30.7.14

Oamenii trebuie să muncească, pentru că nu sunt harnici!

Dragă Blogurești,


Cred că până acum v-ați dat seama că sunt un om care iubește munca mai mult decât orice altceva. Muncesc de dimineață până seara târziu, când plec acasă și, odată ajuns acasă, mai muncesc și acolo până mi se închid ochii și capul îmi cade greu pe perna tare, stoică, umplută cu pene de struț și pietriș. Nu-mi iau niciodată concediu. Dacă plec, plec doar în delegație și în interes de serviciu. În weekend, înainte de a începe activitățile specifice de relaxare, fac ce fac și trec pe la birou pentru a mă asigura că totul e pregătit pentru dimineața de luni.




Din când în când, însă, mai cad și eu în ispită și mă blegesc, motiv pentru care trebuie să mă stimulez pentru a da totul pentru companie. Citesc zilnic literatură motivațională de cea mai bună calitate, scrisă de clasici ai genului, adevărați șamani ai neo-utilitarismului. Pe unii am reușit chiar să-i văd în carne și oase, pentru că, iată, de când am început să ne dezvoltăm ca societate, suntem vizitați tot mai mult de acești mari gânditori occidentali, care, în schimbul unor mici onorarii de câteva zeci de mii de euro, conferențiază în București.


Aceste conferințe sunt mai degrabă niște întâlniri informale în ai ocazia să socializezi cu diferiți oameni respectabili din managementul de top al companiilor. Și totul se întâmplă într-un mod cât se poate de agreabil, cum a fost atunci când ne-am târât cu toții în genunchi pe mochetă, lătrând și urlând, în încercarea de a elimina stresul și aura negativă. Sau atunci când maestrul ne-a spus să ne scobim unul pe altul în nas, pentru a ajunge să ne cunoaștem mai bine aura interioară. A fost momentul când am legat o prietenie trainică cu un manager de IT, un bărbos simpatic care și acum îmi trimite e-mailuri zilnice pline de emoticoane îmbujorate.


Problema e că în ultimul timp mă simt vinovat față de companie pentru orice moment de respiro pe care, fără voia mea, desigur, se întâmplă să-l am în timpul orelor de program. De exemplu, ieri a picat curentul și n-am mai putut trimite niciun e-mail. Era grav. Nu doar eu pierdeam timpul companiei, ci și subordonații cărora nu aveam cum să le dau indicații. Am stat cinci minute și am încercat să concep în minte o nouă strategie de vânzări, dar nu reușeam nimic fără excelul meu credincios.


Am coborât în parcare și l-am eliberat temporar din funcție pe parcangiu. Mi-am dat seama imediat cât de haotic se făcea totul și am început să organizez lucrurile. În numai o oră am reușit să eficientizez parcarea atât de bine, că încăpuseră de două ori mai multe mașini ca înainte. Singura problemă era că noii veniți nu reușeau să iasă din mașini.


Problema fiind rezolvată și curentul nerevenind încă, am simțit din nou o angoasă la gândul că pierdeam timpul pe banii companiei pe care o iubesc din tot sufletul și pentru care mi-aș da viața. Da, sunt îndrăgostit de munca mea și, dacă legea ar permite-o, m-aș duce cu cartea de muncă la primărie și aș cere să fim declarați soț și soție. Trebuie să muncim mult ca să scăpăm odată de comunismul și balcanismul latente care stau în calea mântuirii noastre.


Când am revenit în birou, era debandadă. Toți angajații pierdeau timpul ocupându-se cu cele mai inutile lucruri, ba chiar doi părăsiseră biroul fără a avea asupra lor obligatoriile bilete de voie. Pentru că deja simțeam cum profitul firmei scade cu fiecare clipă de odihnă nemeritată, am făcut rost la repezeală de câteva caiete de matematică și i-am pus pe subordonați să facă niște situații pe ele, pe care să le treacă mai apoi pe curat, într-un sheet de excel adevărat.


Dar înainte de asta, le-am oferit un superb citat din gândirea domnului Horia-Roman Patapievici: „Oamenii trebuie să muncească, pentru că nu sunt harnici, iar când fac ceva, fac de mântuială mulți dintre ei. Din acest motiv, în agenda fiecărui om, fiecăruia dintre noi, există un nume al unui instalator care își face treaba bine și nu fură, din alți zece instalatori pe care i-ai încercat și care ți-au făcut treaba de mântuială și care te-au furat la materiale. Noi, toți avem o listă foarte scurtă de oameni care nu fură și fac treabă bună”.


Pe lista mea se află un singur nume: al meu, desigur. Restul, niște hoți și puturoși.


Mai târziu m-am cutremurat la propriu și la figurat când am aflat ce făcuseră colegii de la un alt departament în timpul ăsta: ieșiseră la o bere! După care plecaseră cu toții acasă. Doamne-ferește!


Doamne-ajută!

Al dumneavoastră,


Cecil Daniel Cositoreanu

CEO, CFO, COO și antreprenor.


28.7.14

Toleranță zero pentru agramați! Să le interzicem să voteze!

Dragă Blogurești,


Sunt un om căruia îi place înainte de toate să se exprime corect și elegant, ca un adevărat cetățean al unei capitale care - mai e nevoie s-o repet? - susține cu banii pe care-i produce întreaga țară (inclusiv pe puturoșii și prea lenții de ardeleni). Nu tolerez absolut nicio abatere de la normele gramaticale ale Academiei Române, nici în scris, nici în vorbit. Așa că sancționez prompt orice dezacord, orice exprimare greșită, oricât de mici ar fi ele.


Zilele trecută am intrat într-un supermarket pentru a-mi cumpăra niște pere, care mă ajută zilnic să combat mica mea problemă legată de constipație. Când am ajuns la casă, i-am cerut vânzătoarei o plasă mai mare.


- Avem decât mai mici, mi-a răspuns ea.


Am văzut negru în fața ochilor și, cu vocea tremurândă, am replicat:


- Avem doar!


S-a uitat la mine cu ochii mici, injectați și bestiali, fără să înțeleagă.


- Ar trebui să vă învețe să vorbiți corect dacă lucrați cu publicul. Mai pui și virgulă între subiect și predicat, i-am spus rece.


- Da’ ce-am zis, domnu’? V-am dat pungile care le am.


Supermarketul a început să se învârtă cu mine. Am smuls punga și am început să respir adânc în ea. Încet, m-am mai calmat. În acest timp în care eu agonizam la casa cu numărul 23, inculta se angajase într-o conversație cu altă vânzătoare. Mi-am dat la o parte punga de pe față la timp pentru a o auzi spunându-i colegei:


- Mâine vii la servici?


A fost momentul în care m-am dezlănțuit. Am scos sprayul cu piper pe care-l am întotdeauna la mine când merg printre săraci și i-am tras un jet puternic în ochi. Apoi am țipat suficient de puternic încât să acopăr urletul ei și m-am năpustit pe culoar. În jur auzeam agenții de pază strigând „Ține-l, să n-aive vreun cuțit la el!”, „S-au speriat toți clienții datorită lui” sau „E complect nebun”. Așa că am continuat să apăs pe spray în timp ce-l îndreptam în stânga și-n dreapta. Ultimele cuvinte pe care le-am auzit au fost: „Fute-i una cu pulanul ăsta în cap. Este mai superior ca calitate ca ce ai tu”. Apoi totul s-a întunecat.




M-am trezit peste câteva ore pe o targă, în camera de gardă de la Universitar. Îmi puseseră o branulă, iar pe cap aveam un pansament. M-am ridicat în coate și l-am auzit pe brancardier spunându-i asistentei: „I-a dat în cap ca la mingie. Ce-a zis doctora?”.


Am fugit din spital cu branula încă fluturându-mi de braț. Sistemul sanitar din România e inuman.

Doamne-ajută!

Al dumneavoastră,


Cecil Daniel Cositoreanu

CEO, CFO, COO și antreprenor.

23.7.14

Niște țărani

Stimați blogureșteni,

V-am povestit că îmi place să ies în natură ori de câte ori am ocazia. Vara mai ales, cum vine weekend-ul, țuști în mașină și dau fuga pe Valea Prahovei să mă bucur de frumusețile patriei. De multe ori, mă aventurez și la mare. Zilele trecute, pe când mă întorceam dintr-o mini-vacanță nonconformistă în Vama Veche, am fost deviat de poliție pe un drum județean, din cauza unui accident produs pe autostradă.

