De ce numai cinci? De ceeeeeeeeeeeee?

De puţine ori în viaţă ne-am dorit atât de mult să cunoaştem un om aşa cum ne dorim acum să-l întâlnim pe cel care, într-un moment de mare inspiraţie ne-a pus într-o situaţie de maximă perplexitate. Acest emblematic reprezentant al internautului român s-a năpustit asupra atoaterăbdătorului Google şi a tastat următoarele două cuvinte: "cinci basini".

Prietene, dacă ne vizitezi acum, spune-ne, te rog, că nu mai suportăm: De ce cinci? De ce nu patru? De ce nu şapte? E vreun semn? Vine apocalipsa?

Pe lângă care orele suplimentare ale poliţiei comunitare din Mogoşoaia (ăia care în orele de program duc contabilele de la Primărie la cumpărături cu unul din cele patru Tuareguri din dotare fac ore suplimentare? o fi vorba de orele în care mănâncă seminţe la poarta stadionului când e naţionala în cantonament) pare a avea chiar logică.
Domnu' ministru de la MIRA, cum se face asta, cu căutarea online? Îi puneţi să facă pontajul pe net, să nu mai fie nevoie de filaj?

Alo, România? Bucureşti? Sună deranjat...

Elodia din trenul de Bad Segeberg

Ne-am contrazis, Sprâncenatu' şi cu mine, pe subiectul ăsta. Sprâncenatul a ridicat mănuşa, întrebându-mă dacă o simt ca pe o chestie tipic nemţească. N-am ridicat mănuşa. I-am confirmat presupunerea, argumentând-o: în ultimii ani ai deceniului 5 din secolul trecut, imediat după ocuparea de către Aliaţi a Germaniei, delaţiunea a fost ridicată la rang de virtute. Aşa au rueşit americanii să-i convingă pe Helga, Fritz, Hannelore sau Werner să se toarne între ei, care că vecinul i-a dat o cană de apă unui SS-Standartenjunker prăfuit într-un august la 39 de grade, care că patronul a cotizat masiv la Wehrmacht sau la Nazionalsozialistische Deutsche Arbeitspartei. Cu timpul, în sângele neamţului s-a născut globula încrederii în spiritul civic. Aşa că neamţul se implică, chiar dacă e vorba de a linişti o haită de suporteri beţi (şi când spun beţi spun beţi...) întorşi de la Gelsenkirchen după ce Dortmund a bătut în ultimul minut al prelungirilor. Se implică pentru că ştie că dacă le cere acelor Arschloecher să facă linişte nu se va alege cu un "Verpiss dich!" ci va avea suportul întregului compartiment şi, cu siguranţă, eins-zwei vine şi die Polizei.
A ridicat Sprâncenatu', în schimb, mănuşa: nu e asta, tată, e lipsă de imaginaţie.
Atunci am simţit eu nevoia să iau mănuşa din mâna lui Sprâncenatu' şi să o arunc, să mă aplec şi să o ridic. Nu, fratele meu, numai lipsa de imaginaţie nu se poate invoca în acest caz. Dacă eticheta de naţiune morbidă (apud Sprâncenatu') se poate aplica românilor cu argument suplimentar cazul Elodia, în plină derulare cu mare succes, ei, bine, nemţii au parte de fenomenul Elodia în tonus lacrimogen de decenii bune, pe prima pagină a unui Bild sau Express sau Abendzeitung. În anii din urmă, au descoperit şi televiziunile cheia succesului presei scrise bulevardiere (pentru că, de fapt, spre deosebire de România, tonul este bulevardier, nu tabloid - şi aici e vorba de anumite nuanţe).
Nu ştiu dacă Luis Lazarus ai lor îşi cheamă în emisiune fostul coleg de afaceri cu locuri de cămin, psihologul Dumi (pe Lazarus & Dumi i-am prins ca student, în Leu, deveniseră şefi de cămin imediat după agitaţia din decembrie 1989, asta după ce trecuseră prin ghilotină nu doar vinovaţii ci şi toţi & toate Mariile Antoanete de la care, probabil, se aleseseră cu restanţe în anii premergători marii rotaţii de cadre; în Germania nu am avut aceasta şansă). Câte un megaratat actoraş (un megarol de valet în care a rostit o singură replică - ceva de genul "Domnul e servit" - dar şi rolul secundar într-o reclamă în care mai joacă o sticlă de coniac şi citiţi ce spune Vali despre acel rol în clipul publicitar ce poartă numele de Mioriţa xo!) mai apare, dar eventual joacă rolul de martor alcoolic şi puţin credibil. Pentru că, în Germania, televiziunile comerciale se bat între ele în puneri în scenă de cazuri reale - fie sub formă de seriale poliţiste, fie prin mimarea uşor telenovelistică a unor procese. Tele-judecătoarea Barbara Salesch de la Sat1 face furori până şi în satele de nemţi (saşi, şvabi, austrieci şi alte denominaţii sub-etnice) din România, câte or mai fi rămas.
Well, stând şi consumând astfel de produse tv, pe fondul conştiinţei civice la deplină maturitate, nemţii au, în situaţii de genul celei din trenul spre Bad Segeberg, multă, foarte multă imaginaţie.

