Cohorte de organe inutile

Ţine cu grijă agenda maroniu-închis, cu coperţi groase (probabil cu codurile telefonice ale tuturor judeţelor şi cu sărbătorile legale din toate ţările Europei), de al cărei cotor a agăţat un pix. O fi scris vreodată ceva în ea? O fi având ce scrie? O fi ştiind să...?

O ţine cu degeţelele acelea umflăţele, ieşite de din dosul mânecilor vechii lui jachete gri de pânză, cu fermoar, guler şi manşetă la buzunar, la modă prin anii 80. Cei din jur îi urmăresc buzele cu mare atenţie. E zarvă mare, la colţul Gării de Nord. Alăturea, un Cielo bleu marin. Două locuri de parcare mai încolo, o Lada 4x4 de aceeaşi culoare. Pe capotă, ca şi pe spatele uniformelor – bleu marin şi ele – se vede înscrisul de culoare nedefinită, oarecum portocaliu, oarecum crem, poate ocru: POLIŢIA COMUNITARĂ, SECTORUL 1. La cingătorile ce dau roată burdihanelor sau, după caz, ţin bine de pantaloni, să nu se prăvălească, pistoalele zac în teacă. Contină să privească atenţi la buzele celui care, cu siguranţă, a primit azi un telefon important... Altfel şi-ar fi plimbat agenda cu pix andocat la cotor între biroul doamnei Mimi de la aprovizionare şi cel al doamnei Stela de la Sesizări. E pe sfârşite, consfătuirea. Când apuc să trec pe lângă ei, îl mai aud pe omul cu jachetă îmbărbătându-şi jucătorii: „Haide, aveţi grijă. Trebuie să ieşim în evidenţă!”

Poliţia de proximitate; poliţia comunitară; poliţia rutieră; poliţia; gardienii publici; jandarmii... mai sunt? Şi, dacă tot sunt, de ce sunt atât de mulţi? În afară de băgarea în ceaţă a cetăţeanului, I mean...