Ma căutat cine-v-a?

Băeţii de la fancur-ier espres. Şi o să v-ă m-ai caute. Şi-o să v-ă mai lipească nişte hârtiuţe d'astea; da-că o să mai aive loc, că băeţii de la gaze lipeşte şi ei în draci hârtiile lor cu să opreşte gazele. Da' ăştia le are anunţurile mari şi dă cu lipici din ăla ca supergluu, de turbează locatarii că nu le mai răzuieşte nici cu şpaclu'. Ca să ştie, dom'le, că s-au oprit, odată, gazele...

Mi-e frică de întronizare

Să ne ferească Dumenezeu de ce o să i se întâmple preasfinţitului Daniel mâine. Am auzit aseară la EuropaFm şi am citit azi pe Realitatea că va fi "întronizat". Nu ştiu ce-i asta, dar sună a soi de tortură medievală, un Iron Maiden, un Gheorghe Doja, ceva.
Dragi băieţi şi fete de la Realitatea, ştiu că voi sunteţi mari inovatori, dar cuvântul ăsta nu există. Există "a întrona" şi "întronare". Era uşor să vă daţi seama cu o simplă căutare pe Dex. Sau să faceţi ce face orice om de bun-simţ în situaţiile de genul ăsta - să ocoliţi. Ce mare scofală era să ziceţi că va fi înscăunat sau ridicat la rang de patriarh?!

Slow down now!

De-o săptămână n-am mai văzut oraşul. Am stat închis într-o clădire cu multe etaje, târându-mi scheletul dintr-un birou într-altul, privindu-mi propriul birou cum dispare sub teancurile uriaşe de foi, explicând şi ascultând explicaţii, făcând compromisuri, salvând documente în zeci şi sute de foldere, printând, adnotând, uitând, apăsând butoanele aparatului de cafea, sudând ţigările.

În unele dimineţi, în drum spre serviciu, m-am oprit în Piaţa Domenii. E acolo, mai ascunsă, o covrigărie-gogoşerie. Îmi cumpăram nişte covrigi, un iaurt, vreo două-trei gogoşi pe care oricum n-aveam timp să le mănânc. Aşa am ajuns io la concluzia că tot ce vreau în viaţă e să mă plimb prin pieţele de fructe şi legume ale lumii, muşcând din câte-un măr, rupând câte-o boabă dintr-un strugure.

Mi-am adus aminte de fata aia şi abia acum am înţeles-o cu adevărat. Deadline-ul e noua moarte, ca să-i parafrazez parafraza lui Popej. Dimineaţa lucrurile neterminate din ziua precedentă mă trezeau mai bine ca orice sonerie de telefon. Pentru prima dată în viaţă am început să urăsc însăşi ideea de muncă. Şi înainte de-a mă arunca în pat cu regretul că şi mâine o să car în spate „task”-urile de azi, aş vrea, dacă-mi permiteţi, să urlu cât se poate de politicos: Slow down!

A deadline is a boundary where a person may cross only at the risk of death. Derived from prison systems, wherein if a prisoner escaped the deadline boundary he was to be shot down....

În lumea imprimantelor şi-a powerpoint-urilor, prizonierul riscă mai mult.

Haiku degetu'

Deci, buna ziua, sunt si eu masina 288 de la Taxi Club si as vrea, daca se poate sa fac o dedicatie aici la dumneavoastra, va multumesc si sanatate la copilasi si la toata familia care o aveti.

Deci, concret, mergeam si eu azi pe strada Grigore Alexandrescu - sarutari de manute si sotiei, apropo - si ma grabeam nevoie mare sa ajung in Caderea Bastiliei, de unde nu mai puteam s-o iau decat (ma scuzati) in spate, fiindca turna aia smoala acolo, fratioare. Da' io ma grabeam, normal, sa ajung pana acolo, ca aveam si eu daraverile mele, fiecare si le stie p'ale lui, eu intotdeauna am fost de parerea asta - si pe aia mica ati dat-o deja la cresa?