Dar, mă tem, la acest capitol am luat-o bine înainte Germaniei. De fapt, în Germania nu s-a născut încă acea televiziune pentru detectivii din noi. Vă daţi seama câţi detectivi (o întreagă clasă socială, serios defavorizată prin ignorare, aş putea spune) neexploataţi zac zi-lumină pe băncile din faţa blocurilor României, în halatele lor roase pe sub care atârnă decenii de sâni căzuţi, cu (pfui!) mustaţa crescută deasupra buzei, cu şoşonii în picioarele deja pline de varice. Au renunţat, în anii din urmă, la croşetă şi macrameu. Cine se va gândi vreodată să deschidă o agenţie de profil recomandând HR-ului să facă recrutările printre pensionarele de bloc, va da lovitura!
"Bună seara, maică, auzi, da' aseară parcă nu era roşie maşina, sau m-am glăunit de tot?"

Legea sunt ei?

Hopeless?
Dacă n-aş fi nedormit şi după 500 km de condus, aş avea câte ceva să le spun. La ora asta, însă, mă tem că numai un ucigaş plătit mai poate rezolva ceva!

Bucureşti, scene de luptă

Aici sunt banii dumneavoastră?

Bă, fanii lui Băsescu, ia, urechea plecată la mine, câteva zeci de secunde.

Eu, mândru şi fericit proprietar peste şase exemplare de câini din care cinci sunt corcituri curate (cu Trixie, o Lhasa Apso, care mă latră din cer, şapte), îmi exprim profunda dezamăgire faţă de mine însumi, în primul rând dar, mergând pe firul cauzei în amonte, ajung până la pacostea cu care naţia asta blestemată s-a căpătuit and I mean Traian a lu' Băsescu. Mitocanul ăsta, ajuns preşedinte al unei ţări abandonate de un Dumnezeu pe care îl (Îl?) tot întreb de o vreme dacă e pe bune sau nu, şi-a crispat bojocii, pe când era primar general la Bucureşti (Traiane, mai ştii cât de mahmur erai în dimineaţa în care o gaşcă de ziarişti germani a stat cam o oră să binevoieşti să apari la birou, la Primărie, la ora stabilită, cu vreo două ceasuri după începutul unei zile normale de lucru, de i-ai lăsat singuri cu un consilier de rahat, personaj care, dacă îşi aducea familia de acasă, POATE cumula suficienţi neuroni - doi la număr - pentru o sinapsă...)

Punct.

De la capăt.

Mitocanul ăsta despre care vorbesc şi care vă cheamă la referendum toamna asta, a promis să rezolve, el, cu faţa lui de marinar mahmur, problema câinilor vagabonzi. A încercat-o fără să recurgă la uzul raţiunii şi, astfel, în loc să ofere soluţii, a oferit pricini deshidratatei Brijibardo (na, bre, nea Traiane, pe asta ai ratat-o, pe vremea când avea fofoloanca precum a puicuţei Cocoşului) şi şpăgarului de Liviu ăla Harbuz. Şi nici vorba de soluţie pentru câinii vagabonzi!

Să fim bine înţeleşi. Iubesc câinii. Îi iubesc rău bine! Sau bine rău.

Avem mai multe de generaţii de câini nefericiţi şi dacă există o lume de apoi, sper că Ceauşescu şi toţi zeloşii săi acoliţi să fie fărămiţaţi acolo unde poate sunt de câinii rămaşi fără stăpân în urma sistematizării. Dar poate şi cei care, mai apoi, au preluat responsabilităţi publice numai pentru beneficii personale, vor împărtăşi aceeaşi soartă. La fel şi tu, Băsescule, care ai vrut să măcelăreşti câinii vagabonzi dar ai ajuns să te ţigăneşti cu Harbuz pe comisoane de la Vier Pfoten (e Pfote - plural Pfoten, Trăiene, nu Pfotze, deşi astea de pe urmă - îţi dai seama cum o fi să fie chiar vier deodată? - te'nebunesc pe matale de ai ajuns un mare pfotar...), când a venit vorba de soluţii mai creştineşti (că tot te dai bine pe lângă popi, ca-ntre voi, securiştii).

Să vă stea comisioanele în gât. Şi dispăreţi dracului, voi şi toţi ceilalţi de teapa voastră, că e viaţa noastră în joc şi distrugeţi încă bună parte din viaţa copiilor noştri. Că pe ai voştri aveţi mereu grijă să îi căpătuiţi. Mai cu o bordură, mai cu un asfalt...

Îmi cer scuze că, pe alocuri, am deviat de la buna cuviinţă. Şi totul a pornit de la un email primit de la Emil, în seara asta:

Duminica, 28 octombrie, mama a fost muscata de un caine in scara blocului in care locuiesc. De cateva luni sunt in "corespondenta" cu "autoritatile competente" pentru a rezolva problema cainilor care salasuiesc in scara blocului, cu acordul administratiei si a unor iubitori de animale, asta dupa ce patru caini au sarit la sotia mea care era cu copilul in brate, de cel putin doua ori... Asa zisi iubitori de animale. Dupa ce a fost muscata mama mi-am iesit din minti si am luat o teava aruncata intr-un colt al balconului si am pornit la vanatoare de caini. Primul gasit, primul servit - trei lovituri de teava si m-am racorit, fara sa-l omor. Am fost acuzat de o vecina - iubitoare de animale - ca lovesc animale fara aparare. Da, lovesc animale, dar nu fara aparare, pe cele agresive, pe cele care ma ataca pe mine sau pe cei din familia mea... Luni, la prima ora, ma duc la politie sa depun plangeri penale si merg pana in panzele albe, dau in judecata administratia blocului si primaria sector 2, care mi-a raspuns la o sesizare ca "se iau masuri complete" pentru rezolvarea problemei. M-am saturat de iubitorii de animale care duc dragostea pana la pragul usii lor. M-am saturat de autoritatile care isi paseaza responsabilitatile. La trebunal, merde!!

Scuze daca te-am oripilat si daca nu m-ai scos de pe lista cu amici pina acum, poate ma intelegi daca te pui in situatia mea... Daca il musca pe David un caine? Cred ca ma vedeai deja la televizor, in fata unei stive de caini morti, cu o drujba in maini...

Băsescule, dormi liniştit? Băi, Harbuz, cum fu ultimul concediu? Nesătuii dracului...

Închiriez coteţ. Fără utilităţi. Dă banu', fraereee!

Aventura imobiliară din Capitală continuă. Azi avem camera de 90 de euro amenajată într-un hol. Păi ce vrei, frate, la banii ăştia?! Dacă vrei lux, dă 350 dă euroi pentru o garsonieră nemobilată în Sălăjan şi stai singur, tu şi cu băeţii de dupe bloace.

N-am putut să mă abţin şi-am sunat la numerele de telefon din anunţ. Ei bine, era o agenţie imobiliară. "Cine mai trece prin cameră?", am întrebat. "Păi, proprietara şi încă un chiriaş", mi s-a răspuns. Nebunatică proprietară!

Tovarăşe Bulgakov, trezeşte-te, e de scris!
Şi de băut, şi de plâns.

Pe Teodora o dor manutele

Liana Stanciu nu este prietena mea. N-avem prea multe in comun. Sau poate ca da. Lucram amandoua la radio. Suntem amandoua mame. Mame de fete. Si cam atat. Ea e cu lumea ei, eu cu a mea. Desi nu ma cunostea de nicaieri, cand am sunat-o si am rugat-o sa imi acorde 30 de minute din viata ei, a acceptat pe loc. Urma sa vorbim despre ceva ce avem in comun: despre fetita ei Teodora.
M-am intalnit cu Liana la MagicFM. M-a privit drept in ochi, mi-a vorbit ca si cum ne-am fi stiut de o viata, am trecut instant de la dumneavoastra la tu, m-a lasat sa-i fac si poza, nu m-a intrebat cat o platesc pentru interviu. Am vrut poze cu Liana si Mihai si Teodora? Mi-a trimis. Am vrut sa aflu cum a fost la nunta? Mi-a povestit. Am descusut-o despre Teodora, a zis tot. Cand vorbea despre fetita ei, chipul Lianei se lumina. Mi-a povestit despre Teodora atat de multe si cu atat de mare drag si cu atata iubire, de parca eram prietene si nu ne vazusem de vreo cinci ani. Teodora este tot, mi-a zis ea. Intai e ea, un loc liber, apoi Mihai, alte trei locuri libere si apoi restul lumii.
I-am povestit si eu despre Irina. A zambit cu la fel de multa caldura.
Azi am aflat ca Liana se afla pe culmile celei mai negre disperari. Fetita ei in varsta de un an si zece luni a fost diagnosticata cu cancer de colon.
Nu stiu exact cat de bogati sunt Liana si Mihai, parintii Teodorei. Stiu ca operatiile ii costa undeva peste 120.000 de euro. Si daca fetita trece cu bine de operatii urmeaza recuperar, controale la fiecare 6 luni si multi ani de groaza, inca vreo cinci din momentul in care celulele canceroase sunt indepartate. Cinci ani este perioada in care in orice moment, boala poate reveni.
Am citit comentarii pe diverse forumuri. Sunt oameni care considera ca Liana merita ajutor financiar pentru Teodora. Altii zic: rusine, a ajuns Liana sa ceara bani...
Liana NU a cerut bani. Liana a incercat sa se imprumute de la o prietena. Atat. N-a iesit la rampa, nu a intins mana.
In seara asta, intr-un spital din Viena, Liana Stanciu sta langa patutul fetitei sale si probabil plange sau se roaga sau priveste in gol. Stiu sigur ca daca ar putea s-ar intinde ea in locul Teodorei si pe patul de spital si pe masa de operatie. Stiu sigur ca daca ar putea s-ar lipi de Teodora si ar incerca sa-i smulga ea insasi celulele canceroase, le-ar lua asupra ei daca s-ar putea.
Dar nu se poate.
Stiu asta pentru ca sunt mama si eu. Si mi-e frica, mi-e groaza sa ma gandesc: eu ce as face daca...?
De cateva zile Liana Stanciu nu mai este vedeta de la TV si de la radio, este doar mama Teodorei.
Teodora merita sa traiasca. Va rog, daca puteti sa ii ajutati pe Liana si Mihai, ajutati-i. Au intrat pe un drum lung, si ca sa ajunga doar in prima gara le trebuie 120.000 de euro. Dar drumul nu trebuie sa se opreasca in prima gara.
In seara asta pe Teodora o dor manutele de la branule, o dor copcile de la operatie. Teodora are un an si zece luni si o dor manutele...

Străzi din capitala europeană Bucureşti

Locul faptei - cartier rezidenţial din nordul oraşului; preţ metru pătrat de teren - cca 3000 de euro; superofertă la metrul cub de noroi. Dom' Videanu, nişte borduri, ceva?...

سوق. Parfum de Africa

Ai putea să crezi că dacă ai văzut una, le-ai văzut pe toate. Şi, totuşi, nici un souk nu seamănă cu celălalt, nici o cămilă cu cealaltă, nici djalabiyah între ele, nici hijaburile, nici dunele... Ar fi multe de spus dar (şablon?) o fotografie vorbeşte cât o mie de cuvinte. Mergeţi şi vedeţi, începând cu 7 noiembrie, la Muzeul Antipa, ce au ştiut să facă, în Africa, expediţiile româneşti.

(Foto: Răzvan Popescu-Mirceni)

(foto: Constantin Chera)

(foto: Cristian Ştefănescu)

(Foto: Răzvan Popescu-Mirceni)

Slată somaleză cu măsline big şi Callsberg

"Club H", în Herăstrău. Cam singura terasă încă deschisă. Un ponton acoperit cu o prelată ruptă. Un meniu tare. Tare agramat. Şi-n general, stupid.

Noiembrie ante portas

Portret robot, versiune în permanentă îmbunătăţire

La cererea mulţimii lezate, Sprâncenatul vă propune:

Later edit: Nişte variante mai economice.

Şi asta:

Far later edit: Şi'ncă una, este voie?

Vesti din Vanghelistan - Drepturile Pietonilor

In fiecare zi merg pe jos pana la Razoare... Dar asta deja stiti. Ce nu stiti e ca in fiecare zi niste masini ale unei companii se cocoata pe trotuar, isi proptesc fundurile late intre gard si bordura si pas de mai trece pe langa dansele. Ca urmare eu si caruciorul copilei mergem pe carosabil. Pentru ca e prost locul domnule, n-ai pe unde sa o iei, pe partea ailalta nu e trotuar, e ditai rondu', deci nu ramane decat carosabilul.
N-am reusit sa dau de directorul garajului companiei cu pricina insa il mai caut.
Dupa rond, pe langa Sfera tot asa... masini care mai de care mai confortabil aranjate frumos intre bordura si zid. Azi am trecut pe langa un jeep. Parcase omul elegant, lasand destul spatiu sa incapem si eu si caruciorul meu. 5 metri mai incolo tocmai parca un alt nene o masina mai latuta decat jeep-ul (sau o fi fost trotuarul mai ingust...) si-l aud pe domnul cu Jeep-ul: "Lasa si tu loc sa treaca pietonii".
Ala se facu ca ploua, in dulcele stil de Dambovita.
Asa ca ajungand langa el, cobor de pe trotuar cu tot cu copil, carut, calabalacul copilului si-al meu personal si ma proptesc langa portiera persoanei.
- De ce ma obligati sa merg pe carosabil?
- Poftim? zice ala, lasand geamul, sa ma auza mai bine.
- De ce ma fortati, domnule, sa merg pe carosabil?
- Pentru ca n-am unde sa parchez.
- Pai, si eu ce vina am? Trotuarele-s pentru pietoni, nu pentru masini!
Recunosc ca imi crescuse pulsul.
Recunosc ca mi se pitigaiase si vocea.
- Haideti, doamna, ne enervam asa de dimineata, s-a crezut mai destept domnul cu jeep.
- Pai, ma enervez domnule, ca din cauza unora ca amicul dumitale eu sunt obligata sa fac slalom printre masini in fiecare zi, cu copilul in carucior. Vine unu' mai tare din spate, ma face praf.
- Hai sa nu ne mai enervam de dimineata.
- Nu ne mai enervam, dar cand v-oti gasi masina zgariata cu cheia, va rog sa nu va enervati nici dumneavoastra.
Si-am plecat.
Si l-am auzit din urma:
- Are si ea dreptate, pana la urma.
- Pai o avea da eu unde sa las masina... Sa treaca pe trotuarul celalalt.

Asa ca protestez. Imi vreau trotuarele inapoi. Fara piste de biciclisti, domnule primar! Fara masini parcate, domnilor soferi. Am nevoie de spatiu vital cand merg pe strada. Vital de la "va rog sa ma scuzati ca merg pe carosabil si daca se poate sa nu ma calcati sa nu ma injurati sa nu ma claxonati."
Incepand de azi, in semn de protest fata de nesimtirea si lipsa de consideratie fata de pietoni a soferilor care parcheaza masinile de serviciu pe trotuar, am sa boicotez urmatoarele firme:

BORSEC
TOP BRAND DISTRIBUTION

Lista mea e deschisa.

Bătrânul din povestea care...

E o poveste cu un bătrân, o vitrină de cafenea, o cameră cu vedere spre o altă vreme a oraşului, un fel de "hainele noi ale împăratului Ieri"...
Dar povestea fotografiei care nu a fost să fie nu se termină chiar abrupt căci bătrânul nu se împacă, de felul lui, cu asemenea sfârşituri.

Farmecul discret al marketingului de odinioară (2)

Farmecul discret al marketingului de altădată (1)

Ţepeş, doamne, cum merge cu sucitu' în mormânt?

Talking (just the nice things) about SIAB

Pisici, pisicuţe şi-o gutuie...

Astăzi (şi "mâine") va fi mai rău

Aglomeraţie în Bucureşti? L-am înjurat degeaba pe Videanu. Mai bine să păstrăm blestemele pentru deseară, când un sfert din oraş o să plece la munte, prin Băneasa, şi alt sfert (exagerez, ar vrea ei să meargă atâţia) o să se ducă la concertul Iris. Tot la Băneasa. Să vezi omor, să vezi tamponări, să vezi coloană pân' la Tâncăbeşti and beyond (Bine. s-ar putea întâmpla exact pe dos, adică să se circule perfect, că nici nu ştii la ce să te mai aştepţi de la oraşul ăsta).
Mai sunt 6 ore până la Marele Blocaj, aşa că hai mai bine să vedem cu ce asfaltări se mai laudă Adriean. Cu străduţele din jurul Grădinei Icoanei, unde lucrările au mers strună. Asfalt peste piatra cubică. Ce mai contează că, în cel mult un an, asfaltul ăla o să arate ca un şvaiţer?! Planul să fie îndeplinit, Adrieane, ca să vadă bucureştenii ce gospodar eşti tu şi ce ne-ai netezit drumurile. Mâine-poimâine, dom' priemar să se apuce să vopsească gropile. Sau să le pună borduri.

