Supa de alge

Mamaia, acum 2 zile

Criză de Gerovital?

Se duc multe bătălii pentru terenuri în Bucureşti. Muzeul Literaturii cu terasa lui cu tot stă pe un butoi cu sentinţă de retrocedare în natură. În spatele lui se ascund ultimii copaci din centrul oraşului şi o grămadă de istorie a scriiturii româneşti. Beţii, amoruri, versuri ratate, fraze memorabile, falimente, flegme, trădări... frate, o avere.

Imaginile de mai sus nu sunt din acea curte ci dintr'un alt loc pe lângă care mişună hiene ducând în lesă moştenitori de drept: Institutul Ana Aslan. Tristeţe mare... Probabil că o parte din adevăr se ascunde aici. Dar semne că aici ar urma să se instaleze luxul, cum sugerează o altă anchetă, tot din Gardianul, nu prea sunt. Dovada - în galeria foto.

Nimic despre Olimpiada (JO) de la Beijing

Ce face, după o zi de luni, odată ajuns acasă, un bărbat?
Corect. Pune mâna pe telecomandă, porneşte televizorul, îşi dă jos pantalonii, se cocaţă în vârful patului şi caută un canal de sport. Eurosport 2, de exemplu. Unde, cel puţin de câteva seri, de când mă uit eu, spre miezul nopţii, se transmit meciuri din liga australiană de fotbal (evident!) australian.
Şi pentru ca bărbatul să fie 100% conform cu înţelepciunea populară sau, pentru a veni mai înspre zilele noastre, pentru a semăna du Al Bundy, bărbatul, deci, nu înţelege absolut nimic din chestia aia de pe ecran dar continuă să se uite (oh, tâmp!, veţi spune - da, tâmp!) cum unii, 36 la număr, îmbrăcaţi ca nişte ţărănoi, aleargă ca nişte (desigur!) ţărănoi pe un teren aproape oval (mi se părea mie că parcă ceva nu e în regulă, când trimiteau mingile spre tuşă/margine şi asta din urmă nu mai apărea, până l'am auzit pe comentator - d'oh, există români care au înţeles regulile şi se încumetă să povestească despre ce se întâmplă pe teren? - spunând ceva despre forma terenului!), alergând într'un mod total dezlânat, spuneam, după o minge semănând a băşică (polmă sau loptă, în grai bănăţan) de rugby dar mai ţuguiată, cam ca la fotbalul american. Acuma, după ce nu m'am lămurit eu de nimic până în acest punct, stau şi mă întreb de ce de fiecare dată când prinde unul mingea se aude unul fluierând? Başca degeaba fluieră ăla care fluieră, că cel care a prins mingea nu se opreşte, nu pune mingea jos, ăilalţi nu se retrag iar cel cu mingea - zdrang, o păleşte mai departe! Şi cine fluieră, de fapt? Că n'am reuşit să ţiu numărul arbitrilor... şi nu numai atât: arbitrii ăştia bat ei auturile (că, da, până la urmă, a apărut de undeva şi tuşa)! Şi, dacă nici asta nu a fost suficient, oh, fraţilor, staţi că iar s'a auzit fluierul numai că, de data asta, mingea a ajuns la arbitru care bate el ce e de bătut, aruncând'o, pe minge, ca la începutul reprizelor de baschet.
Şi porţile... sunt patru stâlpi înalţi, ca la rugby, de fiecare parte a terenului... La drept vorbind, într'o primă fază am crezut că se joacă la o singură poartă, cum jucam pe vremuri miuţele alea poreclite (zum Beispiel) "nemţeasca" sau baschet 2 la 2 la un singur panou. Mi se părea suspect că îşi pasează (altfel decât la rugby) ba'nainte, ba'napoi, că aleargă în direcţia opusă porţii la care ar trebui să atace, că... oh, eram complet turmentat - unde mai pui că maiourile alea gen China din Obor păreau aproape identice. Nu's tată, două culori ţipător diferite, ca la orice sport cu cap. Neah. Sunt două rânduri de tricouri bleu-marin închis (nuanţa uniformelor ceauşiste) tăiate în diverse diagonale de nişte dungi (ce zic eu dungi? dunguţe's ălea!) galbene sau verzi sau crem sau bej sau... mă rog, la viteza cu care se învârt ăia 36 în cerc, nu înţelegi nimic.
Şi am văzut, dintr'o dată, cei patru stâlpi de la capătul terenului - cum spuneam, nişte pari, ca la rugby, numai bara transversală, situată mai aproape de pământ decât de capătul de sus, lipsea. Am dedus eu - înţelept cum mă ştiu - că alea's porţile, cîte una de fiecare echipă, că (aha, ştiam eu!) atacă într'o singură direcţie şi... Ei, aş! Staţi că au dat (o secundă, nu mai mult) un cadru larg, cu tot terenul. Şi ce credeţi? Mai erau patru pari d'ăia şi coloşa, la orizont!
Bun, deci confuzia asta odată lămurită, n'a mai rămas decât să aflu:
- de ce dau cu pumnu'n mingea pe care oricum o pasează şi cu piciorul şi cu palmele?
- de ce fluieră ăia în draci?
- de ce sunt patru stâlpi la poartă?
- de ce unele mingi trecute printre stălpii din mijloc aduc un punct iar altele şase puncte?
- de ce am avut eu impresia că, deşi de marcat au marcat unii, ambele echipe au primit câte un punct?
- de ce n'am înţeles nimic din ştirea asta şi care e legătura ei cu fotbalul australian?
- de ce se încăpăţânează unii să spună despre un joc atât de dur că este "victorian" când, personal, sunt ferm convins că urmaşii puşcăriaşilor exilaţi în Australia au inventat jocul ăsta la faţa locului şi nu l'au importat de pe imaşurile noroioase şi pline de funingine de lângă St Just-in-Penwith?
- de ce, oare, se aducă atâta lume în tribune iar unii chiar o pune de un forum online?
- de ce se aplică regula Popej şi în cazul acestui sport?
- de ce nu se vede nici o oaie în cadru?
- de ce nu am mutat eu pe Private Spice, cum ar face orice bărbat sănătos la cap, neam/specie de Al Bundy, care, ajuns luni seară acasă, şi'a dat jos pantalonii, s'a suit în pat şi a pornit televizorul?
- de ce v'am deranjat cu acest post?

Smash de portocale

* Pe Zoran Djindjic l'au lichidat; şi dacă am spus asta, am o întrebare: dacă pe Radovan Karadzic l'au protejat, înainte de 2000, Clinton şi Chirac iar după 2003 serviciile secrete conduse de Vojislav Kostunica, de ce n'a fost arestat între 2000 şi 2003?
* Viktor Iuşcenko guvernează când cu dreapta, când cu stânga;
* Saakashvili... well, se plânge că Rusia (care, cică, face, frate, ceva pe un armistiţiu girat de - excuse me, who? - europeni) vrea să'l destituie; Moscova, huh, se ţine de glume strategice.

Cine mai era portocaliu prin zonă şi (ştiu, mă repet!) a stat vineri lângă Putin, în tribună la Beijing?

Far later edit: nu'i musai să fiţi de acord cu mine da' azi, după săptămâni bune, m'am uitat la un post de ştiri - ca să'l ascult pe Hurezeanu vorbind despre Georgia; mi'o plăcut. Şi mi'am adus aminte cum era, când l'am cunoscut, la Koln, acum o veşnicie.

Far, far away

Sâmbătă am dat totul pe emoţia Alinei. Da, Emile, simţeam chestia aia cu lacrimile.
Duminică mi'a fost prea cald.
Azi e un motiv bun să mă rog să simt c'ar fi vineri.

Ce'am făcut vineri? Am jonglat cu telecomanda.
Pe un canal explodau milioane de nuanţe în ceea ce mi s'a sugerat că o feerie fără precedent. Am apăsat tasta următoare şi am aflat că există o turmă de experţi în ah-SET-ee-ə. Mi'am amintit că un responsabil al Departamentului de Stat a fost săptămâna trecută la Tbilisi (ştiţi, Dinamo Tbilisi...). Neah, mi'am zis, sună a conspiraţie, ce'mi trece mie prin cap!
Am mai apăsat pe o tastă şi am văzut nedumeriri înţelepte şi inepţii savante despre un loc greu de identificat pe hartă. Sună oarecum asemănător cu Suhumi, Batumi, Baku - nume depre care am mai auzit pe la ştiri, între un viol şi o tamponare, rimând cu oleo- şi gazoducte. Ceducte?
Am dat înapoi. Beijingul a cerşit - şi a primit - legitimare internaţională oferind, la schimb, ipocrizie.
Am mai apăsat, o dată, pe telecomandă şi am plonjat, via CCTV9, în paranoia TVR din noiembrie 1989. Am stat, masochist ce sunt, minute în şir ascultând propaganda chineză. Apoi m'am dus îndărăt spre Caucaz şi mi'am amintit că, în curând, Igor de la Tiraspol îşi va scoate la defilare tanchetele şi, stropind cu multe smirnoave, urmează să celebreze ceva imperialistic numit "independenţă". Независимая Приднестро́вская Молда́вская Респу́блика.

Două desfăşurări de forţă simultane. Armele Moscovei şi propaganda Beijingului. Europa? În tribune, la deschiderea Jocurilor Olimpice, l'am văzut şi pe Kissinger. Rămânem cum a stabilit el: "Europa? La ce număr de telefon răspunde?"

Dolarul (american) se vindea astăzi, la bănci, mai scump decât stabilise vineri BNRul. Vineri, când, la Beijing, în tribunele stadionului olimpic, Băsescu a stat... lângă cine? Stane, aud? A, da, răspuns corect: lângă Putin. Care Putin? Păi, şeful direct al şefului Ministerului Apărării transformat în Minister de Război. Drace, încurcată treabă. Aştept să mă dumirească şi pe mine cineva.

PS: Mai multe pe acest subiect la Popej.

Nişte digicacofonii cu antene

Că (ştiu, ne aflăm în miezul unei cacofonii) Cosmin Băleanu e, în lumea sportului televizat, o ratare mare, cu poarta goală - ştiam. Aşa că, într'o primă fază, am zis bogdaproste când GSPtv a dat, ieri, în bâlbâieli tehnice, de le pica sunetul cu o insistenţă care m'a făcut să mă îndoiesc de îndoielile mele teologice: există, mi'am zis, un Dumnezeu al microbiştilor, poate ceva mai bun decât Cel de toate zilele - nu'l pedepseşte pe păcătos, doar ne fereşte de păcate lui.

Păcat că, odată cu vocea acestui Băleanu se pierdea şi sunetul de fond. Nu ştiu câtă lume a văzut meciul de la Mediaş (da, dragă dinamovistule, am învăţat să număr de la unu la cinci). Fără, vorba Graur-ilor, un arsenal specific, galeriile au cântat şi s'au aplaudat reciproc, au (ca să îl citez şi pe dragă Stolo) "respectat valoarea acolo unde au întâlnit'o". Dar ăstora le pica sistematic sunetul celor de la GSPtv (nu era de la Digi, că, în paralel, de la Buzău şi Craiova, treaba n'avea bube); iar când se întâmpla să meargă, îl auzeam pe Băleanu boscorodind într'una, ca o soacră sau, mai bine zis, ca o domnişoară bătrână şi senilă, la adresa regiei (de altfel, complet depăşită) şi a unei echipe de fimare compusă, cel mai probabil, din câţiva şoferi de la Antene care, de'a lungul timpului, călătorind cu Dan Gecui şi alţi maeştri ai imaginii, au învăţat să ţină în mână un reflector şi au văzut cum se duce până la ochi o cameră de filmat.

Domnu' Oancea, doamna Camelia, dragă Tolo, dom' profesor, din amintirile mele, cât era el, pe atunci, după revoluţie, de Sorin Satmari, a fost dat afară dintr'o redacţie pentru că a spălat rufele cu corectura şi paginarea într'un aşa-zis editorial. Pe Băleanu ăsta nu ştiu cine l'a făcut ziarist de sport dar, dom'le, dacă ne uităm la un meci de fotbal, nu înseamnă că suntem nişte idioţi. S'au mai uitat la fotbal un Colea Răutu, un Ion Voicu, un Luciano Pavarotti, un Pittiş, na, câteva nume, doamnă Camelia, domnule Oancea, dragă Tolo, dom' profesor!

Seara, târziu, trebile au luat o altă turnură: mergea sonorul dar nu se vedeau Giuleştii.
Şi n'ai pe cine să suni (la DigiTV? la GSP?) să te plângi de disconfortul pe care ţi'l provoacă, când stai la o sămânţă şi o bere cu Tataie'tu cel rapidist şi vezi o pânză mare şi neagră din dosul căreia urlă la tine Grădinescu. Pe cine să înjuri? Pe GSP, că s'a băgat unde nu se pricepe şi nici nu i'a lăsat pe alţii s'o facă? Pe cei de la Digi, pentru marfa de proastă calitate pe care o primeşti în schimbul abonamentului? Nu mă refer la content, asta ar fi deja alegerea mea - îi vreau sau nu - dar când ai plătiti abonament pretinzi să ţi se ofere ceea ce ţi s'a promis; încercaţi să le spuneţi asta, veţi descoperi la celălalt capăt al telefonului stupizenia sau, la ghişeu, imbecilul răspuns "nu ştiu, doamnă, eu sunt aici numa' să'ncasez banii!".

Nu m'am prins, după ziua de ieri, care a fost motivul pentru care Intactul de'a'mpreunelea cu RCS RDS au pus'o de un consorţiu de monopol pe imaginea fotbalului lui Mitică. Pe onoarea mea, mi'i dor de piticania aia de televiziune, de reluările şi inserturile cu reacţii ale antrenorilor transmise pe Kanal D.

Alina.

În afara faptului că nu prea e un sport de femei, nu înţeleg mai nimic din judo.
Dar am înţeles multe despre ce nu înseamnă fotbalul, în cele câteva secunde scurse, acolo, la Beijing şi aici, cocoţat în pat, în faţa televizorului, de la începutul imnului României, când fata aia care a bătut tot ce i'a ieşit în cale s'a fâstâcit şi şi'a muşcat buza iar, în cele din urmă, n'a mai putut şi a pornit să plângă.
Şi, chiar dacă a fost tot timpul conştientă că gloria îi va aduce şi bani, nu mă va convinge nimeni că, în momentele acelea, Alina Dumitru s'a gândit la zerourile de pe cecul-premiu care îi va recompensa aurul simbolic şi munca multor ani. În acele câteva secunde, prin mintea ei, acolo, sus, cu un cap peste japonezi şi oricare alte naţii cu ambiţii olimpice, "cântă imnul României pentru tine" nu a mai fost doar o sintagmă goală de conţinut, culeasă din gurile comentatorilor sportivi.

Later edit, recalling footbal: repede, înainte să se trezească dinamovistul de pe Via Dolorosa să tragă cu săgeţi - da, ştiu pe cineva care a învăţat să numere de la 1 la 5; da, eu sunt ăla! ;)