Dezvelirea de sâmbătă

Sâmbătă. Puţin după ora clasică de amiază.
Istodor a invitat, în emisiunea sa de pe Realitatea, un blogger. "Tăticul" bloggerilor, cum ar crede unii.
Acuma, nu ştiu dacă Istodor l'a invitat pentru că, vorba titlului emisiunii, "ăsta'i omul", pentru că a nutrit speranţa unei audienţe pe măsura traficului de care se bucură bloggerul cu pricina sau, poate, pentru a lăsa să se vadă cum stă treaba cu ambalajul şi conţinutul.

Orient Express. Teatru în gară.

Pe peronul fostei gări regale din Băneasa Bucureştilor, doi maidanezi (mai mult murdari decât albi) privesc, tolăniţi şi indiferenţi, la forfota neaşteptată.

Prezenţa personalului staţiei de cale ferată – care, pentru prima oară după multă vreme, nu se arată impacientat şi agresiv la vederea aparatelor de filmat şi fotografiat – este, pentru cele două patrupede, garanţia că mulţimea care a invadat peronul de regulă pustiu este, totuşi, binevenită.

La capătul peronului, un domn cu ten măsliniu şi mustaţă neagră, turc, de felul său, pictează o locomotivă de epocă. Ceferiştii îi dau admirativ târcoale.

Câinii zac nepăsători chiar şi când un grup de vreo cinci persoane începe să schelălăie o secvenţă de vals. Cei cinci dispar din prim plan pentru a reveni în câteva minute, îmbrăcaţi ca pentru o nuntă ţigănească.

Mai multe aici.

O dimineaţă frumoasă pentru tenis

După ani de vise şi speranţe, ani mulţi de aşteptare, tenisul românesc feminin a dat în sfârşit lovitura: o româncă domină ierarhia WTA!
PS: văd, după luni bune, că linkul nu mai duce la ştire - era vorba despre Galowitz, ceai cu sânii cei mai acătări din WTA.

(via @exarhu RT @sorintudor)

Europa lui Victor Iulian Tucă, la Green Hours

Poate mă repet dar pentru unii ştirea asta ar putea fi interesantă.

Teatru'n gară

Orient Express Festival are, diseară, prima din cele două reprezentaţii de teatru programate să se desfăşoare în Gara Băneasa.
Oare şi acum va fi interzis fotografiatul?

Gore & Tamara

Am mai scris despre viaţa la ţară, despre cum devii din pretendent la statutul de fin şi neînţeles intelectual rasat un (vorba Sprâcenatului) mamoş comunal de succes. Una dintre poveşti începea în miezul unui text despre trecerea web-ului românesc la stadiul 2.0 şi se termina cu prima contribuţie la efortul naşterii unui viţel.

Povestea se repetă anual. Cu sau fără preambuluri colaterale. De data asta nu am mai fotografiat punctul culminant. Doar am de la fătările anterioare. A doua zi, pe lumină, n'am ratat, însă, ocazia. La drept vorbind, fie nu ştiam că se întâmplă, fie ştiam dar am omis să ţin minte. Ce nu înţeleg este de ce vacile astea două, Zoe şi Mura, nu'şi aleg şi ele momente mai umane să fete.

Care va să zică, în creierii nopţii (de abia aţipisem), Zoe s'a pornit să născă primul plod.
Lucrurile se linişteau. Dar... Tataie, rămas să se mai arunce un ochi post-natal, a apărut la uşa casei, aducând precipitat vestea: haideţi repede că mai face unul. Aventura de aici, abia, a prins suculenţă - şi nu mă refer la sucul amniotic de pe blăniţa nou-născuţilor.

Vaca, deh, vacă... După ce l'a produs pe primul, în mijloc, vaca Zoe (a.k.a. Joiţica) s'a răsucit cu curul ei (de vacă) spre colţul grajdului. Şi aşa a prins'o fătarea de'a doua. Străduieşte'te, Cristiene, să răsuceşti acele 200 de kile bovine cu măcar 10-15 grade, să putem opera extragerea a II-a!