A, şi mai e şi SIAB-ul la Otopeni

Vesti din Vanghelistan - Prizonieri

E ora 20 si tocmai am pus pruncul in pat. Si-n vreme ce ii descantam de vise frumoase am sesizat asa ... un soi de tremur, o vibratie, un sunet indelung, ritmat, ce-mi zgaria timpanul. M-am uitat spre fereastra. De vibrat, vibra geamul. De tiuit, tiuie inca politistii care incearca din toti bojocii sa decongestioneze intersectia de la Prosper.
Acum trei ore, cand sotul meu a cazut rapus de oboseala in patul conjugal, m-a rugat sa inchid usa de la balcon: il deranjau fluierele din intersectie.
Dimineata, de pe la 6.30 incepe nebunia: claxoanele, pickamerele, fluierele...
Daca la 8.10 nu ies din casa, n-am nici o sansa sa ajung la serviciu. Luni am facut doua ore pana la gradinita fiica-mii (am ocolit Bucurestiul sa adunam toti copiii inscrisi la microbuzul gradinitei). Am plecat la 7.30 si am ajuns la gradi la 9.38.
Am renuntat la ideea de a mai trimite copilul dimineata cu microbuzul.
Mai bine o duc eu cu autobuzul. Alaltaieri am plecat la 8.20 si am ajuns la 9. Ieri am mers pe jos pana la serviciu. Ma uitam la sirul lung de autobuze care se tarau unul dupa altul, ca indienii preocupati sa nu faca zgomot printre crengi. Autoturismele proprietate personala se inghesuiau pe 7 benzi imaginare. In stanga masini, in dreapta masini, in fata masini, in spate masini.
Azi am avut noroc, am prins un 137 ceva mai gol, dar am mers pe jos pana dincolo de rondul Razoare. Era abia 8,30, la fara 20 eram deja la Berzei.
Cand am plecat de la serviciu, in fata fostei viitoare case radio am trecut pe langa un individ comod tolanit intr-un fotoliu vechi. De cealalta parte a strazii, vreo cinci muncitori scoteau borduri. N-am putut sa nu zambesc si tinerelul m-a apostrofat.
- Vi se pare ceva amuzant?
- Da, mi se pare amuzant sa stati pe fotoliu in mijlocul trotuarului.
- Ala de-acolo e santierul meu. Sunt inginer. Normal ar fi sa am si eu un birou, o baraca. Ce sa fac. Trebuie sa-i supraveghez.
- Aaaa, dumneavoastra sunteti cu bordurile. Cat dureaza nebunia asta?
- Compania s-a angajat ca doua luni jumate. Eu sper sa termin intr-o luna.
- Pai spor la treaba ca am auzit ca vin ploile si n-aveti baraca.
Ma gandesc oare daca maine trec pe-acolo, il mai gasesc? Era tare otzarat ca nu are si el o baraca. Ditamai inginerul.
Si in vreme ce scriu, in intersectie politistii continua sa fluiere.
E 20.14.
Daca pana la 17.30 n-ai urcat dealul Academiei, esti mancat! oriunde ai sta, Drumul Taberei, Ghencea, 13 septembrie, cel tarziu la 17.30 sa fii sus, daca se poate dincolo de Panduri sau dincolo de Razoare. Altfel, zaci in trafic. Si autobuzele au niste geamuri mici, mici. Ca pentru Rusia, ca pentru tarile nordice.
Si-s pline, atat de pline ca nu poti sa arunci un ac.
Noroc ca domnu' Nicu, soferul microbuzului fiica-mii stie o scurtatura prin Cotroceni si reuseste sa ajunga pe la 17.45 in fata blocului.
Orasul asta ma sufoca. La fel si politistii lui, soferii lui, autobuzele lui, milioanele de masini mici in care sta plictisit doar cate un singur om, la fel de prizonier in trafic ca si mine.
Ma gandesc oare la ce ora e acceptabil orasul asta si in ce anotimp? La cinci dimineata, in orice anotimp. Intre cinci si sase jumate. Dupa sase jumate, a.m./p.m. in orasul asta esti mancat.

Primim de la cititorii lui Emil

Citiţi, că merită.

Ambuteiaj underground

Un sfert de oră să cobori un rând de trepte? It only happens in Romania!

Bucureşti, staţia de metrou Piaţa Victoriei, 3 octombrie 2007, aproximativ 18:00. Fotodocument: Măriuca (mulţam fain, Măriucă!)