E, si in graba asta mare, ce vad? O jerpelitura de bicicleta pe drum! Deci da-i claxoane, claxoane, claxoaneeeeeeeee fara numar, sa se dea. Era loc si pe langa bicicleta, da' mai bine sa se dea de tot, ca si-asa ma enerveaza toti nesimtitii astia care se strecoara in trafic, sta-le-ar esapamentu' in gat sa le stea. Si, ce sa vezi - nici nu v-am intrebat, soacra mai sta cu dumneavoastra? - bicicleta nu s-a dat. Pai atunci normal ca te duci si incerci s-o lovesti, care n-ai fi facut la fel? E? Aud? Pai deci exact asa am zis si eu. Si aia de pe bicicleta, de colo (mai era si fata, ce draq cauta astea pe strada), imi zice "Te reclam!". Hai fa, dispari pana nu-ti dau cu levieru' una in coaste, toate proastele astea are gura mare, nu stie cum e sa muncesti pe taxiu, cu clientii ca zice sa nu fumezi si sa dai muzica mai incet, ca e sclifositi, zice ca nu le place manele, da' stiu io ca toti asculta in secret, ca de ce pui motorina si pe ei ii taxezi cu pret de benzina, pai ce, eu muncesc pe vise, taica?, cu balamucul care este pe strazi, pai numai eu stiu cat de greu e... Cu respect, sa ma scuzati, ma cheama de la dispecerat, da' va pupic si va mai sun eu!

Vesti din Vanghelistan: Sex pe stomacul gol

In fiecare dimineata trec granita Vanghelistanului, in mult mai civilizata enclava denumita sectorul 1. Ca sa ies din Vanghelistan, o iau pe o strada luuuunga, pe care concetatenii mei nu se sfiesc sa-si parcheze masinile brambura, care doar cu o roata pe trotuar, care urcate cu totul. Asa se face ca de multe ori fiica-mea urla din toate puterile: "Pe tlotual mami! pe tlotual!" in vreme ce eu fac slalom printre autoturismele blocate si ele pe carosabil. Intersectia de la Razoare este cosmarul meu zilnic. Daca reusesc sa ajung la o ora civilizata in statia RATB, am toate sansele sa ma pot urca in autobuz, cu tot cu carucior, copil, geanta. Daca nu, fac o cura de vapori de benzina pana se scurge toata populatia din Drumul Taberei spre centru. Preferatul meu este autobuzul 126, de cele mai multe ori gol. De obicei stiu exact cum o sa-mi fie ziua in secunda in care ajung la coltul strazii Nutu Ion, in functie de cat de lunga e coloana de masini. Fac cam 10 minute pe jos, impingand la carucior, cu fiica-mea alternand indemnurile la civilizatie cu refrenul vietii ei, podul de piatra s-a daramat... Daca reusesc sa ma urc in autobuz, in maxim 14 minute, pe ceas, sunt la Berzei. Daca se intampla sa fiu in vreo masina (am niste vecini care ma compatimesc sincer cand ma vad impingand la carucior printre masini si ma mai duc pana la Razoare) ma ghemuiesc cuminte pe bancheta din spate si vreo patruzeci de minute ma uit in sus sa nu mai vad aglomeratia, sau aplaud performantele Irinei care exerseaza un intreg repertoriu (mai nou Frere Jacques e in top) pe nervii vecinilor.
Intre bucuriile acestei zile (dupa aproximativ 5 ore de somn azi noapte) se numara si faptul ca am avut ocazia sa-i ascult pe Buzdugan si pe Morar. La domnii astia in matinal e mult sex. Mai cu perdea, mai fara, mai cu explicatii, mai pe intelesul tuturora, dar tot despre sex e vorba pana la urma. Copilul meu (2,9 ani) ii povestea soferului de taxi ca ea cand o sa fie mare ii cumpara mami autobuz, iar el era vizibil deranjat de faptul ca nu poate asculta povestea despre fata cu coarne care s-a intalnit cu lupul si lupul era macho iar ea era fierbinte si se intinsese pe jos. In toiul discutiei, taximetristul a dat sa-si aprinda o tigara. Am fluturat periuta rimelului prin aer spunandu-i ca totusi cu un copil in masina nu e cazul sa fumezi. Cred ca m-a injurat. Cred ca brusc i-am fost antipatica. Mai antipatica decat amarata aia care nu stia ca masinile nu au vulve si nici tevi de ejaculare, si nici cate planetare sau chiurete sunt in standardul ISO 9001. Da, ati ghicit, farsa zilei cu Daniel Buzdugan...
M-am gandit daca pot sa imping obraznicia pana acolo incat sa-i cer taximetristului sa schimbe postul. Nu de alta dar maine, poimaine ma trezesc ca fiica-mea ma intreaba "mami cum adica ejaculare" si zau ca nu-s pregatita sa-i raspund la intrebarea asta. N-am indraznit. De mila lui, ca era tanar si neras si nedormit si vizibil mai necajit decat mine ca traficul e cum e si planul e cum e si copilul atomic il gadila pe shest si el nu stia daca sa se intoarca sa-i zica vreo doua (totusi, era plodul clientului) sau sa isi muste buzele in continuare. Dar mi-a picat greu, de la prima ora, atata vorbarie despre sex, goala, lipsita de substanta, pomenita numai ca sa se auda, in dulcele stil caterinca cu budinca si ma intreb, oare Buzdugan si Morar au copii? Si daca da, ei ce post de radio asculta?

Răumeinia, nil poinţ

I just love it când totul se duce dominoic de râpă.
- emoţiile Cătălinei Ponor în sala mondialelor;
- Hănescu pierzând finala BCR Open de la 1-0 la seturi;
- Scoţia killărind la ZERO o adunătură pe care nici Minerul Lupeni nu i-ar mai trimite în teren;
- ciobaniada de la Praga, slavia ţie, înţeleptule păstor, care auzi voci;
- vikingii cotropind o gură-Sparta şi nimic mai mult;
- sterilitatea rapidiştilor;
- moralul de finalist la BCR Open al lui Hănescu în primul meci din Cupa Davis, cu Suzuki-san ăla...
Goooooooooooooooooooooooooool!

Bicicliţi, oştenii mei!

Pedală de protest, băăă!!!

Via omuleti am aflat că se poate. Deci e posibil. Săracu' Videanu (arză-l-ar covorul asfaltic!), nu ştia ce roată la moară a dat cu pistele alea naşpa şi pline de gropi şi maşini.
Care va să zică, paradă de biciclişti sâmbătă, de la 17:00 la 18:00, cu plecare de la Arcul de Triumf.

Luaţi-vă şi pompele cu voi!

Bucureşti, un orăşel de lângă Buzău

În imagine, buzoianca Eva (nu, nu i-au mâncat piciorul; încă), asistând mulţumită la episodul în care Ioan T. Morar şi Elena Udrea pun măseaua la Revoluţia Pleşcoi.

Borat loveşte din nou?

Nimic nu e clar, deocamdată... însă, până una-alta, gurile rele spun că Sasha Baron Cohne nu mai poate fără România. Who the fuck are Elisabeta şi Nicolae Petrescu?

Videanu face trotuarul

Am aflat, vineri seară, la ştiri, că videanul din capu' la Primăria Generale a convocat o hartă în powerpoint, o baghetă de lemn ceva mai lungă, un microfon şi vreo câţiva ziarişti să ne arate nouă câte ouă a făcut el până la linia moartă de 15 septembrie. Adicătălea, ne-a spus primarele, că drumurile noastre toate-s gata şi că ce vezi, iubitule, nu e ceea ce ai putea crede, nu e ceea ce pare a fi! Adicătălea (din nou) resturile de şantiere sunt doar finisaje la trotuare!
Luni dimineaţă, pe strada Coralilor, unde m-am mai inspirat anul ăsta, în acelaşi şanţ, de câteva ori, am învăţat să îmi traduc cele emanate din ditamai videanul:

Şi - moamă, zic - ditai trotuaru' o să fie, de-o să mă umplu de respect.
Numai biata stradă a Coralilor sărbătoreşte două luni de dezinteres şi (când plouă - şi, pen'că'i toamna, o face destul de des) piste de rafting. Iar dacă videanul ăsta n-ar fi de ajuns, mai puneţi la socoteală şi câţiva mitici de toate neamurile (inclusiv unul de Maramureş, că se duce dreac' şi ultima speranţă) care s-au găsit să parcheze pe singura bandă disponibilă, azi dimineaţă, pen'că trebeau să-şi aducă la şcoală progeniturile şi să se lămurească dacă domnişoara învăţătoare este o promiţătoare viitoare asistentă personală.
Menţionez pe această cale că de jur împrejurul şcolii cu pricina există o zonă de blocuri nou construite (ca şi şcoala, de altfel) şi că erau locuri suficiente de parcat.
Vă rog să dispuneţi după caz. Cu stimă...

Fatal Tragedy

Din nefericire, ieri am fost martorul unui nou accident de circulaţie în care a fost implicată o motocicletă. Ştiu că motocicliştii sunt probabil cei mai înjuraţi participanţi la trafic, de multe ori pe merit, dar de data asta nu a fost vina lor. A lor, căci sunt doi tineri care au sfârşit striviţi sub roţile unei basculante, condusă de un inconştient pentru care linia dublă continuă nu înseamnă decât un desen pe asfalt.

Ce s-a întâmplat? Basculanta a ieşit dintr-o curte şi în loc să facă dreapta, aşa cum era obligatoriu dealtfel, a făcut stânga. Rezultatul? Doi tineri au sfârşit fiecare dintre ei în doi saci, proprietatea IML.

Deşi nu aveam de gând să-mi iau vreodată motocicletă, limitându-mă doar la a le admira, ceea ce am văzut ieri cu ochii mei m-a convins că cea mai bună investiţie e un tanc. Aşa m-aş simţi în siguranţă în traficul din Bucureşti.

Păcat!

Logofăt Udrişte

Am ajuns azi şi pe la Udrişte, o stradă care-ar fi plăcută dacă n-ar musti de imensa suferinţă a nefericiţilor care vin în pelerinaj să-şi recupereze permisele suspendate. Pe pereţi sunt tot felul de afişe cu "Nu da şpagă!" şi alte zeci de genul "Băi, tăntălăilor, băgaţi bine la cap!".
La "Eliberări", într-o cămăruţă plină de sertare cu sute şi mii de permise suspendate, un funcţionar chel şi gras, extrem de sictirit pentru ora aia (era 9 dimineaţa), completa fişe. Cred că poliţia e ultima instituţie din România unde se mai foloseşte hârtie de indigo.
În spatele curţii, vreo zece oameni tremurau (de frig, nu de emoţie) înainte de a intra în sala de examen. Un WC turcesc mizerabil cu uşi grele, din fier, le întorcea vizitatorilor maţele pe dos. Clădirea în sine arată mai nasol ca alea cu bulină.
Dar au fost eficienţi. Problema mea a fost rezolvată doar într-o jumătate de oră.

39

Are, nu'i arată, bine s'a purtat, nu s'a lăudat, fie'aniversat! Se ştie! Se ştie!

Băi, watch!

Aseară am degustat nişte vinuri. Un domn somelier şi-a bătut joc de neştiinţa mea, a lui Ioan T Morar (ştiţi, tipul ăla care nu se pricepe la nimic dar face de toate) şi a altor degustători necalificaţi dar profesionişti de felul nostru şi ne-a îndrugat verzi şi uscate despre verzi şi uscate. Sala Le Diplomat de la Hilton are plafonul de sticlă original, asta, aşa, ca un mic detaliu pentru a şi localiza acţiunea. Am ajuns să trăiesc şi culmea oenologiei: o franţuzoaică (aş spune solognotă, pour les connaisseurs - Salut, Cindy, c'est pas belle, Timisoara?) povestea unui public românesc în limba engleză despre vinurile de origine argentiniană produse de un viticultor italian. Care producător este administratorul de astăzi al viilor pe care, lângă Verona, le-a inaugurat chiar fiul lui Dante.

Momentul penibil al serii a fost deschiderea - gazda (găzdoiul) a vrut să pară spontană şi spirituală şi ne'a povestit un banc auzit chiar în drum spre Hilton, de la un taximetrist. Atâta, doar, că bancul a fost mai lung decât orice drum prin Bucureşti, la oră de maxim ambuteiaj. Şi nici nu era nou, şi nici nu era de râs. Şi nici nu e ceea ce contează...

Cum nu contează prea tare nici faptul că o ilustră fiică de fost ambasador, Dana Săvuică, a fost plătită să facă, deunăzi, animaţia la lansarea unui sortiment de cafea - şi cum dispunea de un vast vocabular de engleză s-a grăbit să traducă trei vorbe şi cinci băşini rostite de un PDG. Şi a ieşit una boacănă după cum urmează: "Vrem să scoatem strălucirea din lucrurile bazice". Care "lucruri bazice" înseamnă numai "basic things". Şi dacă ştii cu de la tine putere să scoţi perle, fără să apelezi la gafele altora devenite folclor, îţi dă tata şou pe canal de gospodine între două telenovele de mare respiraţie.



Dar nici asta nu contează.

Azi dimineaţă se băteau, uşă-n uşă, bufet în bufet, buget în buget, până la urmă, tot la Hilton, o conferinţa despre pensiile private şi conferinţa europeană a jurnaliştilor cu tema "Europa ascunsă" (or beyond). Pe la unu ale amiezii fiind ceasurile, lumea se uita chiorâş spre cele două săli de lunch, aşteptând înfometată ultimele concluzii ale şpicherilor, când se aude un zdrăngănit ce nu rima cu foşnetul de intelectuali şuşotind. Şi o întreagă masă de costume negre şi bleu-marin a întors privirile spre cele două trepte peste care cineva nu s-a ferit de lumbago ci pur şi simplu a târât geamantanul mic-mititel cu rotile - să trosnească, dom'le, să facă zgomot, să se vadă, bă, tocilari amărâţi şi ziarişti mocangii, că e suficient să înregistrezi o melodie pe care s-o cânţi pe urmă again & again & again playback şi să joci pe salvamarul lângă colacele de salvare ale Pamelei Anderson ca să ţi se rezerve cameră acolo unde o cafea costă vreo 160.000 de lei.
După care a făcut o piruetă în bluzonul lui de camuflaj şi dus a fost, ţintă spre taxi-ul care-l ducea unde veţi afla din ziarele de can-can, din cronicile de film, niciodată de la corespondeţele speciale ocazionate de vreo decernare de Oscar şi, după caz şi studioul folosit cu actorii lor şi caii noştri, de la Pro TV. Sorry, de aici n'am poză, da' Cătălin stă mărturie că el era, chiar el, David Hasselhoff.

I've been looking for freedom, ce muşchii lui, nu?

Stolnici

Urca, azi-dimineaţă, scările de la BNR. S-a mai cocoşat puţin de când nu l-am mai văzut face-to-face, dar sunt convins că mintea şi mâna (mâna aia cu care scria rapoartele) îi sunt încă în putere. I-am făcut la repezeală vreo 5-6 poze. Mai sus e una dintre ele.

În anii când ilustrul mentor făcea primii paşi pe calea ilustrei cariere ştiinţifice, o fătucă dintr-un sat de câmpie fugea în munţi numai ca să scape de activiştii de partid ce-o ameninţau zilnic că o vor da afară din facultate dacă nu-şi va convinge tatăl să intre la colectivă.

Într-un sat sărac de pe valea unui râu murdar a găsit o gazdă cu 300 de lei pe lună (pat şi mâncare) şi un post de suplinitor necalificat cu 700 de lei. Din ăia 400 de lei rămaşi şi-a cumpărat cărţi pentru facultate şi i-a trimis şi câteva pachete unei surori, elevă la internat. Ba chiar a mai reuşit să pună deoparte câţiva bănuţi, aşa că după câteva luni a putut să-şi ia un ceas de mână şi câteva perechi de ciorapi. În timpul liber, împreună cu celelalte cadre didactice, mobiliza masele largi de copii de ţărani pentru edificarea unui stadion comunal. Totul cu 700 de lei pe luna, cam 8.500 pe an, cam cât lua şi distinsul academician pentru o muncă, e drept, mai rafinată.

Amândoi au construit socialismul, fiecare în felul său, dar numai unul poate acum să zâmbească sută la sută senin la amintirea acelor ani. Asta da boierie!

Să dau mai departe recomandarea lui Potze. De data asta CTP-ul merită.

Pista mamii voastre doi

Huo, bă, să cădeţi în ea, cu primărie cu tot!

Asta chiar o fi pe bune în Bucureşti?

L-am primit pe mail.

Nişte case prin centru

Pista mamii voastre

Da' ce nu vă convine, măi, cetăţenilor?! N-aţi vrut voi piste de biciclete, voi, ăştia culţii şi progresiştii, care vă uitaţi prea mult la filme pe Discovery?! V-a făcut nea Videanu şi vouă piste, pe banii voştri, bă.
Şi dacă a venit vorba de bani, aflaţi că pista din faţa Ministerului Economiei şi Finanţelor e numai bună de parcare (n-aş face aşa de multă gură dacă n-ar fi destule locuri libere în parcarea din faţa Casei Poporului, peste drum adică).
Aşa s-o obişnui la mamele funcţionarilor ăstora acasă, să aibă mereu pista plină.
Hai sictir, bă!

Întru disperarea lui Apo...

hot art 6 - H.C.L.M.B. 10/ 25/01/2001/
Peisaj în curtea din dos a oraşului - Şerban Sturdza şi Virgil Scripcariu
Duminică, 16 septembrie 2007, 13:30
Drumul Jilavei nr.12, sector 4, Bucureşti

HCGMB 10/2001 provoacă locuitorii capitalei şi reprezentanţii instituţiilor publice la un moment de reflecţie asupra modului sistematic în care spaţiul verde din oraş este distrus pentru a face loc ansamblurilor comerciale sau rezidenţiale.

Mai multe despre întregul proiect, aici.

Bulgaria vs. Europa. Bulgaria? Mareaneeeee...

Vesti din Vanghelistan: Isus numai vine!

Iata, bleu pe alb: E clar, informatia a transpirat, scrie deja pe toate gardurile:
Isus NUMAI vine!
Am simtit nevoia sa va spun si voua, ca tare m-am intristat. Eu chiar speram ca exista viata vesnica. Dar daca baiatul asta, Isus numai vine, totul este trist in lume.
Pam pam!

Big deal!

Nu, nu este vorba de "nesimţirea românească", e doar o formă de protest a şoferilor corecţi gramaticali împotriva unei tautologii de vară.