Dragă Blogurești,
Cred că până acum v-ați dat seama că sunt un om care iubește munca mai mult decât orice altceva. Muncesc de dimineață până seara târziu, când plec acasă și, odată ajuns acasă, mai muncesc și acolo până mi se închid ochii și capul îmi cade greu pe perna tare, stoică, umplută cu pene de struț și pietriș. Nu-mi iau niciodată concediu. Dacă plec, plec doar în delegație și în interes de serviciu. În weekend, înainte de a începe activitățile specifice de relaxare, fac ce fac și trec pe la birou pentru a mă asigura că totul e pregătit pentru dimineața de luni.
Din când în când, însă, mai cad și eu în ispită și mă blegesc, motiv pentru care trebuie să mă stimulez pentru a da totul pentru companie. Citesc zilnic literatură motivațională de cea mai bună calitate, scrisă de clasici ai genului, adevărați șamani ai neo-utilitarismului. Pe unii am reușit chiar să-i văd în carne și oase, pentru că, iată, de când am început să ne dezvoltăm ca societate, suntem vizitați tot mai mult de acești mari gânditori occidentali, care, în schimbul unor mici onorarii de câteva zeci de mii de euro, conferențiază în București.
Aceste conferințe sunt mai degrabă niște întâlniri informale în ai ocazia să socializezi cu diferiți oameni respectabili din managementul de top al companiilor. Și totul se întâmplă într-un mod cât se poate de agreabil, cum a fost atunci când ne-am târât cu toții în genunchi pe mochetă, lătrând și urlând, în încercarea de a elimina stresul și aura negativă. Sau atunci când maestrul ne-a spus să ne scobim unul pe altul în nas, pentru a ajunge să ne cunoaștem mai bine aura interioară. A fost momentul când am legat o prietenie trainică cu un manager de IT, un bărbos simpatic care și acum îmi trimite e-mailuri zilnice pline de emoticoane îmbujorate.
Problema e că în ultimul timp mă simt vinovat față de companie pentru orice moment de respiro pe care, fără voia mea, desigur, se întâmplă să-l am în timpul orelor de program. De exemplu, ieri a picat curentul și n-am mai putut trimite niciun e-mail. Era grav. Nu doar eu pierdeam timpul companiei, ci și subordonații cărora nu aveam cum să le dau indicații. Am stat cinci minute și am încercat să concep în minte o nouă strategie de vânzări, dar nu reușeam nimic fără excelul meu credincios.
Am coborât în parcare și l-am eliberat temporar din funcție pe parcangiu. Mi-am dat seama imediat cât de haotic se făcea totul și am început să organizez lucrurile. În numai o oră am reușit să eficientizez parcarea atât de bine, că încăpuseră de două ori mai multe mașini ca înainte. Singura problemă era că noii veniți nu reușeau să iasă din mașini.
Problema fiind rezolvată și curentul nerevenind încă, am simțit din nou o angoasă la gândul că pierdeam timpul pe banii companiei pe care o iubesc din tot sufletul și pentru care mi-aș da viața. Da, sunt îndrăgostit de munca mea și, dacă legea ar permite-o, m-aș duce cu cartea de muncă la primărie și aș cere să fim declarați soț și soție. Trebuie să muncim mult ca să scăpăm odată de comunismul și balcanismul latente care stau în calea mântuirii noastre.
Când am revenit în birou, era debandadă. Toți angajații pierdeau timpul ocupându-se cu cele mai inutile lucruri, ba chiar doi părăsiseră biroul fără a avea asupra lor obligatoriile bilete de voie. Pentru că deja simțeam cum profitul firmei scade cu fiecare clipă de odihnă nemeritată, am făcut rost la repezeală de câteva caiete de matematică și i-am pus pe subordonați să facă niște situații pe ele, pe care să le treacă mai apoi pe curat, într-un sheet de excel adevărat.
Dar înainte de asta, le-am oferit un superb citat din gândirea domnului Horia-Roman Patapievici: „Oamenii trebuie să muncească, pentru că nu sunt harnici, iar când fac ceva, fac de mântuială mulți dintre ei. Din acest motiv, în agenda fiecărui om, fiecăruia dintre noi, există un nume al unui instalator care își face treaba bine și nu fură, din alți zece instalatori pe care i-ai încercat și care ți-au făcut treaba de mântuială și care te-au furat la materiale. Noi, toți avem o listă foarte scurtă de oameni care nu fură și fac treabă bună”.
Pe lista mea se află un singur nume: al meu, desigur. Restul, niște hoți și puturoși.
Mai târziu m-am cutremurat la propriu și la figurat când am aflat ce făcuseră colegii de la un alt departament în timpul ăsta: ieșiseră la o bere! După care plecaseră cu toții acasă. Doamne-ferește!
Doamne-ajută!
Al dumneavoastră,
Cecil Daniel Cositoreanu
CEO, CFO, COO și antreprenor.