Ei bine, a fost ocazia perfectă pentru mine de a observa direct viața locuitorilor primitivi ai țării, pe care noi, cei ce muncim din greu, suntem siliți de acest stat socialist să-i ținem în spate. Pe drum, am oprit într-un sat, în fața unui mic supermarket intitulat „Magazin universal”, pentru a cumpăra apă plată. În fața magazinului, sub o umbrelă, moțăiau trei țărani îngălați, iar vizavi de ei, două femei îmbrobodite spărgeau semințe și iscodeau fără nicio jenă automobilul meu cu numere de București.

În magazin, o altă femeie, cu ochelari, așeza niște saci de cartofi într-un colț. Am avut surpriza să constat că nu se poate plăti cu cardul și că singura apă plată de vânzare era grețosul Izvor al minunilor. După ce am ieșit din magazin, am pornit cu mașina încet prin așezare, uitându-mă în stânga și în dreapta, în încercarea de a studia acest loc exotic. Ca urmare, iată principalele observații:

  • Nimeni nu muncea (în afară, poate, de vânzătoarea de la magazin).
  • Întreaga populație era încălțată cu papuci chinezești oribili. Chiar și popa era în papuci.
  • Iarba era netăiată și multe garduri nevopsite.
  • Nu am găsit nicio rețea de wifi.
  • În afara drumului principal, care tăia localitatea în două, drumurile laterale erau neasfaltate.
  • Peste tot circulau diverse animale domestice, care își făceau nevoile pe unde apucau.
  • Nu am găsit nici bancomat.
Așadar, numai lucruri urâte. Singura bilă albă pe care aș putea s-o dau vieții la țară ar fi faptul că parcarea era, aparent, gratuită.

Tot satul iesit in asteptarea "somitatilor" de la Bucuresti 

Dar era ceva ce aveau din belșug în satul ăsta: copiii. Colcăia de copii pe ulițe. Copii și mame împingând cărucioarele printre bolovanii de pe drum. Atunci mi-am dat seama: fac copii pe bandă rulantă ca să încaseze alocațiile și indemnizațiile pentru care plătesc eu muncind zi de zi. Și am simțit dintr-o dată o durere ascuțită la piept, acolo unde țineam cardul, căci, deși nu exista nici internet, nici bancomat, parcă cineva îmi golea încet dar nemilos contul curent. Erau ei, puradeii și mamele lor perfide, ei îmi furau banii. Mi-a venit dintr-o dată să opresc mașina, să ies, să-i apuc de picioare pe copii și să-i scutur urlând: „Dați-mi banii!”. Și chiar cred că le-ar fi căzut bancnote din pamperșii lor umflați, miciile scârbe profitoare! Dar satul s-a terminat și m-am trezit conducând pe contrasens, de-a lungul unui câmp de floarea-soarelui. Aveam lacrimi în ochi și-mi tremura buza inferioară.

A fost îngrozitor...

După ce-am ajuns acasă, am făcut rapid două dușuri săpunindu-mă cu Protex și apoi am ieșit în Centrul Vechi. Doar după câteva ore în această oază de civilizație, normalitate și cultură urbană am reușit să gândesc limpede din nou și mi-am dat seama ce trebuie să facem. Trebuie să ridicăm niște ziduri de cel puțin trei metri înălțime în jurul acestor enclave de barbarie și sărăcie. Trebuie să ne protejăm valorile și mai ales plusvaloarea. De altfel, zidurile îi vor proteja pe turiștii străini de priveliștea deplorabilă a hoardelor de copii care se împotrivesc sfintelor idealuri ale neo-liberalismului.

Vă sfătuiesc să-l votați la următoarele alegeri pe domnul Mihai-Răzvan Ungureanu (pentru prieteni MRU). Dl MRU este singurul care a dovedit că este dispus și capabil să pună stavilă fluviului vicios de risipă care curge dinspre buzunarele noastre, ale celor educați, spre milogii care așteaptă cu mâna întinsă pomeni sociale. El e gata să-i pună la treabă, așa cum a făcut-o și în scurtul lui mandat, atunci când le-a zis vreo două puturoaselor de babe care stăteau ca nesimțitele în case, așteptând să vină autoritățile să dea la o parte munții de zăpadă. Rușine să le fie acestor ființe parazitare din cauza cărora jandamii ajung obosiți la mitinguri și nu mai au vlagă să le dea în cap eco-teroriștilor.

