Războiul organelor

Jandarmul îi oprește și îi întreabă dacă au autorizație să dea cu spray pe asfaltul trotuarului.
E puțin încurcat de răspunsul celor doi, așa că ia aparatul și-și sună superiorul.
"Ce fac? Scriu ceva?"
"Da, șefu', niște indicatoare..."
Pauză.
"Ce fac, șefu', îi amendez?"
Pauză.
"E treaba poliției locale..."
"Și-atunci ce fac? Sun la poliția locală?"
Pauză. Mult mai scurtă.
"Mai dă'i în p*#% mea și p'ăia"
Case closed.

Street Delivery la Zeppelin Schule

Pentru că anul acesta Street Delivery și-a propus să cucerească un picuț mai mult din orașul ticsit de mașini, școala germană Zeppelin își deschide curtea și sălile pentru toți cei ce își doresc pentru copiii lor un weekend în care să mai uite de jungla urbană.

Așa că dacă ieșiți la promenadă printre ideile de pe Arthur Verona, țineți cont că Street Delivery nu se întinde doar între Cărturești și Grădina Icoanei ci continuă și dincolo de parc, pe strada Icoanei, dincolo de Școala Centrală, la numărul 17A. Adică aici:

Zeppelin Schule a pregătit mai multe cluburi pentru copii: cursuri de percuție africană (pe vremea noastră, bătutul tobei era una dintre cele mai mari distracții interzise de către părinți), ateliere de construit căsuțe și citit hărți, de meșteșugit și modelaj.

Iar în curte sunt și câteva șotroane. Cât timp copiii mai învață să sară șotron, nu e totul încă pierdut.

Casa de pe Negustori

Pe 11 martie 2010, cineva o ruga pe Ada să întrebe, aici, pe Blogurești, de casa de pe Negustori care ar avea nevoie de ajutor.

Nu cred că a ajutat-o cineva. Nici în bine, nici în rău. Casa- după cinci ani și mai multe crize - este la fel de acolo, la fel de abandonată într-un destin la fel de incert.

Bivuacuri sub semilună

O parte din poveștile bălăurelilor alături de oceanici au fost (tran)scrise direct aici, pe Blogurești; cele mai vechi au trecut mai întâi prin defunctul 360 de la Yahoo. Pare o veșnicie. Și, totuși, veșnicia e încă în fața noastră.

Amintirile s-au strâns în primul volum al acestui veritabil almanah al bazinului mediteranean pe care marele Corneliu Pârvu l-a bine-botezat „Bivuacuri sub semilună”.

Ieri, la Antipa, printre cete de copii gălăgioși, schelete de păsări dodo și capete zanza, am încercat să ne justificăm. De parcă nebunia, chiar și cea mai frumoasă nebunie din lume, are nevoie de justificări. Și cel mai nebun e Răzvan Popescu-Mirceni, doctor El Comandante, care crede în toate visele sale (devenite, în timp, și ale noastre).

Zaher, domnul Murariu, al dvs unul dintre Blogurești, doamna și domnul El Comandante și Seniorul nostru domnul Pârvu, șase din cei mulți și frumoși și nebuni

Pentru că, uneori, chiar și povestașii trebuie povestiți, a fost acolo speologul Cristian Lascu, omul National Geographic România.

Tovarășul nostru oceanic Viorel Dumitru Gavril ne-a pozat ieri din toate unghiurile posibile și m-a văzut când i-am luminat calea lui Corneliu Pârvu printre popriile domniei sale rânduri (văd în planul doi că și Zaher a fost pe fază).

Și a urmat sfertul nostru de ceas de glorie. Am dat autografe. Și ne-a plăcut. Și-o s-o mai facem, pentru că venim în curând într-un muzeu aproape de voi. Și, în plus, mai avem multe-multe de scris.

I-auziți ce spune blogurescul Emil: ceafă de partizan!

Hai, că mai are Viorel o poză despre care să nu spuneți nimănui că ați văzut-o aici:

Și, bonus, un fotodocument cu cei trei campioni ai expedițiilor românești (nici nu vă puteți da seama câte sute de mii de kilometri și ce enciclopedii de specii încap în această poză!):

#24hPolizei

- O pisică persiană fără stăpân miaună într-o scară de bloc din #Marzhan. #24hPolizei
- Fals apel de urgență. Un bărbat sună la 110 și se declară agent secret. #24hPolizei
- Bătaie la o nuntă în #Treptow. #24hPolizei
- Cineva se plimbă cu motocicleta în rezervația naturală #Adlershof. #24hPolizei
- Un cuplu tocmai s-a luat la bătaie în #Tegel. #24hPolizei
- Apelant anunță animal în pericol. Un corb tocmai luptă cu moartea în #Neukölln. #24hPolizei
- Criminaliștii sparg ușa pentru a interveni în locuința unei persoane decedate. #Lichtenberg. #24hPolizei
- Puștani joacă fotbal la perete. Vecinii se simt perutrbați. #Charlottenburg. #24hPolizei
- Copil plângând, lăsat singur într-o mașină închisă, în #Moabit. #24hPolizei
- Jack Russel pierdut aleargă prin #PenzlauerBerg. #24hPolizei
- Biciclist se lovește de o mașină parcată. #Kreuzberg. #24hPolizei
- Un client nu vrea să-și plătească pizza consumată. #Wedding. #24hPolizei
- Le urez tuturor polițistelor  și polițiștilor o tură uloară. Să ajungeți sănătoși acasă. Al vostru Frank Henkel. #24hPolizei
- Noi, Christian, Benny, Kay și Zvonne, suntem echipa din centrala de intervenție a poliției care vă va ține la curent cu evenimentele până la ora 2. #24hPolizei

Schnappschuss: Team 1 beim Twittern. #24hPolizei pic.twitter.com/Ulm093KekN
— PolizeiBerlinEinsatz (@PolizeiBerlin_E) June 6, 2014

Începând de aseară, poliția din Berlin transmite live pe Twitter, timp de 24 de ore, toate operațiunile în derulare. O incursiune în nebunia cotidiană. Unele tweeturi nu specifică locul în care are lor intervenția, tocmai pentru că  aceasta este în derulare și orice informație sensibilă scursă ar putea dejuca intențiile poliției.

E o chestie ce ține cumva și de natura relației cetățeanului cu instituția în care trebuie să aibă încredere.

Acesta este contul de twitter al Inspectoratului General al Poliției Române. Neactualizat din 2012 (când a dat ultimul semn de viață și pagina lor de Facebook). La cât de crispați îi știu pe funcționarii publici români în materie de comunicare și transparență, înclin să am serioase îndoieli că vreo subunitate a IGPR ar avea propriul cont de Twitter.


În schimb, revista Poliția Română continuă să apară.

În rest, siguranță și încredere. Pe bune. Ca-n ultimul paragraf al editorialului din poza de deasupra. Mie mi-au dat lacrimile de emoție.

Au îngropat Groapa

Undeva, pe o masă, a rămas rătăcit ultimul țap băut până la cel din urmă strop. Câteva scrumiere, pe ici, pe colo, în care va ploua. Ultima apă pe care au s-o vadă, pentru că pe cea de la robinet le-au tăiat-o proprietarii.

Terasa e goală. Dureros de goală. Nu se mai aude vocea lui Mircia Dumitrescu, nu se mai vede gesticulând parcă mereu revoltat Florin Iaru, apoi nici Adilă Pârvu și Dan Iancu nu mai sunt, nici ei, să râdă ca un tunet în versuri de vară prin bărbile aici încărunțite. Aici, unde poeții și pictorii și graficienii și grupies-șii lui Mircea Tiberian amestecau generațiile ca-n cel mai fain jurnal niciodată scris al Bucureștilor...

Porumbeii nu au primit încă vestea. Nu s-au prins - dar pot coborî liniștiți pe pietrișul de sub ultimul acoperiș natural din centrul Bucureștilor. Domnul care își plimba în lesă motanul stufos nu va mai veni pe aici. Nici doamna care, de ani de zile, încearcă să-și vândă picturile unora asemeni ei pe care nu doar harul i-a unit ci și berea la doar cinci lei.

Decenii de versuri au plecat din acest tufiș rupt de lume, ca un boschet de pe altă planetă. La doi pași de sufocanta Piață Romană, aproape de fițele de pe Victoriei, sub nasul tuturor celor care și-au luat vreodată pașaportul din București sau viza pentru Canada.

De-acuma gata. Nu-i bai. Orașul e plin de cârciumi și terase. De fapt, ce atâta nostalgie? La ce ne trebuie toate amintirile astea când în locul lor putem ridica un bloc cu birouri în care nimeni nu va mai cunoaște pe nimeni? Amintirile-s așa, niște obiceiuri din trecut, din niște alte vremuri. Oare cum de-au putut trăi pe atunci oamenii, vorbindu-și față în față? Probabil de aceea au și murit!

Ce-mi lipsește mie ACUM în oraș

Dacă aș fi omul providențial al orașului, și nu-s, două chestii m-aș grăbi să fac:
1). o cârciumă în care să se vadă, măcar o dată pe săptămână, dar poate și de mai mult ori, ăștia de peste 35 sau chiar 40 de ani, să asculte și să danseze pe Steve Miller Band, pe Ricchi e Poveri, pe Celentano sau Dassin, mă-nțelegi? Muzici vechi, de țopăială în relanti, plus câte un Bad Boys Blue sau Shakin' Stevens pentru momentele de fox extrem.
și 2). un lanț de spălătorii de rufe, cu fise, în care, la o adică, să poți să bei la bar până-și face mașina aia numărul. Dar în care să nu ai voie să fumezi.
Știu că mai degrabă metropolele cu locuințe înghesuite au spălătorii comunale de rufe. Acolo unde spațiile lcoative s-au ridicat în perimetre înguste, unde fiecare metru pătrat a contat.
Dar, în felul lor, Bucureștii sunt tot o îngrămădeală.

Decoamdată, după câteva zile de București, asta-mi lipsește. Da' las'  că m-o apuca și pe mine furia. Uite acuș!