Acum a stat?

A aparut vara trecuta, intr-o noapte. Am observat-o in treacat, m-am bucurat o clipa si mi-am vazut de drum. A aparut si in noaptea urmatoare. Statea in mijlocului drumului - rar circulat - si privea, oarecum nedumerita, spre luminile ce se apropiau de ea. Am incetinit dar si-a luat zborul. S-a pierdut prin lastaris. In serile ce au urmat am incercat sa ii fentez vigilenta, apropiindu-ma tiptil, cu farurile stinse, de locul de pe asfalt in care o invatasem ca isi face veacul. Mi-a fugit de fiecare data de sub nas. In ultimele zile ale verii ajunsese sa ma astepte pana in clipa in care duceam la ochi aparatul de fotograf - dupa care tzusht! spre lanul de porumb.

M-am resemnat. O auzeam, cateodata, respirand greu suierat dupa o runda de zbor, undeva, intr-un copac din preajma.
A venit toamna, nu am mai vazut-o.

Prin iarna, un erete a inceput sa-si duce zilele inghetate prin preajma singurului copac din zona.

Si, iaca... mai saptamanile trecute, pe la ceasurile cand bezna se face stapana peste lume, intr-o noapte cu putini nori si o luna cam ca cea de azi noapte, cine imi statea in mijlocului drumului? Ea! Ea era! Am oprit, am scos faza lunga, am deschis fereastra portierei si, cand sa scot mana cu aparatul de fotografiat, bufnita mea si-a intins - la fel de elegant ca anul trecut, aripile, a inchis ochii, a intors capul cat sa nu o mai persecute lumina si dus-a fost.
O vad, camd la doua-trei zile o data. Am renuntat sa o mai fotografiez. Poate ca, imi spune cineva, se teme sa nu-i fur sufletul. O fi reincarnarea unui batran indian, poate!

Aseara, in intunericul noptii, in fumul de tigare, intre mine si luna scormonind ferestre printre nori, un ghemotoc o cutie de chibrituri plutea in aer. Cobora incet. Am cascat ochii. Era un paianjen maricel. I-am dat un bobarnac, invitandu-l sa-si vada de treaba prin gradina.

De ce nu m-oi fi dus sa aduc aparatul de fotografiat? Imi iesea de un macro interesant...

Acum ploua. Ploua cu soare. Ce-o fi maine? Cumva Petru & Pavel, sfintii?