Ea, săraca vacă, nu mai înţelegea nimic. Ea ştia că şi'a făcut treaba. Fătase şi'l lingea de zor pe primul. A durat ceva să o convingem că's doi p'acolo. Nasoală treabă, să creşti gemeni.

Oboseala şi disconfortul aveau să se piardă în creierii ăia ai nopţii când totul a fost salvat de tentativele - când succesive, când simultane dar, cu siguranţă, eşuate - de a se ridica.

Câte un Bambi tre'să apară, la un moment dat, în viaţa fiecăruia dintre noi. Altfel am trăit degeaba.

Cu toate duşurile făcute şi cu tot cu spirtul folosit, tot mi'a luat o zi întreagă să scap de mirosul de balegă & placentă din palme...

De ce merg la vot pe 7 iunie

Pentru că, de data aceasta, dincolo de numele de mai bună sau mai proastă calitate de pe listele propuse de partidele româneşti, votul meu poate îngroşa, la nivel european, rândurile grupului politic european pentru care optez.
Pentru că sper într'o Europă (într'o bună zi) mai puternică şi mi'aş dori ca (dincolo de inevitabilele interese de haită) regulile să le facă, pe cât posibil, o mână de oameni care militează pentru valorile în care şi eu cred.

Despre Europa, cu bună ştiinţă

Din lumea celor care nu cuvântă ci fură

Pe DN1A, înainte de a intra în Crevedia, cum vii dinspre Polieşti, nişte întreprinzători au ridicat un depozit. Şi, ca să le meargă treaba, au acoperit rigola (sau au deturnat'o), asfaltând vreo doi metri de la marginea drumului. Un fel de loc de parcare.
Bun, aşa. Ar fi putut să lase camioanele să parcheze pe carosabil, că doar trăim vremuri româneşti.

Dar tocmai pentru că trăim vremuri româneşti, Astaldi, care şi'a făcut lăudată prezenţa marcând şantierul în zilele asfaltării, a turnat acoperământul în parcare dar au lăsat la locul lor, neatinse, eterne şi veşnice, cinci gropi în carosabil, două dintre ele fix lipite de asfaltul proaspăt turnat.

Sigur că nu e treaba lor să execute o lucrare publică necomandată dar, Doamne iartă'mă, la câţi bani publici au mâncat cei de la Astaldi, o găleată de copertă pe DN1A ar fi fost măcar o parodie de CSR. Părerea mea...

Ţara asta cere şi o răscoală foto

Chestia asta este cea mai recentă, doar, din şirul lung de întâmplări cu reguli tâmpite şi executanţi la fel.

De câte ori nu v'aţi trezit cu un bătrân înrăit de scurgerea anilor şi de pensia insuficientă sau, dimpotrivă, cu un june cu ceafa groasă şi regulamentar tunsă, apropiindu'şi impacientat respiraţia greoaie să vă informeze că nu aveţi voie să pozaţi - fie că aberaţia legislativă există, fie că, pur & simplu, aşa i'a spus şefu' (care şef, la cererea dumneavoastră, nu e de găsit)?

Să luăm exemplul strategicei căi ferate naţionale. În gara pustie din Mizil, într'o zi de iarnă, nişte băieţandri băteau mingea. Un subiect banal pentru un fotograf amator. Ei, bine, nici n'apuci să cobori din maşină, că, pe o uşa căptuşită cu funduri de lăzi de lămâi, se iveşte el, impiegatul, aşteptând momentul în care tu scoţi aparatul de făcut poze iar el, ah, el, eroul naţiunii, salvatorul strategiei naţionale de salvare a patriei, el îţi spune categoricul "n'avaţi voie, mergeţi să obţineţi aprobare scrisă de la regională!". Şi tot dintr'ale CFR-ului este şi povestea de aici.
N'am să mai spun decât un lucru: gara din Koln organizează periodic expoziţii cu cele mai reuşite fotografii făcute în gară de pasageri.


Probabil că dacă vom înjura, pur şi simplu, individual, lucrurile or să meargă la fel mai departe.

