briliantul de 12 milioane datorie la Chelsea, Dică a capotat lamentabil în momentul în care arbitrul a dus mâna la buzunar şi i'a arătat cartonaşul. A privit în toate direcţiile şi întregul meci rămas (cred că tot cam minutul 75 şi umpic era) a mai fost doar umbra unui individ care stă pe propria tuşă, plângând că tortul pe care îl face mami în bucătărie nu e de mâncare astăzi. Pentru Dică, echipa murise, în acel moment, iar el, Dică, personal, el a uitat motivul pentru care a venit în Anglia. Ce a urmat? Boro a jucat finala...
L'am regăsit, aseară, pe Dică - atât în el însuşi cât şi în alţi şapte-opt oameni din teren. Nu, nu neapărat în Chivu (care a luat galbenul şi urma să misses next match). Acesta este fotbalul românesc.
Diferenţa dintre el şi ce se joacă în Europa stă în ceea ce s'a vorbit în zilele din urmă: o echipă mare ţine pe bancă rezerve mai bune decât titularii (şi nu merg departe cu exemplele, Craiova lui Tică Oţet avea aşa ceva) în vreme ce România olteanului Piţurcă nu are 11 oameni cu care să înceapă meciul. Alte argumente? Meciuri în picioare la acest nivel? Coeziune în asemenea competiţii? Căderi fizice ăăă psihice? Hai, mă, nea Piţi, matale nu eşti om...
Filmul ăla rusesc de aseară mi'a ţinut, cu o secvenţă, loc de o sută de Cornel Dinu, Vlad Enăchescu, Cristi Geambaşu şi toată tagma lor de înţelepţi care este ei. Sună un telefon (în filmul rusesc, v'aţi prins că despre asta scriu acum) şi unuia dintre miliţieni i se dă ordinul să ia echipa de intervenţie şi să plece în misiune. La etajul 4, apartamentul şaizeci şi ceva al unui mnogoetajnîie dama (bloc pa ruski, pentru cine a deschis mai târziu şcoala). Şi închide tavarişci miliţianier telefon, se opreşte cadrul şi mi'i arată pe ăştia de erau echipa de intervenţie porniţi în misiune. Uniformele alea vechi mai mult dăşcheiate, cu caşcheta d'anţărţ aferentă pe cap sau cu ea în mână, cu cravăţi cu nodul strâmb şi mult mai jos decât poziţia regulamentară, cu cămăşa pe jumătate ieşită din nădragi, muşcând dintr'un senviş - dintr'alea luate de acasă, puse de mama soacră, la pachet... Era secvenţa în al cărei final urma să se rostească replica "am să scriu în raport că a opus rezistenţă la arestare". Cum ar veni, şi'a dorit mai puţin victoria, nu?
Nu erau 11 în echipa de intervenţie. Dar parcă la Piţi în teren erau 11...
Hai România, bă!
PS: Dank je wel, Nederlands.
17.6.08
Work in progress
Într'un final, cele ce urmează se vor concretiza, într'un fel sau altul. Nu pot să spun, acum, despre ce e vorba, nu ştiu nici eu unde mă voi opri.
Începutul sună astfel:
Începutul sună astfel:
Douăsprezece capre, 17 oi, o sută treizeci şi două kilograme de ulei de măsline, patru covoare, un sfert din cupoanele de motorină... Fata nu ştie nimic despre ce discută adulţii, în camera de alături. Anii ei, la un loc, sunt mai mulţi decât numărul de capre pe care le va primi familia ei dar mai puţini decât numărul de oi. Părul ei, astăzi încă despletit, nu va mai vedea soarele iar din faţa astăzi copilăroasă vor mai rămâne doar ochii. O pereche de ochi negri, migdalaţi, spre care va privi, cândva, pe furiş şi în fugă, un turist străin, convins că a pătruns, pentru o clipă, tainele întregului Orient. El, turistul, va pleca. Şi ea, copila, va pleca. În urma lui rămân amintiri peste care se va aşterne praful. În urma ei rămân câţiva fraţi. Iar din zestrea pe care o aduce odată ce îşi va lua în primire meseria de a treia soţie, părinţii vor putea căuta partide bune pentru o parte dintre băieţi.
Pare un film, tot ce v-am povestit până acum. Un documentar antropologic difuzat de unul din canalele tv de popularizare a culturii generale. Pare o poveste despre o lume nu doar străină ci şi apusă. Şi nu este! Lucurile acestea se întâmplă, încă, într-un întârziat ev mediu, într-un univers cenuşiu-roşietic, plin de nisipuri. Lumea arabă păşeşte timid spre un alt mod de viaţă. Atât de timid încât conştiinţelor le este greu să discearnă între cutume ce pot fi demolate şi cutume intangibile.
(...)
De sub burkha bătută, uneori, de vânt răsar, sporadic, fragmente ale feţelor pârlite de soare şi de firele de nisip fierbinte, obosite de vreme şi vremurile de cvasi-sclavie, brăzdate de timpul petrecut în singurătate, cu vântul singur tovarăş; poartă amprenta unor tradiţii ce se suprapun peste perceptele religioase, câteodată le completează dar nu de puţine ori chiar le înlocuiesc. Transmise fiind de generaţii întregi, peste secole, într-un mediu în care informaţia a circulat atâta amar de epoci în cerc restrâns, puţină lume a mai răzbit în a înţelege care sunt cu adevărat cuvintele Profetului şi care au fost, mai apoi, micii profeţi falşi. Prin mulţimea din piaţă trec, ca nişte stafii, parcă transpuse într-o altă lume, ele – femeile vândute, cândva, unui generos trecător care, o dată la câţiva ani, a sesizat că cea mai recentă dintre soţii a îmbătrânit, şi ea. Şi nu vorbim neapărat despre sensul unanim acceptat al bătrâneţii. La 35 de ani, soţia se poate trezi că i se pune la dispoziţie un alt dormitor, pentru că, într-o seară, soţul a deschis uşa casei şi a păşit împreună cu o tânără, cumpărată în schimbul a douăsprezece capre, 17 oi, o sută şi ceva de kilograme de ulei de măsline, patru covoare, pe care a prezintat-o celor cinci copii ai săi şi mamei acestora drept noua soţie. În mediul urban, la Damasc, cel puţin unul din zece bărbaţi sunt poligami. În afara metropolelor, procentul creşte considerabil, pe măsură ce pustiul se apropie de viaţa oamenilor. Cu cât standardul de viaţă este mai scăzut, cu atât creşte dorinţa de a părăsi cuibul propriei sărăcii; cu atât, implicit, scad pretenţiile; şansa de a întreţine mai multe soţii este mai mare – iar pentru acestea, totul se rezumă la un salt din sclavia pauperităţii în cea a cutumelor şi dizgraţiei. Varianta divorţului iese din calcul. O femeie divorţată este privită, în acel univers pseudo-tradiţionalist, ca o simplă bucată de carne, ca o povară financiară în casa părinţilor unde, inevitabil, se retrage. Iar copiii ei ar ajunge pe străzi (...)
Mai multe poze & fotografii - aici.
Dacă fotbalul e o artă...
Ei, ce v'am zis eu ieri? Şi să nu'mi spuneţi că americanii nu ştiu ce'i ăla soccer! Au contraire, dacă până şi americanii au remarcat cabotinismul italienilor, înseamnă că ceva chiar e putred! Poate că au unul dintre cele mai puternice campionate din lume, poate că au reuşit uneori să şi strălucească dar dacă cineva a dat lecţii de bune practici cerşetorilor romeno, cu siguranţă printre dascăli au fost şi calciatore italieni!
16.6.08
Gli blatisti. Biscuiţi, mascalzone!
In Romania se dice "mai tacă'vă fleanca aia, că voi aţi stricat fotbalul când aţi inventat jocul cu 10 fundaşi"; e anche se dice "mai ţineţi minte cum cerşeaţi faulturi şi penalty-uri acum 15-20 de ani?" E anche l'ultrima: se dice "în dorul lelii" che ha aspetato Paolo Maldini e la squadra avanti de 1-1 con Mexico, in 2002; hano invitato să egaleze, aproape că marcau autogol dacă nu reuşeau mexicanii s'o bage'n aţă, băăăăăăă.
Capisci?
Ci vidiamo domani!
Capisci?
Ci vidiamo domani!
Părerea a III-a. Simplu: Oficial ne merge...
Comentez şi eu: PD-L a pierdut Primăria Generală. PSD încă nu a câştigat'o. Aşadar: Oprescu a obţinut, conform BEC, 56+ceva la sută din sufragiile câtorva dintre bucureşteni. Acum, singura întrebare care mai aşteaptă răspuns: oraşul ăsta are cumva şi primar general? Sau doar un ocupant, cu drept de semnătură, al fotoliului aferent?
PS: oare să fie Voineştii Ieşilor adevărata soluţie pentru România? Vorba Sadoveanului: nasc şi Moldova oameni; drept e că mai şi mor...
PS: oare să fie Voineştii Ieşilor adevărata soluţie pentru România? Vorba Sadoveanului: nasc şi Moldova oameni; drept e că mai şi mor...
15.6.08
14.6.08
Re: 18 ani de când...
(...) i'am văzut coborând de pe platformele unor ruginite camioane Bucegi şi din cabinele de pasageri ale conservelor de "convenţii" în faţa gării din Petroşani. Aveau priviri de oameni în delir. Delir în deplinătatea sensului medical. Se întorceau spre trotuar - cine îi vede plecând? Îi vede lumea plecând? Încă nu au izbucnit uralele? Lumea e musai mândră de plecarea lor, de gestul lor, de eroismul lor... Nu?
Simţeau că poate să li se întâmple ceva, ceva bun, credeau, ştiau că e ceva bun... da' nu ştiau ce. Dădeau din mâini şi priveau spre lumea de pe trotuar. Ochii le sticleau prin zgura împietrită pe fruntea vălurită de riduri şipe obrajii uscaţi. Buzele păreau vineţii. Erau, de fapt, ciudat prăfuite. Simţeau că's un fel de câini de luptă care nici să roadă lesa nu aveau voie, aşa cum fotbaliştilor nu li se dă dezlegare la sex, înaintea meciului. Mustea adrenalina în ei dar li s'a spus să aştepte cuminţi. Şezi mumos, dulău' tatii! Aşteptau comanda stăpânului. Simţeau că de o viaţă nu au făcut altceva decât să înfigă dinţi în beregată. Simţeau că toată viaţa nu au făcut altceva decât să pregătească drumul pe care azi, acum, la ceas de seară, au pornit.
Şi parcă lătrau din ochii ăia!
Simţeau că poate să li se întâmple ceva, ceva bun, credeau, ştiau că e ceva bun... da' nu ştiau ce. Dădeau din mâini şi priveau spre lumea de pe trotuar. Ochii le sticleau prin zgura împietrită pe fruntea vălurită de riduri şipe obrajii uscaţi. Buzele păreau vineţii. Erau, de fapt, ciudat prăfuite. Simţeau că's un fel de câini de luptă care nici să roadă lesa nu aveau voie, aşa cum fotbaliştilor nu li se dă dezlegare la sex, înaintea meciului. Mustea adrenalina în ei dar li s'a spus să aştepte cuminţi. Şezi mumos, dulău' tatii! Aşteptau comanda stăpânului. Simţeau că de o viaţă nu au făcut altceva decât să înfigă dinţi în beregată. Simţeau că toată viaţa nu au făcut altceva decât să pregătească drumul pe care azi, acum, la ceas de seară, au pornit.
Şi parcă lătrau din ochii ăia!
Erau inofensivi, în realitate. Cel mult nişte simpli găinari laşi. Ăn mintea lor nu se petrecea mare lucru. Erau doar nişte bieţi căţei scăpaţi din lesă. Ştiau că, pentru prima oară, beţia de după şut n'or s'o mai tragă în crâşma aia de tablă din Şerpărie sau din preajma intrării în Lonea-Pilier... De data asta li s'a spus c'or să primească pită şi dă băut în tren; în tren, frate! Nu mai urcaseră în tren de când s'au mutat în Valea Jiului.
Şi or să le mai deie mâine, pită şi de băut, la Bucureşti. La Bucureşti!
Era un delir şi nimic mai mult...
Ce li s'a întâmplat, mai apoi, din gara Petroşani până în Piaţa Universităţii rămâne un mister. Oamenii ăia, care nu puteau să bată altceva decât muierile, când rămâneau iarăşi gravide sau când supa nu era suficient de caldă sau când se nimereau pur şi simplu prin preajmă, oamenii ăia, minerii, ortacii plecaţi de la Petroşani, au suferit o metamorfoză. Cine a coborât, de fapt, din trenuri, când trenurile au ajuns la Bucureşti? Cine ştie... Cine ştie nu spune şi se înfurie de câte ori e întrebat dacă are vreo idee despre florile plantate în faţa Teatrului Naţional.
Şi or să le mai deie mâine, pită şi de băut, la Bucureşti. La Bucureşti!
Era un delir şi nimic mai mult...
Ce li s'a întâmplat, mai apoi, din gara Petroşani până în Piaţa Universităţii rămâne un mister. Oamenii ăia, care nu puteau să bată altceva decât muierile, când rămâneau iarăşi gravide sau când supa nu era suficient de caldă sau când se nimereau pur şi simplu prin preajmă, oamenii ăia, minerii, ortacii plecaţi de la Petroşani, au suferit o metamorfoză. Cine a coborât, de fapt, din trenuri, când trenurile au ajuns la Bucureşti? Cine ştie... Cine ştie nu spune şi se înfurie de câte ori e întrebat dacă are vreo idee despre florile plantate în faţa Teatrului Naţional.
18 ani de când...
Mamă, ce meci, ăla, cu Argentina! Cu rămasul nostru special acasă Ionel Stoica cel poet; şi cu bietul Pumnea luat la pumni...
A propos de meciuri... n'am prins meciul la teveu aşa că am ascultat România - Italia la două posturi de radio; ăia de la România Actualităţi părea să transmită finala de 100 metri de la Seul 88 (Carl Lewis, Dopping Ben Johnson, Calvin Smith); cei de la Sport Total păreau să comenteze după un meci pierdut cu 0-4 în faţa echipei secunde a unei divizionarei B din Ungaria.
A propos de meciuri... n'am prins meciul la teveu aşa că am ascultat România - Italia la două posturi de radio; ăia de la România Actualităţi părea să transmită finala de 100 metri de la Seul 88 (Carl Lewis, Dopping Ben Johnson, Calvin Smith); cei de la Sport Total păreau să comenteze după un meci pierdut cu 0-4 în faţa echipei secunde a unei divizionarei B din Ungaria.
Cică să sperăm... ca şi nemţoaica asta mică speră, se pare: dă la schimb soră mai mică pentru bile la Campionatul European!
Şi am aflat şi de ce e fotbalul jocul ăla în care două echipe joacă mingea şi câştigă întotdeauna Germania:
Vorba cântecului: Es ist Geil ein Arschloch zu sein! Sursa e Bild. Libertatea nu va fi, însă, niciodată un bulevardier german ci, forever and ever, un tabloid dâmboviţean! ;)
13.6.08
Înaintea unui time-out de 90 de minute
Unora nu le place gustul berii; alţii nu fumează; cunosc oameni care preferă să renunţe la coşul zilnic dacă nu pot parca maşina cât mai în gura alimentării; există bărbaţi cărora nu li se scoală la femei şi se organizează în minorităţi sexuale; un director de muzeu drag mie refuză categoric telefonul mobil; am întâlnit români plecaţi care nu vor să mai audă nimic despre ţara de acasă; sunt oameni care nu înţeleg politica; altora, pur şi simplu, le repugnă fotbalul; sau nu'i mai lasă inima să se enerveze 90 de minute.
Pe lângă ei, trăiesc, în preajma noastră, personaje care privesc superior la amatorii de manele sau telenovele deşi, în taină, când sunt, deci, singuri, plâng lângă winamp sau televizor. Şi personaje care vor să pară altfel decât noi, proştii, şi îţi atuncă un rânjet dispreţuitor când aud că tre'să rezolvi repede nişte treburi pentru că la şaspte joacă România cu Italia - deşi dacă li se va cere să facă vreo treaba, vor răspunde cu "la pauză".
Or fi cum sunt, dar sunt ai noştri. Că joacă pentru tricolor, faimă sau upgrade la merţanul din curte, treaba lor. Aşa că HAI ROMÂNIA!
Pe lângă ei, trăiesc, în preajma noastră, personaje care privesc superior la amatorii de manele sau telenovele deşi, în taină, când sunt, deci, singuri, plâng lângă winamp sau televizor. Şi personaje care vor să pară altfel decât noi, proştii, şi îţi atuncă un rânjet dispreţuitor când aud că tre'să rezolvi repede nişte treburi pentru că la şaspte joacă România cu Italia - deşi dacă li se va cere să facă vreo treaba, vor răspunde cu "la pauză".
Or fi cum sunt, dar sunt ai noştri. Că joacă pentru tricolor, faimă sau upgrade la merţanul din curte, treaba lor. Aşa că HAI ROMÂNIA!
Ajutor1111111
It's so oficial: we're back home. Şi Băse n'o vin't să ne întâmpine!
:(((
Auziţi, Marijano, Ovidiule, Sorinache... ia ziceţi, măi, tată, cum au reuşit ăia să vă facă pe voi să nu zâmbiţi în poză?
(de la dreapta spre stânga: dom' profesor, Pietrişor, Il Comandante, Geo, Tarzan, Zaher, o pată pe imagine & Relu)
To whom it may concern: o parte din expediţie, cea neîmpăiată, poate fi admirată azi la 17, la Antipa, cu ocazia unei extraordinare conferinţe despre (pe limbea mea de nechiurd) creşterea peştilor de apartament susţinută de un neamţ, cel mai mare acvarist european.
:(((
Auziţi, Marijano, Ovidiule, Sorinache... ia ziceţi, măi, tată, cum au reuşit ăia să vă facă pe voi să nu zâmbiţi în poză?
(de la dreapta spre stânga: dom' profesor, Pietrişor, Il Comandante, Geo, Tarzan, Zaher, o pată pe imagine & Relu)12.6.08
Despre ceva Vergangenheit
Dacă furtuna se dezlănţuie cum se anunţă, mâine Oraviţa e Vergangenheit.
Păi cum aşa, mamă? Ce e SMSul ăsta? Cum să fie Vergangenheit Oraviţa? Eu cu ce mai rămân? Amintirile mele toate, Acasă al meu se vântură, aşa, dintr'o suflare de vânt? De fapt, eu, chiar eu, în acelaşi timp, o să mă trezesc Vergangenheit. Eu, cu cele patru decenii de gânduri strânse, emoţii trăite, sentimente risipite, zâmbete smulse şi lacrimi înghiţite mă voi preface în Vergangenheit!
Am pornit să aştern câte una-alta despre cele trăite în săptămânile din urmă. Impresii, vorba aia... Mă feresc să personalizez , nu cred că ar interesa pe cineva ce'a fost cu Cristian în acest răstimpă. Oamenii vor să ştie ce a văzut Cristian. Adică eu, mda... Mesajul mamei a fost, însă, ca vârful de ac înfipt, în copilărie, în punga de puroi formată în gingie. Sau... cum nu mă prea pricep să merg în papuci, mă tot împiedic când îi încalţ. Şi, împiedicându'mă, acuma, am dat la iveală tot gunoiul strâns sub covor.
Acasă... Ce dracu' mi'e, de fapt, Acasă? Un set de fluturi ce'mi vântură prin stomac, nimic mai mult. Un pachet de momente trăite, cândva, şi care par să se fi dus dar, de fapt, îşi continuă viaţa într'un punct din pieptul meu, ca un urs căruia, din când în când, nişte zgomote îi perturbă hibernarea.
Unde's Acasă? Greu de povestit. Acumulări materiale, averi, posesiuni, proprietăţi, maşini, lefuri, prime, rate, ţoale de firmă, poşete ţinute din încheietura mâinii... Vorbim despre ele mai mult decât li se cuvine. Ca despre nişte mici zei din viaţa noastră.
Nu cred că mi'am dorit vreodată un spaţiu locativ dincolo de limitele lui being safe. Mă bucur că am reuşit să îi las una fiului meu, poate el va interpreta altfel sensul lucrurilor. Mie mi'ar fi fost suficient ceva de genul garsonierei cu geamuri mari de la parterul blocului cu un etaj de navetişti de la Bonn. Iar când vine vorba despre maşini, mi'e suficientă una care să mă ajute să trec mai uşor peste lenea de a merge pe picioare. Altfel...
