Piloţii zborului Carpatair Chişinău-Timişoara

Aurel Vlaicu.
Traian Vuia.
Alt nume de pilot român vă mai vine în minte?
A, da. Adrian Iovan. Individul care a fost lăsat la manşă după ce a împuşcat un om (un hoţ, un amant, ce'o mai fi fost el - dar, una peste alta, un hoţ) şi şi'a pus viaţa pe taraba OTV.

Două ore s'a învârtit deasupra aeroportului din Timişoara aeronava Carpatair. Vieţile a 51 de oameni depindeau de sângele rece şi îndemânarea a doi dintre ei. Cei doi erau piloţii. Piloţii avionului Saab nu-ştiu-cât care efectua cursa Carpatair între Chişinău şi Timişoara.

Vreme de două ore, două posturi de televiziune - româneşti şi ded ştiri - au făcut, din aventura zborului Carpatair deasupra Timişorii, rating cât într'un live cu George W Bush şi Osama bin Laden în studiou. Nu ştiu ce ne'am aşteptat când am rămas încremeniţi în faţa ecranelor. Să fim martorii live ai unui dezastru, să moară capra vecinului, să asistăm la prima arătare la faţă a lui Dumnezeu... Nu ştiu ce a sperat sau gândit fiecare dintre cei ce ne'am uitat la cele două televiziuni de ştii.

Un singur lucru ştiu: că, în tot acest răstimp, în care cele două televiziuni (al căror nume îl ştiu dar nu merită rostit) a stat de vorbă cu reprezentanţii companiei implicate în incident, cu cei ai aeroportului pe care urma să aterizeze aeronava, cu o parte din grămada de ştie-tot a ţării şi chiar cu iubitul uneia dintre stewardese dar nimeni nu s'a gândit să pună o întrebare simplă: cum, Doamne, iartă'ne, îi cheamă pe cei doi băieţi care au adus la sol avionul ăla şi pe oamenii ăia în bună stare cu picioarele pe pământ.

Aceşti doi Chesley Burnet Sullenberger III ai României nu sunt şefi de clanuri rivale aflate în plin război în spaţiul public, nu împuşcă civili în faţa unor case de schimb, nu ratează cu poarta goală după o noapte de beţie în cârciumile Bucureştilor, nu votează în Parlament împotriva unei forme a paşapoartelor biometrice pentru că sfidează prin exerciţii de logică şi raţiune scrierile biblice şi nici nu trag cu puşca după amanţii soţiilor. Nu sunt nici moguli făcuţi din jefuirea statului şi nici indivizi cărora acei miliardari le oferă lefuri exorbitante ca să dea măsura prostiei la orice oră, la televizor - ca să nu'i rostesc numele unuia care vorbeşte acum live pe unul din cele două posturi de ştiri ale căror nume le ştiu deşi...

LE: Au făcut'o. Mai târziu, când lumea se mai împrăştiase din faţa televizoarelor. Îi cheamă Iurie Oleacov şi Leonid Babischi. Basarabeni.

Aicha, fiică de magnet

Aicha Malik. Are 21 de ani. Are "a proposal for me".
Nu intru în detaliile afacerii, nu vreau să mi'o furaţi.
Vreau doar să spun că fetiţa, biata fetiţa, mi'a smuls o lacrimă. Şi m'a pus pe gânduri.
Înainte de a se prăpădi, pe 12 februarie 2000, domnul Malik, tatăl Aichei, " was a highly reputable business magnet".
Dar biata fetiţă a mai avut parte de o nenorocire: "My mother died when I was just 4 years old", and since then my father took me so special".
Ah, ah, perversă mică...
Partea care m'a înduioşat cel mai tare vine la final - fetiţa, biata fetiţă, trădată de soartă, vrea să ştie un lucru: "Can you honestly help me as your daughter?"
Acuma, spuneţi şi dumneavoastră ce aş putea să şi fac? Dacă aţi fi în locul meu, v'ar lăsa inima să'i daţi o asemenea lovitură, o alta în plus, sărmanei fiice a defunctei doamne Malik şi defunctului ei văduv domnul Malik?

Mitică, naţionalul

Un deceniu întreg, cel de după căderea lui Ceauşescu, s'a plâns ţara că politica se face la Bucureşti, cu şi de către Mitici. A urmat guvernarea Năstase, când de frâie s'au agăţat cei din "Grupul de la Cluj". Că n'au fost singuri e adevărat. Dar au avut ministere-cheie. Rus la Interne şi Administraţie, de exemplu. Ceea ce a lăsat în urma sa Ioan Rus nu a fost nicidecum o România mai sigură şi mai eficientă. Nici când a venit Blaga la MIRA nu s'a schimbat mai nimic. Şi, tot aşa...

Acum avem premier ardelean. Wow. Miticilor, păzea!