Dar dacă 30 de oameni cu aparate de fotografiat se adună azi aici?
Şi dacă alţi 30 de oameni cu aparate de fotografiat se adună mâine colea?
Şi poimâine aşa; şi răspoimâine la fel...
Şi dacă lucrurile astea se repetă câtăva vreme?

Londonezii s'au inflamat şi au fost luaţi în seamă.
Ai noştri merg pe acelaşi principiu (este politică de stat, de altfel): "noi întindem coarda iar dacă nu mai merge facem pe proştii şi retractăm".

Flashmob anyone?

Desculţ în parc, la Operetă

Sunt un cinefil de modă veche. Mă uit rar la filme, drept e.
Ordinea acelor prime două fraze de mai sus este aleatorie.
Dar Desculţ în parc e unul dintre momentele video care mi'au bucurat viaţa.

Barefoot in the Park Robert Redford Gene Saks Jane Fonda | Movie Trailers

Aşa că azi dimineaţă, la un colţ de stradă, am văzut, înainte de a se face verde, afişul cu punerea în scenă a piesei lui Neil Simon, în regia şi interpretarea lui Ştefan Bănică Jr. Într'o primă fază am reacţionat... cum altfel, nu?
Dar, la naiba - poate că intrând în pielea unui personaj absolut magistral (aş spune chiar antologic) intrepretat în tinereţe de Robert Redford, Bănică Jr. are şansa de a'şi demonstra valoarea sau, dimpotrivă...

Capcanele unei sâmbete vesele

Am fost sâmbătă să fac poze. Multe poze. Spre seară am ajuns (later edit: mi'am dus lesbianul din mine) şi la marşul împotriva discriminării. I s'a spus Gay Fest dar am văzut, mai degrabă, oameni care au probleme în a înţelege intoleranţa de orice natură, printre care s'au strecurat şi persoane cu "orientare sexuală alternativă". Inutil, până la urmă; pentru aerul de Tichileşti al evenimentului merită felicitaţi băieţii cu chiloţei roz. Şi nelipsitul Christian Ciocan, rezemat de un gard de protecţie ca un diriginte - pedagog de şcoală veche ce se simţea. Au scris şi Gramoşii ceva despre acest glob de sticlă - făcând trimitere la anumite stereotipuri pe care le'au cărat din redacţie o bună parte dintre jurnaliştii veniţi să relateze de la faţa locului. Cu ajutorul lor şi cu largul concurs al jandarmeriei şi poliţiei, părerile publicului larg au rămas nealterate.

Mai târziu, în aceeaşi seară, Teo Zăbavă & Mircea Toma mi'au povestit cum, dincolo de dispozitivul de securitate, un tip cu ten de culoarea clasică a oamenilor Bărăganului, îmbrăcat în maiou, cu nişte bermude de Obor şi lanţ de aur la gât (sau era la mână? na, că'mi scapă!) vorbea la telefon, explicând că "(...) a fost linişte, ăştia sunt, de fapt, paşnici, de scandal se ocupau de regulă ăilalţi!".
De fapt, el, contribuabilul nostru portretizat pe scurt în paragraful anterior, ar putea corespunde, la o adică, în gândirea mea şi a celor doi convivi mai sus amintiţi, uneia dintre categoriile de "ăilalţi", nu?

Şi tot despre capcanele din mintea noastră, a tuturor.
Înainte de începutul pseudo-paradei de sâmbătă, poliţia a alungat din zona teraselor de pe Bulevardul Unirii pe cele trei concetăţence din imaginea de mai jos, care făceau un bănuţ cinstit după cum ştiau ele mai bine. Odată ieşite din "zona interzisă", asemeni unor personaje din Topârceanu, cele trei distinse personaje aruncau sudălmi în râsul general al trotuarului - cam la fel cum, de regulă, cei ce au râs de data asta înjură şi jură c'ar ucide cu mâna lor "pă ţîgani"!

Fotografie de pasaj

Via Vlad Petreanu: treceţi prin Pasajul Universităţii (merg şi rulantele, pentru comozi, ca mine).