Când mă apucă dorul de casă mă refugiez în urechile mele. Acolo am ferestruica aia de la podul casei copilăriei, prin care mă puteam face dispărut. Şi dispar. Acasă e în memoria acestui laptop vechi şi pe memoria mp3player-ului şi, ceva mai mult, în afurisitul ăla de hard extern care, nu'ş' ce zmăului are, nu mai vrea să răspundă, nu mai se lasă văzut, nu mai comunică, frate, cu computeru'. S'o fi pitit şi el într'o ureche, să'şi asculte acele muzici ale sale, care'i amintesc de propria'i fericire, aşa cum şi'a definit'o singur. Asta mi'e Acasă. Fericirile mărunte care izbucnesc atunci când retrăiesc clipele copilăriilor mele, cu mama, cu tata, cu unele dintre vacanţele fiului meu, cu bunica mea, cu prieteni pe care uneori i'am bucurat, de multe ori i'am însoţit şi câteodată i'am dezamăgit, cu vecini sau tovarăşi de tâmpenii care au fost şi nu mai sunt, cu animale, cu frunze, cu ochi poate uitaţi, cu voci pe care nebunul din mine continuă să le audă periodic, cu singurătăţi, cu mingi de fotbal, arcuri, praştii, pantofi ferfeniţă sau pantaloni de trening rupţi în genunchi, cu pupături furate şi mâini timid rătăcite pe genunchi de fată, cu ghitări şi trepte reci, cu munţi sau ştranduri, cu cazemate şi mucuri de ţigară culese de pe jos şi poştite într'o ascunzătoare în ochii tuturor, cu abţibilduri de fotbalişti sau piloţi de formula 1 şi biciclete Pegas, cu... Pentru fiecare sau chiar pentru toate de'a valma există acele cântări fantastice ale unor muzicieni dintr'o ţară-minune care s'a numit cândva Iugoslavia sau poate nu a fost decât delirul minţilor noastre mai libere decât permiteau vremurile cel care a născocit'o. Acolo, în acea muzică pe care am reuşit să o fur din locul ei şi am purtat'o peste tot în mine dar şi după mine, acolo s'au adunat toate cele care, piese de puzzle, îmi sunt Acasă.
Acasă nu'mi este nici acoperişul sub care am ajuns să mă feresc de ploaie, nici perna pe care las capul, nici oraşul ăsta despre care nu înţeleg de ce m'am prins să scriu aici, pe blog, nici acest blog nu e Acasă, nici alte bloguri care or mai fi existat înainte - cum multe cele din care au mai existat înainte, există sau vor exista ratează spectaculos şansa de a'mi deveni Acasă.
Acasă al meu nu are decât un acoperiş. Nu e din ţigle, nu e din tablă, nu e din stuf şi nu e din lemn. E din sunete. Şapte sunete. Se aude, când respir, cum spun Oraviţa. Nu's multe vorbe pe care să nu admkit că le arunc aiurea în vânt. Dar Oraviţa nu! Un vânt, fie el chiar furtună, nu poate să facă din Oraviţa Vergangenheit!
Să faci bine, mami, să nu mai spui aşa ceva! Nici măcar în glumă!
Şi m'am uitat pe Weather Undeground. Nu ştiu ce înseamnă asta dar îmi spune că mâine va bate cu 10 km/h; iar sâmbătă un pic mai tare: 18.
PS: Acest entry este plin de lipsuri, probabil, dar l'am scris ca şi cum aş spune Oraviţa!
Păi cum aşa, mamă? Ce e SMSul ăsta? Cum să fie Vergangenheit Oraviţa? Eu cu ce mai rămân? Amintirile mele toate, Acasă al meu se vântură, aşa, dintr'o suflare de vânt? De fapt, eu, chiar eu, în acelaşi timp, o să mă trezesc Vergangenheit. Eu, cu cele patru decenii de gânduri strânse, emoţii trăite, sentimente risipite, zâmbete smulse şi lacrimi înghiţite mă voi preface în Vergangenheit!
Am pornit să aştern câte una-alta despre cele trăite în săptămânile din urmă. Impresii, vorba aia... Mă feresc să personalizez , nu cred că ar interesa pe cineva ce'a fost cu Cristian în acest răstimpă. Oamenii vor să ştie ce a văzut Cristian. Adică eu, mda... Mesajul mamei a fost, însă, ca vârful de ac înfipt, în copilărie, în punga de puroi formată în gingie. Sau... cum nu mă prea pricep să merg în papuci, mă tot împiedic când îi încalţ. Şi, împiedicându'mă, acuma, am dat la iveală tot gunoiul strâns sub covor.
Acasă... Ce dracu' mi'e, de fapt, Acasă? Un set de fluturi ce'mi vântură prin stomac, nimic mai mult. Un pachet de momente trăite, cândva, şi care par să se fi dus dar, de fapt, îşi continuă viaţa într'un punct din pieptul meu, ca un urs căruia, din când în când, nişte zgomote îi perturbă hibernarea.
Unde's Acasă? Greu de povestit. Acumulări materiale, averi, posesiuni, proprietăţi, maşini, lefuri, prime, rate, ţoale de firmă, poşete ţinute din încheietura mâinii... Vorbim despre ele mai mult decât li se cuvine. Ca despre nişte mici zei din viaţa noastră.
Nu cred că mi'am dorit vreodată un spaţiu locativ dincolo de limitele lui being safe. Mă bucur că am reuşit să îi las una fiului meu, poate el va interpreta altfel sensul lucrurilor. Mie mi'ar fi fost suficient ceva de genul garsonierei cu geamuri mari de la parterul blocului cu un etaj de navetişti de la Bonn. Iar când vine vorba despre maşini, mi'e suficientă una care să mă ajute să trec mai uşor peste lenea de a merge pe picioare. Altfel...
Când mă apucă dorul de casă mă refugiez în urechile mele. Acolo am ferestruica aia de la podul casei copilăriei, prin care mă puteam face dispărut. Şi dispar. Acasă e în memoria acestui laptop vechi şi pe memoria mp3player-ului şi, ceva mai mult, în afurisitul ăla de hard extern care, nu'ş' ce zmăului are, nu mai vrea să răspundă, nu mai se lasă văzut, nu mai comunică, frate, cu computeru'. S'o fi pitit şi el într'o ureche, să'şi asculte acele muzici ale sale, care'i amintesc de propria'i fericire, aşa cum şi'a definit'o singur. Asta mi'e Acasă. Fericirile mărunte care izbucnesc atunci când retrăiesc clipele copilăriilor mele, cu mama, cu tata, cu unele dintre vacanţele fiului meu, cu bunica mea, cu prieteni pe care uneori i'am bucurat, de multe ori i'am însoţit şi câteodată i'am dezamăgit, cu vecini sau tovarăşi de tâmpenii care au fost şi nu mai sunt, cu animale, cu frunze, cu ochi poate uitaţi, cu voci pe care nebunul din mine continuă să le audă periodic, cu singurătăţi, cu mingi de fotbal, arcuri, praştii, pantofi ferfeniţă sau pantaloni de trening rupţi în genunchi, cu pupături furate şi mâini timid rătăcite pe genunchi de fată, cu ghitări şi trepte reci, cu munţi sau ştranduri, cu cazemate şi mucuri de ţigară culese de pe jos şi poştite într'o ascunzătoare în ochii tuturor, cu abţibilduri de fotbalişti sau piloţi de formula 1 şi biciclete Pegas, cu... Pentru fiecare sau chiar pentru toate de'a valma există acele cântări fantastice ale unor muzicieni dintr'o ţară-minune care s'a numit cândva Iugoslavia sau poate nu a fost decât delirul minţilor noastre mai libere decât permiteau vremurile cel care a născocit'o. Acolo, în acea muzică pe care am reuşit să o fur din locul ei şi am purtat'o peste tot în mine dar şi după mine, acolo s'au adunat toate cele care, piese de puzzle, îmi sunt Acasă.
Acasă nu'mi este nici acoperişul sub care am ajuns să mă feresc de ploaie, nici perna pe care las capul, nici oraşul ăsta despre care nu înţeleg de ce m'am prins să scriu aici, pe blog, nici acest blog nu e Acasă, nici alte bloguri care or mai fi existat înainte - cum multe cele din care au mai existat înainte, există sau vor exista ratează spectaculos şansa de a'mi deveni Acasă.
Acasă al meu nu are decât un acoperiş. Nu e din ţigle, nu e din tablă, nu e din stuf şi nu e din lemn. E din sunete. Şapte sunete. Se aude, când respir, cum spun Oraviţa. Nu's multe vorbe pe care să nu admkit că le arunc aiurea în vânt. Dar Oraviţa nu! Un vânt, fie el chiar furtună, nu poate să facă din Oraviţa Vergangenheit!
Să faci bine, mami, să nu mai spui aşa ceva! Nici măcar în glumă!
Şi m'am uitat pe Weather Undeground. Nu ştiu ce înseamnă asta dar îmi spune că mâine va bate cu 10 km/h; iar sâmbătă un pic mai tare: 18.
PS: Acest entry este plin de lipsuri, probabil, dar l'am scris ca şi cum aş spune Oraviţa!
11.6.08
While I was out...
Unul dintre cei mai mari fotografi contemporani a ales să surprindă panorame aeriene din cel mai înalt posibil loc. Vestea bună e că dacă Dumnezeu există, Yuri Bonder îl va fotografia cu siguranţă!
10.6.08
Este, nu? Este!
V'am povestit despre firicel de Ţara mea cu ochi frumoşi (copirait Corina Chiriac) pe care l'am bughit în tribuna, la pauza meciului cu Franţa? Well, poza există şi am pus mâna pe ea via Piticu!
Şi ca să nu spuneţi că eu şi numai eu am făcut opinie separată dimpreună cu Florin Bratu ofuscatu' (pe care o vecină de'a lui l'a visat, cândva, mai demult, în patul ei de domnişoară, făcându'i, cum spune chiar ea, tuba-tuba) şi am zis "ei, şi?" după megaegalul cu selecţionata Africii, iaca, mai e unu' (Petreanu) care a văzut ce a văzut până şi carabinierul italian, ca să nu mai spunem de jandarmul francez sau olandezul cu iarba între buze!
9.6.08
802. Grame.
N'am stat cu aparatul de pozat la îndemână da' cred că l'aţi văzut şi voi cum l'am văzut şi eu. Era ROMÂNUL nostru. Ăla! Chiar el! Cu lanţu' - da' lanţ, tată! - coborându'i de la gât, peste păru' viril ce îmbrăca bustul altfel nud, până pe burta bine susţinută de un brăcinar care nici el nu părea întru totul mat; aştepta să înceapă reprizia a doua, înjurând antreprenoarea (termen care - NO RACISM! - a înlocuit anterior postatul piranda) că nu vine cu seminţe!
Ce s'or mai fi râs franţujii când l'au văzut... Lasă, să se simte bine ei, La Noire Nation, descendenta din flori a lui La Grande Nation!
Ce s'or mai fi râs franţujii când l'au văzut... Lasă, să se simte bine ei, La Noire Nation, descendenta din flori a lui La Grande Nation!
Rent-a-car? Cateva lucruri de stiut.
In atentia turistilor nevinovati: (poate ar trebui sa scriu in engleza)
Un cetatean roman a incercat sa inchirieze o masina. Inchipuindu-si ca in Romania lucrurile se intampla ca peste tot in lume a facut ce se face peste tot in lume.
Pasul 1:www.google.com search rent a car
Pasul 2: a sunat la primele cinci companii afisate.
Unii au raspuns, altii nu. Unii au raspuns amabil, altii sunt probabil deja miliardari si li se rupe de clienti.
Capcane:
Preturile afisate pe site-urile companiilor nu sunt intotdeauna cele reale. Intre timp au mai crescut dar n-au avut vreme sa faca update pe pagina de net.
Garantiile sunt de doua tipuri: 1. 20-30 de euro nereturnabili inexplicabili.
- Bine, dar pentru ce?
- Domnule, atunci da-mi 10.000 de euro pe masina si daca nu te intorci cu ea n-ai decat sa te speli cu ea pe cap.
2.200 de euro returnabili cu conditia ca masina sa n-aiba nici o zgarietura.
- Dar masinile astea nu sunt asigurate?
- Sunt, dar daca masina sufera vreun accident fie el si minor, nu produce cat sta la atelier. Deci, 200 de euro.
Contractul O singura chestie i-a sarit romanului nostru in ochi: daca in ziua in care masina trebuie sa fie returnata, clientul intarzie cu cinci minute peste ora stabilita, surpriza e ca se taxeaza intreaga zi.
Ai zice ca primesti o masina boboc, curata, aspirata, la timp.
A stat omul jumatate de ora. I-au adus (de la Baneasa) o masina innobilata cu noroi cam peste tot. Soferul care o livra fumase bine-merci (nervos, deh) la volan.
- Dar nu trebuia sa fie curata masina?
- Ba da, dar n-am avut timp.
- Bine, merci, nu mai am nevoie.
- Ba, sa te... si sa-ti... de client.
Desigur nu-s toti in halul asta. Doar cativa.
Un cetatean roman a incercat sa inchirieze o masina. Inchipuindu-si ca in Romania lucrurile se intampla ca peste tot in lume a facut ce se face peste tot in lume.
Pasul 1:www.google.com search rent a car
Pasul 2: a sunat la primele cinci companii afisate.
Unii au raspuns, altii nu. Unii au raspuns amabil, altii sunt probabil deja miliardari si li se rupe de clienti.
Capcane:
Preturile afisate pe site-urile companiilor nu sunt intotdeauna cele reale. Intre timp au mai crescut dar n-au avut vreme sa faca update pe pagina de net.
Garantiile sunt de doua tipuri: 1. 20-30 de euro nereturnabili inexplicabili.
- Bine, dar pentru ce?
- Domnule, atunci da-mi 10.000 de euro pe masina si daca nu te intorci cu ea n-ai decat sa te speli cu ea pe cap.
2.200 de euro returnabili cu conditia ca masina sa n-aiba nici o zgarietura.
- Dar masinile astea nu sunt asigurate?
- Sunt, dar daca masina sufera vreun accident fie el si minor, nu produce cat sta la atelier. Deci, 200 de euro.
Contractul O singura chestie i-a sarit romanului nostru in ochi: daca in ziua in care masina trebuie sa fie returnata, clientul intarzie cu cinci minute peste ora stabilita, surpriza e ca se taxeaza intreaga zi.
Ai zice ca primesti o masina boboc, curata, aspirata, la timp.
A stat omul jumatate de ora. I-au adus (de la Baneasa) o masina innobilata cu noroi cam peste tot. Soferul care o livra fumase bine-merci (nervos, deh) la volan.
- Dar nu trebuia sa fie curata masina?
- Ba da, dar n-am avut timp.
- Bine, merci, nu mai am nevoie.
- Ba, sa te... si sa-ti... de client.
Desigur nu-s toti in halul asta. Doar cativa.
Fotbal 1. Apă 0
Sigur că'mi pasă ce se întâmplă diseară, sigur că mi'e frică de ruşine şi/sau dezamăgire, sigur c'aş vrea să câştige ăia'n galben, diseară... Sigur că nu doar asta e ci m'aş chiar bucura (more or less fotbalistic) să le'o şi tragă franţujilor puţin - nu mult, cât de un gol avans pentru ai noştri.
Dar în vremea asta, meciul se dă cam aşa: pe de o parte avem miliarde (în euro), din care picură şi peste ăştia de vreau eu să câştige diseară - iar de cealaltă parte, câteva naţiuni invocă pe Allah şi Dumnezeu şi Yahve şi cum i'or mai zice şi îl scot la înaintare când, de fapt, miza sunt sursele de apă. Şi, atunci, în vreme ce Allianz Arena sau Auf Schalke arată ca un OZN care loveşte, frate, MiGurile româneşti sau pagina de web a Gardianului, puştanii din Siria (Şi, probabil, prin Negevul Israelului e la fel) au fix ce se vede în fotografia de mai sus.
Nu vă pasă, nu?
Las' c'a ieşit iar Onţanu.
Aţi observat diferenţele de temperatura dintre zile şi nopţi, anul acesta? Se cheamă (chiar dacă nimeni nu'i spune încă pe nume) semne de deşertificare!
Hai, România!
Nu vă pasă, nu?
Las' c'a ieşit iar Onţanu.
Aţi observat diferenţele de temperatura dintre zile şi nopţi, anul acesta? Se cheamă (chiar dacă nimeni nu'i spune încă pe nume) semne de deşertificare!
Hai, România!
Poze, nu vorbe!
Am uitat să scriu. Nu mai am forţă să leg cuvinte, să descriu imagini, să conjug verbul la o diateză rapidă... Nu cred c'am să mă aştern să povestesc toate câte le'am văzut în fraze pe hârtii, fie ele şi virtuale. Am îmbătrânit, am ucis neuronii, am uitat...
Am să las culorile şi umbrele să împrăştie arome după cum ştiu ele mai bine. Pentru început, puţin Damasc, în pas alergăreţ - pe Trenul Personal.
Am să las culorile şi umbrele să împrăştie arome după cum ştiu ele mai bine. Pentru început, puţin Damasc, în pas alergăreţ - pe Trenul Personal.
5.6.08
Elena, te iubesc! Adi, si pe tine!
Calea Grivitei, de la Gara de Nord pana la intersectia cu Buzesti, era doar o strada trista, cu sine strambe de tramvai si ruine populate de familii dubioase si numeroase. Ei bine, nu mai e asa. Intr-o noapte, cu o eficienta inspaimantatoare, niste muncitori au tras niste dungi pe prima banda, au plantat niste stalpi cu placute si au rasfirat uniforme albastre pe care scrie "Dalli". Dalli, nume drag in Bucuresti! Da, au facut parcare cu plata. Doojdemiii ora. Ori cel putin o suta de locuri - doua milioane pe ora. Ori vreo zece ore - 20 de milioane pe zi. Ori douazeci de zile pe luna - 400 de milioane. Pe luna. Pentru mai putin de 500 de metri de strada. Oare cat primeste primaria? Sau asta o fi parcarea de la Gara de Nord pe care o tot promitea Traian in campaniile din 2000 si 2004?
Pai, cat credeati c-o sa mai profitati de bunatate de locuri pe moca? Partidul are nevoie de bani de campanie. Sa-i dam, ca nu putem sa parcam in pomi. Ca i-au taiat.
Pai, cat credeati c-o sa mai profitati de bunatate de locuri pe moca? Partidul are nevoie de bani de campanie. Sa-i dam, ca nu putem sa parcam in pomi. Ca i-au taiat.
2.6.08
MY FITS 08
Prima senzaţie pe care o trăieşti după ce ajungi la Sibiu este că ai ieşit din infern. Sibiul este o lecţie despre cum poţi să trăieşti frumos, fără să te grăbeşti, fără să alergi, fără să înghiţi noxe. Am ajuns la Sibiu la trei după-amiaza şi ne-am luat camera în primire cam la zece minute după ce-am coborât din autocar. Am stat la un hotel situat lângă parc, o cameră aerisită şi elegantă, cu vedere spre o mică pădure. Curtea hotelului era împânzită de viitorii bacalaureaţi veniţi să-şi bea şampania de adio liceu. Atât de frumoase şi fragede şi tinere, în rochiile lor elegante, unele dintre ele pentru prima oară pe tocuri, fetele de-a 12-a ofereau ele însele un spectacol, pe lângă festival. Iar ei, desigur, deja bărbaţi, hotărâţi să facă impresie, nu se sfiau să te privească drept în ochi, fără să le pese că poţi citi dincolo de expresia relaxată de pe chipurile lor. Ne-am scăldat în tinereţe şi bucurie înainte de a ne lua supradoza de teatru.
Dacă este ceva ce nu mi-a plăcut la festival a fost faptul că multe spectacole “de văzut neapărat” s-au suprapus, alegerile au fost grele. Ce să văd mai întâi, după trei ani de abstinenţă? Un spectacol regizat de Purcărete? Kabuki? Focurile de artificii? Baletul israelian?
Am ales Lulu, o poveste despre o nimfă adolescentină, mereu dispusă să se vândă dacă nu pentru bani, măcar de dragul pericolului, gata să-şi înşele soţul bogat cu următorul soţ poate la fel de bogat sau uneori cu şoferul soţului. O explozie de erotism a cărei miză rămâne în final uşor neclară. Dacă ar fi fost film, aş fi schimbat canalul. Dar la teatru am rămas până la sfârşit, curioasă să aflu de ce fac nimfele ce fac: pentru bani? De amorul amorului? Pentru că nu se pot abţine ori pentru că nu au încotro? Ce mi-a plăcut: eram aproape de scenă. Regizorul mi-a pus la treabă toate simţurile. Am avut parte şi de stropi de apă pe obraz şi de bucăţi de placaj zburând prin aer şi de mirosul de paie ude ce mi-a invadat nările în actul doi. Ceva ce nu capeţi la televizor sau la cinema. Ce nu mi-a plăcut? Miza pe sex. Pe tactil, pe erecţie, pe erotism exacerbat, pe patologic. Prea mult sex, prea mult zgomot şi nici un răspuns la întrebarea principală: de ce fac nimfele ce fac?
Am văzut apoi Baletului Israelian interpretând Romeo şi Julieta, în pavilionul 2007, un spaţiu deloc prietenos pentru un spectacol de balet clasic, care a avut de suferit nu doar din cauza atmosferei reci ci şi din pricina muzicii redate de un CD player nu tocmai potrivit pentru un eveniment de asemenea talie. Ne-a fost frig şi am plecat. În Piaţa Mare, Zdob şi Zdub s-au bucurat de o audienţa vizibil mai numeroasă şi mai dispusă să participe la spectacol. Ne-am mutat apoi în Piaţa Mică, la focul de artificii. Am avut senzaţia că am alunecat pe nesimţite într-un caleidoscop uriaş ce se rotea ca un perpetuum mobile, am rămas pironiţi locului deşi scânteile colorate cădeau uneori periculos de aproape pe acoperişuri, pe caldarâm, pe coloanele clădirilor. A fost de neuitat…
Chiar din prima seară a festivalului a avut loc şi primul spectacol de teatru tradiţional japonez. Kabuki a fost poate cel mai aşteptat dintre toate, un spectacol jucat cu casa închisă, de 75 de actori într-o hală de fabrică, în faţa unei audienţe pregătite să guste din cultura japoneză. Unul dintre actorii principali mi-a spus două seri mai târziu că publicul românesc a fost luminos. A vibrat, s-a bucurat şi a aplaudat îndelung la finalul a două ore surprinzătoare de altfel de teatru.
A doua zi, Piaţa mică a fost cucerită de Urbanthropus. Pe tăcute, două fiinţe misterioase îmbrăcate în costume argintii, au apărut de niciunde, curioase, ciudate, deloc agresive, apropiindu-se însă dincolo de limita suportabilă de cei aflati în piaţă, atingându-i, mimându-le gesturile, îmbrăţişând fără avertizare prealabilă trecătorii. Cocoţaţi pe stâlpii de iluminat, atârnaţi periculos de grilajul Podului minciunilor sau deplasându-se în patru labe şi intrând în maşinile ce aveau geamuri deschise, cei doi actori metamorfozaţi în creaturile Urbanthropus ne-au contrariat şi ne-au amuzat deopotrivă, ne-au atras atenţia că nu tot ce este aparent străin, ciudat, din altă lume, e violent sau agresiv.
Seara am avut din nou de ales între Kabuki şi White Noise, un spectacol de dans susţinut de trupa israeliană Vertigo. Am ales kabuki. Dar am ajuns târziu. N-am avut căşti. Când în sfârşit am primit o cască pentru câteva minute, am trăit şocul textului japonez. Simplu. Pe alocuri vulgar. O poveste universală cu iubiri clandestine şi puţină crimă. Două replici pe care le-am prins din zbor: “Hai să ne facem fraţi de sânge” “Chiar dacă sângele nostru se amestecă nu înseamnă că am să ştiu ce e în mintea ta”. Apoi am plecat. De frustrare, de oboseală. De dimineaţă toată lumea spunea “extraordinar” “spectaculos” “nemaivăzut”. Înţeleg că am ratat dar asta e uneori alegem prost.
A treia zi a fost fără îndoială ziua Alinei Nelega şi a Cristinei Casian, “Amalia respiră adânc”, un spectacol care răscoleşte sufletele celor de peste 30 de ani, o aducere aminte necesară, chiar dacă pe alocuri dureroasă. O trezire din anestezia generală pe care nici nu o mai percepem.
Seara a fost dominată de spanioli, după concertul Jai Ma ce ne-a transportat înapoi în era flower power, al unei trupe de canadieni ce-au cântat în tălpile goale muzică de dansat sub clar de lună, cu flori în plete şi miresme dulci în nas. Luminile şi figurinele uriaşe i-au încântat pe spectatorii dispuşi să se joace cu focul. “El Foc del Mar” a fost un spectacol-fereastră deschisă spre obiceiurile festivalurilor din Valencia, pliate pe motive inspirate de picturile artistului Joan Miró. Legende valenciene... muzică folk cântată cu instrumente tradiţionale de suflat şi tobe... focul şi fumul, lumina şi întunericul au cucerit Piaţa Mare.
A venit apoi rândul dansului flamenco. Al-andalus, un spectacol susţinut de 7 dansatoare ce ne-au lipit de scaune şi-au şters pereţii de muşama din jur. Pe o scenă goală, decorată doar de jocuri de lumini, cele 7 frumoase andaluze mi-au oferit 60 de minute de Bucurie. Zâmbetele şi expresiile feţelor ne-au transmis mai mult decât o mie de cuvinte. A fost atât de frumos încât nu mă mai înduram să plec. A fost o demonstraţie de seducţie şi o lecţie de erotism care n-a mizat pe goliciune ci pe graţie, pe ritm, pe capacitatea de a exprima printr-un gest emoţii de necuprins în cuvinte. Prea frumos.
Mi-am încheiat călătoria teatrală într-un mod fabulos: cu marea finală a spectacolului de kabuki şi un interviu în exclusivitate cu unul dintre protagonişti, o discuţie la miez de noapte după o baie de aplauze ce păreau să nu se mai termine.
Am plecat de la Sibiu invidiindu-i pe toţi cei ce au rămas, să se bucure de lumina specială a zilei, de aerul atât de respirabil în comparaţie cu cel al Bucureştiului, de emoţiile şi energiile spectacolelor de teatru. M-am despărţit de oraş şi de festivalul său într-o dimineaţă ploioasă. Am lăsat în urmă atâtea spectacole nevăzute, atâtea posibile interviuri dar m-am întors cu bucuria de a fi trăit trei zile magice despre care voi putea povesti atât de mult timp de-acum înainte. Şi cu frustrarea că trăiesc într-un oraş isteric din care nu prea am cale de scăpare.
Dacă este ceva ce nu mi-a plăcut la festival a fost faptul că multe spectacole “de văzut neapărat” s-au suprapus, alegerile au fost grele. Ce să văd mai întâi, după trei ani de abstinenţă? Un spectacol regizat de Purcărete? Kabuki? Focurile de artificii? Baletul israelian?
Am ales Lulu, o poveste despre o nimfă adolescentină, mereu dispusă să se vândă dacă nu pentru bani, măcar de dragul pericolului, gata să-şi înşele soţul bogat cu următorul soţ poate la fel de bogat sau uneori cu şoferul soţului. O explozie de erotism a cărei miză rămâne în final uşor neclară. Dacă ar fi fost film, aş fi schimbat canalul. Dar la teatru am rămas până la sfârşit, curioasă să aflu de ce fac nimfele ce fac: pentru bani? De amorul amorului? Pentru că nu se pot abţine ori pentru că nu au încotro? Ce mi-a plăcut: eram aproape de scenă. Regizorul mi-a pus la treabă toate simţurile. Am avut parte şi de stropi de apă pe obraz şi de bucăţi de placaj zburând prin aer şi de mirosul de paie ude ce mi-a invadat nările în actul doi. Ceva ce nu capeţi la televizor sau la cinema. Ce nu mi-a plăcut? Miza pe sex. Pe tactil, pe erecţie, pe erotism exacerbat, pe patologic. Prea mult sex, prea mult zgomot şi nici un răspuns la întrebarea principală: de ce fac nimfele ce fac?
Am văzut apoi Baletului Israelian interpretând Romeo şi Julieta, în pavilionul 2007, un spaţiu deloc prietenos pentru un spectacol de balet clasic, care a avut de suferit nu doar din cauza atmosferei reci ci şi din pricina muzicii redate de un CD player nu tocmai potrivit pentru un eveniment de asemenea talie. Ne-a fost frig şi am plecat. În Piaţa Mare, Zdob şi Zdub s-au bucurat de o audienţa vizibil mai numeroasă şi mai dispusă să participe la spectacol. Ne-am mutat apoi în Piaţa Mică, la focul de artificii. Am avut senzaţia că am alunecat pe nesimţite într-un caleidoscop uriaş ce se rotea ca un perpetuum mobile, am rămas pironiţi locului deşi scânteile colorate cădeau uneori periculos de aproape pe acoperişuri, pe caldarâm, pe coloanele clădirilor. A fost de neuitat…
Chiar din prima seară a festivalului a avut loc şi primul spectacol de teatru tradiţional japonez. Kabuki a fost poate cel mai aşteptat dintre toate, un spectacol jucat cu casa închisă, de 75 de actori într-o hală de fabrică, în faţa unei audienţe pregătite să guste din cultura japoneză. Unul dintre actorii principali mi-a spus două seri mai târziu că publicul românesc a fost luminos. A vibrat, s-a bucurat şi a aplaudat îndelung la finalul a două ore surprinzătoare de altfel de teatru.
A doua zi, Piaţa mică a fost cucerită de Urbanthropus. Pe tăcute, două fiinţe misterioase îmbrăcate în costume argintii, au apărut de niciunde, curioase, ciudate, deloc agresive, apropiindu-se însă dincolo de limita suportabilă de cei aflati în piaţă, atingându-i, mimându-le gesturile, îmbrăţişând fără avertizare prealabilă trecătorii. Cocoţaţi pe stâlpii de iluminat, atârnaţi periculos de grilajul Podului minciunilor sau deplasându-se în patru labe şi intrând în maşinile ce aveau geamuri deschise, cei doi actori metamorfozaţi în creaturile Urbanthropus ne-au contrariat şi ne-au amuzat deopotrivă, ne-au atras atenţia că nu tot ce este aparent străin, ciudat, din altă lume, e violent sau agresiv.
Seara am avut din nou de ales între Kabuki şi White Noise, un spectacol de dans susţinut de trupa israeliană Vertigo. Am ales kabuki. Dar am ajuns târziu. N-am avut căşti. Când în sfârşit am primit o cască pentru câteva minute, am trăit şocul textului japonez. Simplu. Pe alocuri vulgar. O poveste universală cu iubiri clandestine şi puţină crimă. Două replici pe care le-am prins din zbor: “Hai să ne facem fraţi de sânge” “Chiar dacă sângele nostru se amestecă nu înseamnă că am să ştiu ce e în mintea ta”. Apoi am plecat. De frustrare, de oboseală. De dimineaţă toată lumea spunea “extraordinar” “spectaculos” “nemaivăzut”. Înţeleg că am ratat dar asta e uneori alegem prost.
A treia zi a fost fără îndoială ziua Alinei Nelega şi a Cristinei Casian, “Amalia respiră adânc”, un spectacol care răscoleşte sufletele celor de peste 30 de ani, o aducere aminte necesară, chiar dacă pe alocuri dureroasă. O trezire din anestezia generală pe care nici nu o mai percepem.
Seara a fost dominată de spanioli, după concertul Jai Ma ce ne-a transportat înapoi în era flower power, al unei trupe de canadieni ce-au cântat în tălpile goale muzică de dansat sub clar de lună, cu flori în plete şi miresme dulci în nas. Luminile şi figurinele uriaşe i-au încântat pe spectatorii dispuşi să se joace cu focul. “El Foc del Mar” a fost un spectacol-fereastră deschisă spre obiceiurile festivalurilor din Valencia, pliate pe motive inspirate de picturile artistului Joan Miró. Legende valenciene... muzică folk cântată cu instrumente tradiţionale de suflat şi tobe... focul şi fumul, lumina şi întunericul au cucerit Piaţa Mare.
A venit apoi rândul dansului flamenco. Al-andalus, un spectacol susţinut de 7 dansatoare ce ne-au lipit de scaune şi-au şters pereţii de muşama din jur. Pe o scenă goală, decorată doar de jocuri de lumini, cele 7 frumoase andaluze mi-au oferit 60 de minute de Bucurie. Zâmbetele şi expresiile feţelor ne-au transmis mai mult decât o mie de cuvinte. A fost atât de frumos încât nu mă mai înduram să plec. A fost o demonstraţie de seducţie şi o lecţie de erotism care n-a mizat pe goliciune ci pe graţie, pe ritm, pe capacitatea de a exprima printr-un gest emoţii de necuprins în cuvinte. Prea frumos.
Mi-am încheiat călătoria teatrală într-un mod fabulos: cu marea finală a spectacolului de kabuki şi un interviu în exclusivitate cu unul dintre protagonişti, o discuţie la miez de noapte după o baie de aplauze ce păreau să nu se mai termine.
Am plecat de la Sibiu invidiindu-i pe toţi cei ce au rămas, să se bucure de lumina specială a zilei, de aerul atât de respirabil în comparaţie cu cel al Bucureştiului, de emoţiile şi energiile spectacolelor de teatru. M-am despărţit de oraş şi de festivalul său într-o dimineaţă ploioasă. Am lăsat în urmă atâtea spectacole nevăzute, atâtea posibile interviuri dar m-am întors cu bucuria de a fi trăit trei zile magice despre care voi putea povesti atât de mult timp de-acum înainte. Şi cu frustrarea că trăiesc într-un oraş isteric din care nu prea am cale de scăpare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)