Emil Boc a decis să schimbe echipa lăsată de Călin Popescu Tăriceanu. Politic vorbind, lucrurile au o noimă.
Marele om de stat nu a avut, însă, nici o clipă intenţia să ne spuie că nu are încredere în oamenii găsiţi la Palatul Victoria ci a strigat cât l'au ţinut bojocii partitura crizei, a bugetelor de austeritate, mă rog, ştiţi ce spun.
Ca atare, a decis să dea afară 130 de oameni şi a adus, la schimb, 60 de clujeni. Minunat. Acolo, la ei acasă, zice'se, ar fi făcut treabă bună împreună. Poate le iese şi la Bucureşti. Probabil că sunt şi nişte oameni geniali, cei mai capabili pe care ţara îi are, la ora asta. Zic poate, nu dau cu parul.
Dar nu înţeleg în ruptul capului - şi, asta, nu pentru că am avut mereu probleme cu ştiinţele exacte - cum se vor reduce cheltuielile de la buget prin decontarea lunară a 60x4 bilete de avion (dus-întors) între Cluj şi Bucureşti.

Acuma, dacă turcul de la Azomureş se gândeşte el bine şi descoperă undeva, într'un sat de lângă Bucureşti, un bănăţean atât de genial şi capabil încât vrea să'i propună un job la firma sa, potenţial major contributor la finanţele publice, o să pot să beneficiez, de la bugetul de stat, de patru bilete de avion (dus-întors) între Târgu Mureş şi Bucureşti?

Fiţe de Băneasa. Aeroportul Băneasa.

Îl ştiţi pe Ştefan Mladin?
Chelia aia ţuguiată de la Băneasa. Aeroportul Băneasa, nu grădina zoologică...
Well, directorul general reprezintă o imagine perfectă pentru întreaga instituţie aflată în spatele său.

Joi, 19 februarie, după amiaza. Zbor de Koln/Bonn. Germanwings.
Lumea se încolonează, aşa cum îi stă bine unui român care s-a tmai lovit la viaţa lui de Germania şi unui german care pleacă din România - civilizat, fără agitaţie, fără îmbrânceli.
Se suie lumea în autobuzele care duc pasagerii la avion şi aşteaptă. Aşteaptă cât aşteaptă după care, odată ajunşi la scara avionului, rămân blocaţi în autobuzul ale cărei uşi nu se deschid. Nu e o defecţiune tehnică, e, pur şi simplu, ordin de la comânduire.
La un moment dat apare un microbuz din care coboară şapte sau opt fiţe şi vreo doi fiţi. Urcă în avion, sunt lăsaţi să se aşeze după care i se permite şi pulimii, care a plătit din propriul buzunar biletul de avion, să se îmbarce.

Două ore şi un sfert mai târziu, pe pista aeroportului Konrad Adenauer din Koln/Bonn, una dintre stewardesele Germanwings, momită, probabil, de întregul echipaj de bord, se apropie timid de cea mai tânără dintre fiţe şi, ca şi cum s'ar păzi să nu cumva să deranjeze, o întreabă cine este grupul pentru care a venit un microbuz special până la scara avionului.

- We're from the airoport administration.

Ah, deci asta era! De ce nu spuneţi aşa?

Unul dintre fiţi, aflat în preajma fiţei, are, pe româneşte, ultimul cuvânt, al înţeleptului:

- De ce nu le'ai spus că suntem de la Senatul României?

Al treilea tango

In seara asta, la Carturesti, eu si inca vreo cincizeci de curiosi ne-am inghesuit la o lectie gratuita de tango.
Daca nu ati fost acolo si se mai organizeaza, merita sa mergeti.
In primul rand, pentru ca e la Carturesti, un spatiu cu totul special.
In al doilea rand, pentru spectacolul in sine.
Sunt 4 instructori, dar azi au dansat doar doi: Alina si Catalin. Ei nu-s doar instructori de dans, sunt si doua persoane extrem de placute. Se completeaza foarte bine nu doar in dans, ci si in discurs, se potrivesc, au o tinuta frumoasa, au zambete sincere si priviri deschise. Stiu sa tina in mana o sala plina de necunoscuti. Pe cati dintre ei ii vor revedea? Cine mai are azi nevoie de lectii de tango? Si unde sa dansezi, pe praful asta? Pe criza asta, pantofi de tango si pasi de dans ne trebuie noua.
Asta pareau sa gandeasca macar cativa dintre cei adusi acolo de partenerele lor, dornice sa faca lucruri impreuna cu cel drag.
M-am dus de curiozitate. Fara partener. Imbracata in pantaloni. Cu ochii larg deschisi, pregatita sa absorb muzica, pasii, gesturile, sa le inghit asa cum tragi in piept aerul sarat al marii intr-o dimineata pe la 10, cand ai fugit de la serviciu pentru ca te strangeau peretii, te-ai urcat in masina si nu te-ai mai oprit pana la Cazino. Da, ala din Constanta.
Si pentru ca Alina si Catalin sunt atat de buni la ceea ce fac, m-am trezit dansand.
Eu, care venisem sa stau pe margine. Si nu dansam cu oricine, ci cu iubitul alteia. Unul dintre putinii veniti acolo cu intentia de a invata sa danseze. Cum am ajuns eu de pe margine in bratele lui Dan, primul meu partener de tango?
Asa e regula. Dansezi doua melodii. Apoi, toti dansatorii se aseaza in cerc. Isi dau mainile. Se privesc si-si multumesc. Apoi doamnele fac un pas in fata si trec la urmatorul partener. Pentru ca daca dansezi cu un singur partener, incepi sa-i inveti rutinele si nu mai dansezi, executi rutine. Iar Alina si Catalin voiau ca acei 50 de necunoscuti (pe multi nici n-or sa-i mai vada vreodata) sa danseze. Sa se bucure de muzica. De ritm. De povestea spusa. De senzatia noua pe care o ai cand ti se desluseste ce n-ai mai vazut decat in filme.
De ce sunt pasii de tango asa cum sunt?
De ce e bine sa-ti lasi partenerul sa te conduca?
Si cum conduci femeia fara sa-i vorbesti?
Cine hotaraste in ce directie mergem, cat de mari sunt pasii, care e viteza cu care ne deplasam...?
Atatea intrebari si raspunsul lor e valabil nu doar pe parchetul de la Carturesti.
Primul meu tango a fost grozav. Dan a fugit apoi la iubita lui, eu am ramas pe margine.
Si atunci, instructorul a venit si m-a invitat la dans. Ei, al treilea tango este cel pe care o sa mi-l aduc aminte.
A fost frumos. Mi-as dori sa-nvat sa dansez tango de-adevarat, dar nu am partener asa ca o sa mai astept pana cand n-am sa mai fiu in situatia de a dansa cu iubitul alteia. Raman cu gandul ca se poate dansa, ca poti sa aspiri la o pereche de pantofi de tango, ca lectiile de tango sunt ceva la indemana. Iti trebuie doar timp si disponibilitate.
Asa se intampla cand dai peste profesorul potrivit.
Vi-i recomand pe Alina si pe Catalin, de la Tango Brujo. Sunt in Bucuresti. Dar de fapt in Buenos Aires. Un Buenos Aires simbolic. Si atat de frumos.

Algebra de la Boc se împute

Se ia necunoscuta Nemirschi, se împarte la trei. Rezultatul este Pogea ori Boc.
Două luni s'a lăudat Guvernul PD minus L de înmulţit cu paranteză PSD plus PC închidem paranteza că va anula triplarea taxei auto.
A făcut'o, ca să o înlocuiască cu noua valoare: taxa ori doi.

Veşti din Dăbuleni, cea mai mare comună din România, ţara Loganurilor de 70.000 de euro: bătrânele maşini de teren fabricate acum 20 de ani la Câmpulung, pe stânga, cum vii dinspre Schitu-Goleşti şi urci către ieşirea din oraş, prin ale căror caroserii nu bate vântul numai pentru că fermierii din câmpia oltenească au astupat găurile cu lubeniţele nevândute, vor avea valoarea de impozitare 19 milioane de lei vechi. Sunt 4x4, ce pana Bocului?

Vocea lui Radu Soviani

O ţigancă dintr'alea care se uită mult la televiziunile cu ştiri de la ora 5 şi telenovele i'a spus cândva lui Dan C Mihăilescu, criticul, că ea nu înţelege prea multe din ce spune omul nostru despre cărţi dar îl vede atât de convingător încât îi crede fiecare cuvânt.

Eu - şi asta am convenit'o deja - sunt mai de la ţară. Când îl aud pe unul vorbind mult, înţeleg că omul ăla ştie ce spune. Acum vreo câţiva ani, pe când apăruse venind de pe la Cluj, unul dintre cei care îmi lăsaseră o astfel de impresie era Emil Boc. Dar nu despre marele om de stat vreau să povestesc.

Aşadar - şi asta am convenit'o deja - mă las convins că un om care vorbeşte mult şi apăsat ştie ce spune.

Dar nu înţeleg în ruptul capului de ce trebuie mere să ţipe Radu Soviani la mine!

Domnule Dumitrescu, dragă Răzvane, rogu'te, ţucu'ţi sufletul tău, nu'l mai abandona pe Soviani în celălalt studiou, adu'l dincoace, lângă tine şi invitaţi. Sau spune'i, măcar, că are microfon şi că voi, dincoace, auziţi ce spune, din celălalt studiou, el, economistul vizionar şi înţelept, care vorbeşte mult şi apăsat - şi că nu'i nevoie să ţipe ca în hala de la Faur Poarta IV, capătul lui 311!