20.12.07

A căzut sistemu'

Azi am fost iar la judecătorie.

Am ajuns la 9:44, cu 16 minute înainte de a începe programul la arhivă, aşa că mi-am zis să fug repede la CEC să plătesc taxa de timbru şi să iau timbrul judiciar. Am traversat strada Danielopol către clădirea cea mare. Ştiam că publicul n-are acces pe intrarea din strada asta, dar am zis să încerc, totuşi, ca să nu mai pierd zece minute cu ocolul. Nu, bravii jandarmi n-au permis penetrarea obiectivului şi mi-au cerut legitimaţia de avocat. Cică dacă eşti avocat ai voie pe acolo. Dacă nu, intri pe uşile de la Splai.

Şi m-am dus la intrarea de la Splai. N-a mai nins de câteva zile, dar treptele erau pline de gheaţă. Chiar în spatele meu o femeie a alunecat şi a căzut. Şi-a rupt ciorapii şi a început să blesteme tot sistemul judecătoresc şi politic din România. Ba chiar am auzit ceva şi de cea de a treia putere în stat, Parlamentul.

Chiar lângă uşă, o altă femeie, cam de 70 de ani, studia, cu o lupă uriaşă, ecranul unui telefon mobil. De frig, ţopăia de pe un picior pe altul şi, poate pentru că-mi era foame şi nu gândeam clar, mie mi se părea că seamănă cu celebra statuie a justiţiei oarbe.

Am intrat şi m-am îndreptat către CEC. Tocmai mă angajasem în traversarea unui culoar imens, când m-a lovit drept în stomac un miros puternic de tocăniţă. Nu mâncasem nimic de dimineaţă. După câţiva paşi mirosul mă înnebunise. Era tocăniţă de-aia bună!

Mă luptam de zor cu patima tocăniţei, când am auzit în dreapta mea o voce puternică: "Legea!... Ce zice LEGEA? Citeşte legea!". M-am întors şi-am văzut un miliţian mergând în faţa unui borfaş cu cătuşe la mâini. "Legea zice să mi le scoţi când intrăm, nu să mă laşi cu ele", îi spunea deţinutul. "Mai citeşte", obiecta miliţianul, cu un zâmbet binedispus, adulmecând visător mirosul de tocăniţă.

Am trecut de ei şi-am ajuns, în sfârşit, pe holul cu oficiul poştal şi cu agenţia CEC. În jurul celor două uşi erau vreo zece persoane, dar nimic nu semăna cu o coadă organizată. "Nu e coadă!", mă bucuram ca prostul. Am băgat capul pe uşă şi am văzut o funcţionară ştampilând mecanic nişte tipizate. Am dat să intru, dar cineva mi-a spus: "Nu merge.". M-am întors şi, înainte de a întreba ce nu merge, vreo două-trei voci m-au lămurit: "Nu merge sistemul. Le-a picat programul. Nici chitanţiere n-au. Ieri a căzut curentu', azi sistemu'!".

"Păi şi cât durează?", am întrebat.

"Nu se ştie".

Deja eram trist. Foarte trist. Nu-i nimic, mi-am zis, astăzi trebuie să rezolv. O să aştept, trebuie să-şi revină sistemul ăla. M-am aşezat la coada de la oficiul poştal de lângă CEC să iau timbrul judiciar de 1500 de lei vechi. După vreo zece minute ajunsesem în pragul uşii. Funcţionara a ridicat capul şi din privirea ei severă dar binevoitoare am înţeles că pot intra. Am luat timbrul, i-am mulţumit, ea mi-a mârâit înapoi şi m-am îndreptat către CEC. Sistemul nu-şi revenise încă.

Am stat vreo 15 minute în jurul uşii, aşteptând ca sistemul să se scoale din morţi. Nimic. Ba chiar soseau veşti sumbre. Cică sistemul ar fi căzut în toată reţeaua CEC şi că până la prânz nu-i nici o şansă.

M-am întors la arhivă. După opt minute de stat la coadă, mă lămurisem. Funcţionara va trimite dosarul la camera 220, unde va trebui să aştept pregătit cu o cerere tip, timbrul judiciar şi chitanţa de achitare a taxei de timbru. Numai că nu aveam chitanţa. M-am dus la xerox să iau cererea tip.

"Aveţi copie după hotărâre?", m-a întrebat grijulie femeia de acolo. Aveam.
"Timbru judiciar de 1500 aveţi?"
Aveam şi asta.

"N-am taxa de timbru", am oftat eu.
"Păi, fugiţi repede şi achitaţi-o, că fără asta nu vă legalizează", s-a îngrijorat ea pentru mine.
"Nu merge sistemul. N-au nici chitanţier", am spus.
"Vă dau eu o chitanţă pentru taxa de timbru. E pe numele altcuiva, dar nu contează", mi-a zâmbit femeia.

Vă mai amintiţi puţinele momente din viaţă când simţiţi brusc nevoia să îmbrăţişaţi necunoscuţi?

Înarmat cu toate actele, am alergat în sus, pe scări, către camera 220. Minune: în faţa uşii nu erau decât vreo trei oameni. Peste zece minute aveam hotărârea. Şi eram atât de bucuros că am rezolvat într-o oră toată treaba, că m-am certat şi cu jandarmul de pază, numitul Petrică Pîrlă, un ţăran prost, care se ţinea de glume cu bieţii petenţi. Ba chiar am fost gata-gata să-l reclam superiorului său, un anume Lupoiu. Dar l-am iertat, căci parcă nu mă simţeam în stare să mai fac încă o cerere.

Vă daţi seama, la urma urmei m-am bucurat că am pierdut un proces, că mi-am pierdut permisul şi că voi plăti o amendă. Mai cade sistemul, da' şi când merge...

4 comentarii: