În lumea vagoanelor şi a vapoarelor...

Nu domnule, aici nu este vorba de "mirajul îmbogăţirii", nici de un "caz tragic în capitalismul bucureştean".

"Săptămâna asta vine auditul, nu pot", "După ce se termină auditul îmi iau două zile de concediu", "Nu pot să plec mai devreme de 10. Am închidere de lună" - sunt fraze pe care le-am auzit de zeci şi sute de ori, ieşite din gurile unor oameni care vor, de fapt, să trăiască bine. Adică normal. Căutaţi-i în altă parte pe cei care vor să se îmbogăţească. În România, oamenii care vor asta ştiu că nu-şi vor umple conturile holbându-se câte 20 de ore pe zile în sheet-uri de Excel. În acest sens, fostul ministru Vlădescu ne poate da o lecţie serioasă.

Raluca Stroescu n-a murit singură, într-un apartament în care n-avea timp să dea cu aspiratorul, din cauza visurilor de îmbogăţire. A murit, poate, pentru că amintirea sărăciei şi a lipsei de perspective a anilor 1990 era mult mai puternică decât orice ritm de muncă. Pentru că, poate, trebuia să plătească ratele apartamentului în care intra doar 5-6 ore pe zi, pentru că, poate, avea de trimis bani părinţilor pensionari, pentru că (sigur) nu voia să plece în Spania la căpşuni.

În Bucureşti, zeci de mii de oameni muncesc, de fapt, pentru milioane. Ei plătesc pentru ca autobuzele să circule, pentru ca spitalele să rămână deschise, ei plătesc pentru medicamentele compensate, ei plătesc pentru subvenţiile de încălzire, ei plătesc pentru întreţinerea parcurilor. Deşi ei nu merg cu autobuzul, deşi ei nu se internează în spitalele statului, deşi nimeni nu le dă medicamente compensate, deşi statul nu le acordă reduceri la plata gigacaloriei, deşi n-au timp să se plimbe prin parcuri...

La evaluările anuale ale multinaţionalelor, îşi stabilesc ca "target"-uri să termine programul de lucru cu o oră mai devreme, deşi asta nu se întâmplă niciodată, pentru că, în Bucureşti, este întotdeauna criză de forţă de muncă, iar oamenii pleacă în altă firmă şi pentru 50 de euro în plus.

Şi dacă nu împărtăşesc soarta ei, la 40 de ani reuşesc să plece acasă după doar opt ore de muncă, reuşesc să se căsătorească, reuşesc să plece în vacanţe sau să-şi facă blog. Dar pe la 40 de ani deja au probleme cu ochii din cauza monitoarelor, deja nu mai au prieteni, deja nu mai e nimeni disponibil cu care să întemeieze o familie.

E un caz (post)modern de sclavie. Legală. Pentru că nu întotdeauna opţiunile sunt opţiuni. Ar trebui să ne gândim serios la asta.