Strașnic bărbat, dl MRU! Pe mine mă hipnotizează mereu cu ochii lui mici și fără de astâmpăr, în care citesc dorința de mai bine, credința în valorile tradiționale, ortodoxe, combinată cu înțelepciunea unui om care a citit multe stenograme lingându-și degetele de caviar. Singurul lui defect este originea moldovenească, dar nu putem fi toți perfecți.

Închei cu un citat din însuși dl MRU, un citat care ar trebui să ne dea de gândit: „Nu poti să ceri să trăieşti ca în capitalism având reflexe socialiste. Nu poţi să trăieşti ca-n capitalism în socialism”.

Doamne-ajută!

Al dumneavoastră,

Cecil Daniel Cositoreanu

CEO, CFO, COO și antreprenor.

22.7.14

Blogonovele. București prêt-à-aimer



În carafa de vin mi-a mai rămas de un pahar; sau două jumătăți. Mie, căci prietenilor mei li s'a făcut somn. Mă voi sacrifica, ce să fac?

Terasa hotelului Banat. Nu pentru că'i zice Banat. Ci pentru că e plin de amintiri și de povești. Aici, într-una din camerele acestui hotel de colț de piațetă, vecin cu seniorii politicii românești, de mult plecați. a-nceput aventura mea profesională.

De câte ori ajung aici, mi se'ntâmplă să fiu martorul altor povești, noi, încă nespuse. Povești anonime ale orașului ăsta care, noaptea, de fapt, este de'a dreptul respirabil. 

Ea - la masa de alături - pronunță Jager în loc de Jäger în Jägermeister. Îi spune că are mașină până vineri seara și întreabă, gingaș, ”unde mergem, ce propui?”. El nu pare foarte convins. Soarbe din sticla de bere și parcă, totuși, ar pleca undeva. Rămâne de văzut.

Împreună nu au vîrsta mea. Ea are cea mai mongoloidă fizionomie pe care am văzut-o vreodată în Rosetti. Și are gropițe. Și ochii mici. Știe că-s așa - și profită de ei. Este un atu pe care-l joacă tare. Și-s oblici. Nu mult. Adjani plus cinci kg. Fumează. Își studiază atent gesturile. Expiră fumul sofisticat. Se simte studiată. De el, mult mai copil decât ea, deși"s cam la aceeași vârstă. De alții, la mesele alăturate.

Îi sună telefonul. Lui. Se dă matur. Se simte așa. În prezența ei.

Nopțile Bucureștilor. Mininovele. Blogonovele. Prêt-à-aimer.


 

21.7.14

Vreau piste ca-n Olanda!



Dragă echipă Blogurești,

Îți scriu din nou pentru a-ți semnala o altă problemă gravă a orașului în care locuim și care, practic, susține economic întreaga țară: lipsa pistelor de bicicletă.

După cum știți, sunt un om căruia îi place mișcarea și petrec fiecare sîmbătă în mașină, pe drumul către Bușteni, unde merg pentru a mă bucura câteva ore de frumusețile naturii și, dacă nu plouă sau sunt mai puțin de 20 de grade, ale mountain bike-ului. Atunci când nu pot pleca din București, îmi fac totuși timp să merg în parcul Kiseleff pentru a da un pic la pedale. Parchez mașina în apropiere, dau bicicleta jos de pe ea și pornesc pe aleile celui mai dichisit parc al orașului. Nu știi niciodată ce țânc ți se poate încurca printre roți sau ce babă comunistă îți poate sări în față, așa că protecția adecvată e absolut necesară atunci când te plimbi cu bicicleta prin Capitală: sunt echipat corespunzător cu cască, cotiere și genunchere, iar bidonul cu apă e plin ochi. De asemenea, țin în ruscac o trusă completă de prim ajutor și un defibrilator mic dar performant, cu acumulatori.

De fiecare dată rămân cu multe frustrări după asemenea plimbări, în sensul că mi-aș dori să pot folosi mai mult bicicleta, să pot merge cu ea chiar săptămânal la birou, așa cum fac olandezii de exemplu, oameni civilizați pe care i-am admirat anul trecut din cofee shop-ul de lîngă aeroportul din Amsterdam, unde mi-am petrecut unul dintre cele mai frumoase city break-uri alături de prietena mea de atunci (care, inexplicabil, a dispărut fără urmă apoi). Sunt mulți bucureșteni în situația mea, dar nu avem piste pentru a ne folosi bicicletele cu cadru din aliaj cu care ne pozăm în toate pozițiile pentru profilurile de Facebook.

Vă mărturisesc că nu sunt un om care să se dea bătut una cu două, așa că, într-o zi am avut curajul să mă aventurez cu bicicleta până la locul unde muncesc zilnic, coordonând eficient o echipă excelentă de agenți de vânzări. Am plecat de foarte de dimineață de acasă în speranța că traficul nu va fi atât de mare. Este motivul pentru care am și ales o zi de duminică, vara. Din Băneasa, unde am apartamentul meu modest, cumpărat prin credit imobiliar pe 85 de ani, până la Miciurin am mers bine, mai ales că am putut să pedalez fără stres prin Herăstrău. Problema a fost atunci când s-a terminat trotuarul și am fost nevoit să merg chiar pe stradă. Nici nu vă puteți închipui câte claxoane și înjurături am luat de la mârlanii de șoferi de dubă care nu voiau să meargă în spatele meu câțiva kilometri amărâți și îmi tot strigau să stau mai aproape de marginea drumului. Evident, nu puteam face asta din cauza gurilor de canal care-mi zdruncinau părțile mai sensibile ale corpului.

La Podul Ciurel am fost atacat de un câine vagabond, care a lătrat la mine furios, chiar dacă n-a avut tupeul să mă alerge. Am luat inițiativa și l-am atacat cu curaj, fugărindu-l până ce l-am încolțit lângă un tomberon, unde i-am dat cu spray cu piper în ochi și apoi, după ce s-a mai calmat, l-am electrocutat cu defibrilatorul.

Am ajuns la Lujerului complet epuizat, așa că a trebuit să iau metroul până la Gorjului, acolo unde am biroul. Soarta a făcut ca în restul zilei să plouă, iar eu n-am vrut să-mi ud echipamentul de ciclism, pe care am dat, probabil, salariul pe o lună al taximetristului care m-a dus înapoi acasă.

De atunci, ghinioanele s-au ținut lanț și chiar și-n ziua de azi draga mea bici complet dotată stă rezemată de peretele biroului meu. Singura salvare ar fi ca primăria să construiască în sfârșit pistele de bicicletă de care avem nevoie ca de aer. Trebuie să ne mobilizăm, să facem presiuni, să luptăm pentru drepturile noastre, ale celor care cred că mersul cu bicicleta este un act artistic comparabil cu fâlfâitul din aripi al heruvimilor. Am participat chiar și la marșul bicicliștilor. Bine, neputând să recuperez bicicleta de la birou (se stricase liftul și aș fi stresat-o prea tare pe scări), am venit cu simpatica mea trotinetă cumpărată într-o seară de la un hipster falimentar. Cu ocazia asta îmi amintesc chiar că am scuipat cu plăcere, alături de câteva domnișoare pe Pegasuri cochete, în capetele câtorva necivilizați de asistați sociali în scaune cu rotile, care se apucaseră să discute pe bucățica de pistă rămasă intactă de pe vremea lui Videanu. Păi, simbolul pe pista aia e o bicicletă, nu un scaun cu rotile (și, oricum, și ei îmi sar în cap când parchez pe locurile lor la supermarket). Mâine, poimâine, te pomenești că încep cu tot felul de pretenții: că vor facilități, că bordurile sunt prea înalte, că orașul e și al lor... Stați acasă, băi, și ascultați la mine: două roți - cool, patru - n-ai valoare.

Așadar, la atac, dragii mei! Să luptăm pentru libertatea de a pedala liniștiți de colo-colo, mulțumiți că nu s-a murit degeaba în 1989 pentru libertatea noastră dragă.

Căci, ca să-l citez pe domnul Liiceanu, avem nevoie de libertate „de dragul speciei umane. Ca să nu arătăm ca niște dobitoace zgribulite de frică, la care un dobitoc mai obraznic și lipsit de scrupule rage de câteva ori pe zi”.

Doamne ajută!

Al dumnevoastră,

Cecil Daniel Cositoreanu

CEO, CFO, COO și antreprenor.


20.7.14

Un Blogurești fără bordURĂ


Mă tem că dacă nu am prins pamfletul din postarea de vineri, cu atât mai greu ne va fi să prindem esența mesajului transmis orașului de câțiva oameni pentru care orașul nu este decât un fel de închisoare mai măricică. Dacă alta era situația, mult mai multă lume dădea un semnal autorităților că le pasă.

Mame (sau tați, de ce nu?) cu cărucioare înghesuite printre mașinile parcate aiurea, cu sau fără avarie pornită, și chinuindu-se să urce de pe trecerea de pietoni pe trotuar sunt mult mai multe (mulți) decât au ieșit sâmbătă la marșul Fără bordURĂ. Și dacă nu aveți acasă - #fieca să nici nu aveți - persoane cu dizabilități, vi se pare că nu e treaba voastră să ieșiți să cereți un oraș în care să circule mai ușor și pietonii cu probleme locomotorii.

În țara asta, de zeci de ani, persoanele în scaune cu rotile sunt poftite de frumoasa majoritate grațioasă, întrupare a perfecțiunii cum numai în grădina maicii domnului se poate naște, sunt, ziceam, poftite, să stea acasă. Știm cu toții că doamne-doamne i-a pedepsit pentru ceva, altfel nu ar fi așa cum sunt, nu? Și, apoi: nu ne obligați să întoarcem privirea când trecem pe lângă ei pe stradă, nu ne obligați să scuipăm în sân, să facem cruce cu limba în cerul gurii și să le spunem copiilor că nu e frumos să arate cu degetul când le vine să întrebe „dar ce are nenea de strâmbă așa gura?”!

În țara răului banalizat, majoritatea s-a obișnuit așa de tare cu el, cu răul, încât fie nu-l mai vede, fie, pur și simplu, s-a obișnuit să trăiască cu el. În fotografia următoare, dacă e nevoie să traduc imaginea, mașinile circulă și se parchează pe trotuar. Nu pentru că partea de carosabil ar fi blocată sau ar lipsi. Ci pentru că nimeni nu le spune nimic celor de la volan; ba, mai mult, chiar: lumea se dă la o parte, invitând răul să se întâmple. Fatalmente, lasă-l mă, că merge așa, ce să-i faci, să-i dai în cap?, nu?




Bun. Deci: avem un oraș în care o mână de oameni, irelevanți numeric pentru a conta ca masă critică electorală, sunt împiedicați de indolența noastră, a majorității, să-și trăiescă viața în limitele propriei lor normalități.

Atenție, urmează trei poze pe care majoritatea ar prefera să nu le vadă!






Și ce e normalitatea? Acum câțiva ani am prins un bilet la galerie, la Filarmonica din Köln, la un concert Woody Allen. Da, regizorul și actorul, care și cântă la clarinet, un gen de jazz pur, de la mama lui, New Orleans pe numele lui. Și eram la galerie, cum ziceam - sus, la naiba cu cărți (la dracu-n praznic), unde sunetul de pe scenă ajungea cu vreo secundă întârziere. Dar ajungea. Și auzeam. Puteam să nu aud, nu-i așa? Și nu se vedea mare lucru, doar o grămăjoară de punctulețe mișcătoare. Dar se vedea. Și vedeam. Puteam să nu văd, nu-i așa? Și pe platforma aceea, la galerie, unde nu sunt scaune, eram înconjurat de un public special. Erau oameni în scaune cu rotile. Nu puteau merge dar au vrut să ajungă la acel concert. Aș f putut fi unul dintre ei, nu? Dar am venit pe picioarele mele până acolo, sus, la cucurigu. Puteam să nici nu vin, pentru că nici măcar n-aș fi știut cine e Woody Allen. Sau puteam fi chiar mort.

Normalitatea e o chestie variabilă, până la urmă. Iar parametrii la care ne raportăm sunt subiectivi. Bolile oamenilor care au probleme în a se deplasa normal în acest oraș nu sunt, însă, deloc subiective. Țin de dezinteresul administrației, alimentat de dezinteresul nostru, al celorlalți, față de modul în care suntem administrați - dar și față de problemele celor de lîngă noi. Pentru că sunt ale lor, nu ale noastre, nu? O lume pe dos, nu alta!




Da. Dar, știți? Ei ca noi au cam fost. Noi ca ei am putea să ajungem.

Ceea ce nu vă dorim și dumneavoastră.


18.7.14

Vrem un oraș curat și civilizat!


Dragă Blogurești,



Îmi permit să îți atrag atenția asupra unui aspect extrem de urât din viața de zi cu zi a orașului nostru, așa-zisul Mic Paris și capitală europeană.



Iată despre ce este vorba. Trec în fiecare zi, în drum spre birou, pe lângă un teren viran pe care, din nefericire, s-au aciuiat câteva elemente de ultimă speță: o familie de origine dubioasă și bine pigmentată – dacă înțelegeți ce vreau să spun – și care a ridicat câteva cocioabe pe acest spațiu părăsit pe care, alminteri, ar fi putut funcționa o oază de normalitate și bun-simț, ca, de exemplu, un McDonald's sau un magazin cu obiecte hand made.



Problema este că această adevărată șatră este așezată chiar în imediata apropiere a unui semafor în fața căruia trebuie să opresc și să aștept destul de multă vreme, din cauză că roșul ține cam multișor (asta-i o altă problemă, dar ce să faci când ai un primar care are un limbaj atât de colorat). Așa că sunt nevoit să suport imaginea odioasă a acestor oameni care trăiesc din banii noștri, ai celor ce muncesc cinstit și plătesc taxe peste taxe. Acești necivilizați și primitivi sunt motivul pentru care orașul nostru arată așa cum arată în prezent. Știu că situația nu e singulară și că există numeroase astfel de tabere ilegale, dar care poate fi soluția? Cu siguranță, acești oameni nu sunt bucureșteni adevărați. Sunt veniți de undeva, din vreun colț al țării unde oamenilor nu le place munca încă de la naștere și stau toată ziua la cîrciumă și beau ajutoarele sociale (pentru care, vă reamintesc încă o dată, plătim noi, cei care ducem în spate o întreagă populație de asistați).



Credeți-mă că m-am gândit mult înainte de a vă scrie. Zi de zi, în lungile secunde de așteptare la semafor, am căutat răspunsuri din dorința de a nu mai fi nevoit să închid geamul fumuriu al Passat-ului meu hidramat și să întorc privirea dezgustat de acest spectacol grotesc de animalism primar. O rezolvare ar fi interzicerea accesului acestor specimene pe teritoriul Bucureștiului și expulzarea în, să zicem, județul Vaslui a celor care nu pot face dovada unui domiciliu stabil. De asemenea, propun ca primăriile de sector să elibereze acte de identitate doar celor care au venituri peste salariul mediu pe economie, ca măsură de protecție împotriva săracilor care umplu străzile cu corturile lor.



Știu că mulți dintre cei aflați în situația mea, care trec zilnic pe acolo și sunt nevoiți să se țină de nas din cauza mirosului revoltător de jeg și lipsă de civilizație și cultură, ar putea spune că e vorba doar de niște copii între 4 și 12 ani și care n-ar trebui blamați, dar cred cu tărie că, dacă și-ar lua viața în propriile mâini și s-ar apuca de muncă, n-ar mai ajunge în situația asta. Singura explicație pentru starea în care se află e refuzul de a munci, asta e sigur. Ar trebui să urmăm exemplul Boliviei, care se pregătește să legalizeze munca copiilor de la 10 ani și să rupem odată cu trecutul comunist.





Doar de noi depinde dacă aceste „ființe” vor continua să ne paraziteze în continuare. Trebuie să ne mobilizăm și să luăm atitudine.



Și îmi permit să-l citez aici pe marele Andrei Pleșu care spunea într-unul din editorialele pe care le citesc și le memorez cu sfințenie: „...cînd subînţelesul normalităţii devine o utopie, pe scurt, cînd nimic nu pare să funcţioneze ca lumea, vinovaţii nu trebuie căutaţi numai în sus, printre ierarhiile puterii, ci şi lîngă noi, lîngă umărul nostru, de-a dreapta şi de-a stînga noastră. Ba chiar, să nu ne fie cu supărare, în noi înşine, în lehamitea, în solipsismul nostru obosit, sau în recursul prea prompt la băşcălie şi descurcăreală”.



Așadar, să ne revigorăm solipsimul, să facem ceva, frați bucureșteni! Vă chem la luptă pe toți cei care credeți că avem dreptul la un oraș frumos și curat, populat de oameni de bun-simț și cu vederi occidentale, oameni care iubesc mai presus de orice vizitele lungi în ceainării cu ștaif și răsfoitul cărților groase, cu coperte cartonate și lucioase. Vă rog să publicați această scrisoare și să-i îndemnați pe cititori să dea share și like, pentru ca tot mai multă lume să-l citească și să ia atitudine. Deocamdată vom lua atitudine doar pe internet (pentru că, muncind din greu, nu avem timp să socializăm offline), apoi, când mișcarea noastră pentru dictatura bunului simț va lua amploare, putem să organizăm chiar și un flash mob în fața librăriei Humanitas Cișmigiu.



Doamne-ajută!



Cecil Daniel Cositoreanu



CEO, CFO, COO și antreprenor.


15.7.14

Ziduri din Bucuresti II


Zilnik 




 

12.7.14

11.7.14

Cosânzeana de la ghișeu și Făt Frumos cel umil



Subtitlu: Hramul Sfântului Birocrațiu cel Coruptu'

Tânărul de la firma de consultanță îmi dă, telefonic, sfaturi despre cum trebuie să ajung la un anumit document care să adeverească lumii că nimic. Înainte de orice, însă, țjne morțiș să-mi spună ceva: „Domnu' Iohan, știu că veniți din Germania, vă rog eu,” (parcă-l și văd coborând capul între umerii săltați a stinghereală, mi-e jenă să vă corup dar trebuie, și, apoi, mai departe, tot corpul, înghesuindu-se în geamlîcul ăla decupat în peretele de sticlă, sărumânușițeledomniță, am și eu o mare rugăminte la fișa postului dumneavoastră!) „fiți maleabil. Să fiți indulgent cu fetele, să nu fiți rigid, ele pot interpreta legea și nu vrem să o întoarcă împotriva noastră!”.

Era vorba despre o țedulă, o foaie de hârtie, care să spună că instituția X nu are rol fiscal pentru că (țac-țac-clack-clack-pac-pac-cling-cling+enter=ta-da!-ta-da!-ta-da!) este neplătitoare de taxe.
Ce e de interpretat la lege în acest demers?

Mă duc să văd cât de tare e de musai să fac pe prostu' la ghișeul fetelor. Dacă nu ajung la bere, căutați-mă la știrile de la ora 5!


3.7.14

Nu mai sunt rodii de cules în Rahova




e ora
când lupii se aşează la masă
când porumbeii îşi ferecă pleoapa

e ora
când clopotarul se luptă cu sfoara din turn
iar tu, adus de spate
te rogi Celui părăsit
în pulberea valizelor

e ora
când lupii ne-au uitat

doar o clipă

furtunile se odihnesc
la mal...



e ora
străine
să-ţi şopteşti rugăciunea
să te întorci
dinspre umbrele vieţii
întru pulberea valizelor...

e ora
când clopotarul sună de-ntors
spre lumina din tine...


Hannelore (Anni Lorei) Mainka, a.k.a. Almalo, 5 septembrie 2004





Cel puțin cinci ani am fost colegi de birou. Poate chiar mai mulți. Cine să mai stea să îi numere?





De-acum înainte, după 15 ani, n-o să-mi mai răspundă la telefon cu tradiționalul „Allloooo, ce faci, pisoiaș?”. Și nu mă va mai pisa să scriu.

La revedere, Anni!

PS: ați citit-o, aici, pe Blogurești, cu primele trei episoade din „La cules de rodii în Rahova” (aici, aici și aici); restul de 44 de părți dintr-un posibil roman al mahalalei Bucureștilor sunt strânse pe contul Almalo de pe poezie.ro.