Omul nou iese la soare

Ies mereu, de cum dă soarele.
Ies din cutiuţele de chibrituri ce compun cutia mare - blocul lor, înghesuit din Calea Călăraşilor, cu vedere spre Biserica Delea Veche. Poate cel mai urât bloc din oraş. Mai sunt şi alte blocuri urâte în oraş, unele la fel ca ăsta, chiar; dar blocul lor din Calea Călăraşilor, înghesuit şi împins la jumătate de pas îndărăt de la stradă (de parcă ar fi pedepsit), pare un pui de cioară clocit într'un cuibar de lebede.

Ies mereu, de cum dă soarele, echipaţi în maiourile acelea tetra, simbol al apartenenţei depline la categoria socială "omul nou". În maoiuri tetra şi cu pantaloni scurţi, combinaţi cu pantofi. Imaginea succesului unei politici de dezumanizare care a început chiar cu urcarea lor în bloc.




Ies mereu, de cum dă soarele - ca şi cum ar evada dintre zidurile acelui ospiciu social pentru oamenii fără echilibru antropologic; iar acoperişul, plasat puţin deasupra etajului IV din blocurile învecinate, se transformă în bucătărie tradiţională dâmboviţeană. Încing grătarul, găsesc un locşor cu umbră unde'şi pun petul de doi litri de bere şi'şi văd nestingheriţi de treabă. Cartierul se umple de mirosul naţional de mici, fumul se risipeşte în toate direcţiile, fără să'i pese că zăpuşeala a ucis orice boare de vânt.

Sub soarele Bucureştilor, ei doi, poate unul e Constantin, la mulţi ani, să trăiască, aşteaptă culoarea aia ruginie a cărnii, rezemându'şi braţele în şolduri. Două burţi care cu migală au crescut sub uniforma omului nou...

Civilie. Haine grele.

Despre premiile Galei Societăţii Civile nu am să povestesc nimic. Felicitări sponsorilor (botezaţi
"oameni de bine") pentru premiile obţinute.

Dar, una peste alta, am fost la Ateneu, pentru evenimentul din primul paragraf.

Pe la mijlocul galei îmi vibrează telefonul. Mă uit, văd numele, nu'mi dau seama cine e, dar noah, dacă e în memorie... aşa că răspund cu un da suflat în pumnul căuş pus peste microfonul telefonului, cum am văzut eu că fac politicienii noştri când sunt filmaţi ca plan secundar.

Ce faci?, primesc întrebarea-răspuns.
Sunt la Ateneu, zic, în şoaptă, printre aplauzele în delir ale publicului după anunţul unuia dintre premii.
Păi... da' ce faci la Ateneu? mă întreabă vocea, uşor crispată dar evident cotrariată.
Pot să stau să'i explic? N'are nici un rost, ar dura prea mult. Aleg varianta următoare:
Păi... iaca, fac şi eu cam ce'ar putea face omul la Ateneu, zic.

Pauză de stupoare.
După care interlocutorul meu îşi revine.

Ah, Cristi... am greşit, căutam alt Cristi.
OK, nu'i bai, zic. Ceau.

Şi închid.

Când am apăsat butonul roşu de închis mi s'a declicănit şi memoria. Tipul, nepotul naşilor mei, e student la Academia de Poliţie.

Sigur că nu m'a surprins deloc ştirea auzită azi dimineaţă, despre şeful SPP care a cerut recondiţionarea unor tablouri de patrimoniu pentru că (citez din memorie) "arătau învechite".

PS: titlul răutăcios al acestei note este "Întâmplări cu apevişti"; dar să nu generalizăm; şi încă un dar: dar să nu uităm că maestrul Moisil şi'a privit studentul aflat la ananghie în faţa tablei şi i'a spus aşa: "Înalt eşti, frumos eşti, prost eşti - de ce nu te'ai făcut ofiţer?"; mda, întâmplător, tipul fusese trimis de la Academia Militară să studieze Politehnica în civilie...
PPS: Pe de altă parte, ştiu un inginer care, după ce s'a închis fabrica la care lucra, s'a făcut poliţai de circulaţie; la un filtru, un şofer încerca să îi explice cum că nu are rezervorul modificat (adică nu vrea să facă trafic de benzină în Iugoslavia aflată, la vremea aceea, sub embargou); la care poliţaiul i'a tăiat'o scurt - "să ştiţi că sunt mai inteligent decât m'arată uniforma!".

Hai cu campania

Dintre cei puţini prinşi de mânecă, pe undeva, de campania pentru europarlamentare, e cineva să fi auzit discutându'se despre una dintre temele comunitare?
Avem aşa, printre altele:
- liberalizarea pieţei energetice;
- mediul concurenţial corect pe piaţa telecomunicaţiilor (inclusiv pentru tarifele de roaming);
- respectul asiguratorului faţă de asigurat;
- revizuirea regulilor de funcţionare a agenţiilor de rating în vederea eliminării conflictelor de interese;
- etichetarea explicită a tuturor produselor alimentare;
- mobilitatea pacienţilor.

Le'o fi vorbit Becali alegătorilor despre reglementările ce urmează să fie impuse pentru reducerea emisiilor industriale? Vadim ce'o fi ştiind să explice alegătorilor despre noua directivă referitoare la combaterea discriminării? Tokes, părintele, ştie cum să îi lămurească pe electorii de etnie maghiară că în următorul mandat expiră anterioarele înţelegeri europene în materie de agricultură iar viitorul Parlament se va bate pe buget, inclusiv pe fonduri şi subvenţii pentru fermieri? O să le spună TRU votanţilor despre afacerile externe şi extinderea Uniunii sau va explica pe mai departe de ce e el ultimul fan al preşedintelui Băsescu? Dar Daciana Sârbu, cum va găsi ea cuvinte potrivite pentru a face lumii cunoscute nevoile post-Kyoto? Independentul Pavel Abraham va defila ordinea şi disciplina ca pachet legslativ anti-terorist, nu?
Dar EBa? Draga de EBa, ce platformă electorală are ea? Ce program european de campanie etalează?

Sigur că sunt şi oameni cu ştiinţă de afaceri europene pe listele alea. Dar la ce le foloseşte?

Fetiţele de la Acvila

Acvila a mai achiziţionat şosete albastre cu ursuleţi, lenjerie viu colorată - violet, bleu, roz - veselă colorată, şerveţele roz, conform surselor citate, care susţin că s-au făcut şi deconturi pentru tatuajele făcute de luptătorii Acvila, precum şi pentru epilări.

Pe listele de achiziţii figurau şi prezervative, mai susţin aceleaşi surse.

Sursa, via mail Sprâncenatu'

IT cu parfum de trandafiri + castraveciori

Now, this is cool: Bîlgariătă komputerătă tigrătă balkanătă.
Miorlautătă!

Ca de la tată la tată

Oare, dincolo de apucăturile acelea de gâscan apărându'şi bobocii, Traian, tatăl EBei, chiar nu realizează penibilul generate de năstruşniciile săvârşite de aia mică? Aşa, în taină, dimineaţa când se bărbiereşte, preţ de câteva secunde, acolo...

Şi iarăşi îmi aduc aminte de celebra reclamă interzisă!

Incredibil! Senzaţional! Extraordinar! Miraculos!

Un lucru pe care nu mă aşteptam să'l mai apuc viu vreodată: peste groapa de la Chibrit (acolo unde "începuse Ceauşescu" să sape o staţie de metrou) se turna, în această dimineaţă, ceva. Beton sau asfalt, nu m'am prins. Cert este că groapa aia, mai bătrână decât relaţia mea cu Bucureştii, a fost nu doar acoperită cu moloz ci i s'a aplicat şi ceva care - dacă minunea va merge până la capăt - va permite circulaţia maşinilor pe toată strada!
Apăi asta chiar ESTE o minune!

Sfânta şi mare. Muceniţă.

Sinaxarul zice asta. Deci, dragă Ada, să'ţi crească mare, frumoasă & iubită!

It happened before!

America.
Statele Unite ale Americii, 1976: