Ieri dimineaţă. Masă rotundă organizată de o instituţie publică într-un hotel select din Capitală (de fapt, masa era în formă de L). Multă presă. În capăt, şeful instituţiei respective vorbeşte relaxat, în faţa lui vreo trei camere de luat vederi înregitrează de zor. Vorbeşte vreo jumătate de oră, aproape fără întrerupere. La sfârşit, îi dă cuvântul prezentatorului unei televiziuni particulare, care este, aflăm acum, co-organizator al dezbaterii. Prezentatorul vorbeşte şi el vreo zece minute, apoi încep întrebările ziariştilor. Răspunsurile vin greu şi întrebările se bulucesc la urechile şefului de instituţie, care încearcă, politicos, să facă faţă. Peste toate aceste voci nerăbdătoare, se aşează una foarte hotărâtă. Este un reporter de la televiziunea publică. Îl roagă, aproape îl somează pe şef să vorbească pe înţelesul oamenilor simpli, să spună clar ce şi cum, pentru ca oamenii simpli să înţeleagă, pentru că ei n-au înţeles mai nimic, dovadă stă cutare sondaj, publicat în data cutare. Recunoaşte că nu e specialist pe domeniul pe care se face conferinţa de presă, chiar îşi cere scuze "colegilor specializaţi", dar trebuie vorbit în aşa fel încât lumea să priceapă. Şeful începe să vorbească, dar o dă iar în jargon şi trebuie să recunosc că, în domeniul ăsta - de larg interes, e drept - oricui i-ar veni greu să vorbească pre limba plebei. Reporterul protestează, îi cere iar să vorbească clar. Intervine prezentatorul de la televiziunea particulară cu nişte explicaţii. Reporterului atât îi trebuie. Trânteşte ceva pe masă, strigă că el nu vrea să ia lecţii de la televiziunea cutare, că ăla de la televiunea cutare e plătit să stea acolo (ăla de la televiziunea cutare protestează uşor), se ridică în picioare, îşi strânge foile de pe masă, îi spune cameramanului "Gata! Opreşte camera!" şi iese. Rămânem noi, care ne uităm unii la alţii, fără să pricepem nimic. Unii clatină din cap, alţii, mai neatenţi, îşi întreabă colegii ce s-a întâmplat.
Faza doi.
Ieri seară. Sunt în tramvaiul 41. Mă întorc acasă după o zi în care am bătut, prin caniculă, blestemând mijloacele de transport în comun şi rugându-mă să plouă, jumătate din oraş. Acum plouă, ba chiar a fost furtună şi au murit doi oameni. Ăla de sus mi-o fi luat prea în serios rugăciunea. De vreo cinci minute mă lupt cu un pensionar care-şi înfige burta în mine, dar nu cedez şi nu-l las să stea jos; sunt prea obosit. Între încleştările cu matusalemicul, reuşesc să citesc câte două rânduri dintr-o carte. Dintr-o dată, se creează, în faţa tramvaiului, o îmbulzeală. Se bat doi inşi. Geanta unei femei zboară în mijlocul zloatei de jos. Cei doi, de fapt, nu încasează nimic unul de la celălalt, spaţiul e prea strâmt pentru a da serios cu brandu', aşa că scena seamănă mai mult cu nişte lupte greco-romane. Normal, se aud voci de femei îngrijorate. Tramvaiul e în staţie, şi-a închis uşile şi e gata de plecare, dar nu pleacă, pentru că vatmanul se uită prin geam la meciul din spatele lui. Între cei doi "cocoşei" sare o namilă de om, dar nu face faţă. Acum sunt trei înşi încleştaţi unul de celălalt. Iese şi vatmanul şi încearcă să-i despartă. Sunt patru oameni încleştaţi unul de celălalt! Plus un pensionar abia respirând, storcit de grupul conflictual dezechilibrat. O femeie şi-a prins eşarfa sub fundul pensionarului şi trage cu disperare de ea.
În sfârşit, reuşesc să-l scoată pe unul dintre cei doi afară din tramvai. Lumea îi strigă vatmanului să închidă repede uşa, dar el e cel care-l împiedică pe scandalagiu să se urce iar. Vatmanul îi împinge pe om mai departe de tramvai şi fuge repede în cabina lui să apese pe buton. De pe peron, cu geamul între ei şi mai relaxaţi, cei doi îşi aruncă ultimele înjurături. Tramvaiul porneşte. Se aud câteva suspine. Pensionarul, scăpat de presiune, începe să comenteze cu revoltă incidentul.
Nimeni n-a înţeles de la ce s-au luat.
Pe urmă, m-a plouat şi n-aveam umbrelă.
De ce dracu se întâmplă fazele astea?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu