Taxi 112

O ştiţi pe aia, cu supărarea pe Arafat (medicul, nu răposatul...)?
Treabă serioasă, nene, supărare la privaţi (yeah, sure, parcă n'ar fi tot ei...), că de ce'i obligă, tată, statul să facă reclamă la 112?
Deci: chestiuni serioase la ordinea zilei, dom'le, şi pentru domnul secretar de stat (altfel, un om şi profesionist remarcabil) şi pentru istericoidalii media, nu?

Bă, frate, decât să bateţii ca chiorii în ochii lumii şi să vopsiţi nişte caroserii, mai bine faceţi contracte cu serviciile de taxi. Or fi ei, taximetriştii, nişte găinari şi mitocani, dar parcă funcţionează mai bine decât sistemul...


PS: Richard, sănătate maximă şi zi'ne şi nouă cum evoluează răfuiala cu sistemul. În rest, vorba lu' desenu' animat: kill the wabbit, kill the wabbit...

Drumul spre iad începe şi cu un iaurt

Stăm într'o coadă, unul dintre acele blocaje rutiere care te ajută să îţi cristalizezi/consolidezi sentimentele faţă de oraş. Din maşina blocată în faţa mea iese, prin portiera din dreptul şoferului, o mână şi zvârle, cât colo, o cutie de iaurt. Suficient de plină încât pe asfalt să se nască o mare pată albă. OK, ploaia o va spăla dar cutia va rămâne acolo, dansând bezmetic după cum îi vor cânta roţile, 7500 de ani de acum înainte (dacă n'o să ne sufocăm planeta, până atunci).
Spritiul civic îmi dă coate. Pun o mână pe claxon, cealaltă pe faruri, îl fac atent pe gagiul din maşina din faţă şi, când se întoarce spre mine, îi bat obrazul. Trec, aşa, în linişte şi scârbă (presupun că reciprocă) vreo 20 de secunde. Brusc, portiera şoferului se deschide. Coboară un puştan la vreo 20 şi umpiculeţ de tot de ani. "Am pus'o!", îmi zic. Dar nu: puştiul are, drept e, o privire ciudată - dar nu violentă. Zâmbeşte, undeva la limita ruşinii cu tâmpenia. Dă din cap a "da, ai dreptate". Îl văd înaintând spre corpul delict. Se apleacă. YES!, îmi zic, sunt mândru de mine! Se apleacă, pune mâna pe corpul delict (Am înfrânt! şi chiar nu mă aştept să dea cu mopul pe asfalt) şi îl aruncă - fericit că şi'a însuşit lecţia, ruşinat de crima anterior comisă şi fericit că a îndreptat greşeala - ceva mai încolo. Pe jos, în rigolă!
Se întoarce în maşină cu privirea satisfăcută a omului care demonstrează, prin însăşi existenţa lui, că drumul spre iad e pavat cu bune intenţii.

Marsul Pietonilor

Sunt pieton de nevoie.
Mi-e dor de masina mea. Dar n-am uitat ce scriam in urma cu un an.
Cand merg cu masina am grija sa nu deranjez pe nimeni, sa las loc pe trotuar pentru mamicile cu carucioare. Nu-njur si nu tai calea nimanui si ma straduiesc sa nu blochez intersectiile. Cand gresesc (se-ntampla) imi cer scuze.
Am aflat de la treibadica de marsul pietonilor.

E si o petitie online pentru drepturile pietonilor.
Act now:)

Să înţelegem uninominalul lor (2, cum ar veni)

Mi'a luat o zi întreagă să trec prin google lista catindaţilor uninominali din judeţul care, cumplită nedreptate, încă nu'mi poartă numele deşi m'a dat naţiunii şi i'am dus căruia i'am dus faima până pe DN1A şi alte low-end-uri de lume. Şi nu am convingerea că lista este definitivă, nici completă, la fel cum sunt sigur că's mulţi despre care nimeni nu s'a gândit până acum să scrie; nemaipunând la socoteală faptul că n'am acces la Registrul Comerţului şi nici un Lexis Nexis la îndemână n'am.
Dar m'a oripilat. Foşti baroni locali arşi pe rugul imaginii partidelor înainte de precedentele alegeri sunt reciclaţi acum (citez din oficiosul unuia: "s'au convins că mai are multe de dat scenei politice"); lăutari şi samsari de fotbalişti, maeştri în dat tunuri; directori de spitale cu neveste sau copii acţionari la singura farmacie pentru care plafonul Casei Judeţene de Asigurări de Sănătate este de şapte ori mai mare decât maximul celorlalte farmacii; traseişti politici; securişti democratizaţi fluturând procese intentate CNSASului; paraşutişti numiţi de la centru; clici; haite; lupi singuratici; cumetri; găinari; bătăuşi; devalizatori; gropari de staţiuni...
Săptămâna viitoare, când am să văd listele din celelalte judeţe, o să mă duc să mă spânzur.

Deci, da.

Sotul meu mi-a aratat asta:

Să înţelegem împreună uninominalul

Era o vreme când "a greeting card is waiting for you" însemna chiar că o felicitare te aşteaptă pe undeva, prin satul virtual. Asta se întâmpla demult, când ITştii nu erau încă atât de numeroşi ca'n ziua de azi iar astfel de mailuri sigur nu nimereau automat în folderul de spamuri. Aşa că i'am dat un fără resentiment delete şi mi'am adus aminte de băiatul care, mai ieri, s'a apucat să repare o chestie funcţională. A resetat serverul, a lucrat la nişte setări şi a vrut să plece. Well, not so fast, young man, avem o problemă: nu merge nici pe cablu, nu merge nici wireless. Hm... vine, îşi învârte aroganţa de computer literate pe lângă tastatură, dă din umeri şi'mi spune, cu nonşalanţă, că tre'să duc şandramaua la service. Ceea ce m'a ajutat atunci a fost absenţa, din dotare, a unui grip aferent aparatului de fotografiat. Dacă îl aveam, cu siguranţă îi dădeam în cap ("influenţele sârbeşti îţi sunt mai puternice decât cele germane", îmi bombăne Fane). Din fericire, m'am gândit la grip, deşi aveam la îndemână scaune. E clar, uzul raţiunii nu mi l'am pierdut de tot.
Am luat şandramaua şi am ieşit cu ea în parcul de alături. Să vezi şi să nu crezi: netul, wifi, mergea.
Am revenit, m'am legat de maţul unui alt computer, în alt birou. Mergea!
Am pus mâna pe telefon şi l'am chemat pe maladioj celavek, să facă el, frumos, cale întoarsă şi să repare ce a lăsat neastupat.
A revenit, după vreun ceas. Cum era de aşteptat, vina era a lui. Sau a sistemului care l'a învăţat că problemele lui sunt mai importante pentru că sunt ale lui!

PS: Titlul? Păi, cum să vă spun, mă uitam şi eu după tipologii. Metodologia e treaba altora - care, oricum, nu o înţeleg mult mai bine decât mine dar ştiu mult mai bine decât mine să nu se facă înţeleşi...

Ce Craciunuri frumoase am trait mai demult

In copilaria mea, brazii erau cat casa, se impodobeau in Ajun si se despodobeau dupa 10 ianuarie. Globurile se cumparau de la librarie si aveau forme de ciupercute, umbrelute, bastonase, ghinde... iar bomboanele de pom erau nelipsite dintre decoratii. Eu sunt printre cei ce au impletit lanturi de hartie glasata.
Am crezut in Mos Craciun multa vreme. Dar cel mai tare am crezut in Mos Nicolae, care intr-un an mi-a adus o caciulita de mohair albastra si moale, cu care am dormit in noaptea aia, desi in casa era cald.
Casa copilariei mele era incalzita cu sobe. Serile erau minunate, una din sobe avea un cuptor mic, cu usita de argint, in spatele careia mai uitam din cand in cand cate un mar. Dimineata sobele erau gheata. Dimineata mi-era frig.
Aveam ferestre cu tocuri de lemn. Pe geamuri se faceau flori de gheata. Prin noiembrie incepea sa ninga. Mi-amintesc zapezi inalte cat mine, mi-amintesc dimineti in care trebuia sa imping zdravan in usa de la intrare ca sa o pot deschide, mi-amintesc multe partii pe care le-am facut cu lopata pana la poarta. Mi-amintesc ca mi-era mila sa calc in zapada proaspata.
In copilaria mea, bananele si portocalele erau fructe de Craciun. Uneori bananele verzi nu se coceau pe soba. Ramaneau verzi.
Banutii si lingourile de ciocolata erau cele mai rafinate dulciuri la care puteam spera.
Azi fiica-mea mi-a cerut capsuni. E bolnavioara asa ca am dat fuga la magazin sa-i cumpar desi i-am explicat ca toamna nu cresc capsunile. Gasesti tu, mami, mi-a zis ea la telefon aproape plangand.
Si cand am intrat in magazinul in care cheltui bani pe nimicuri, am dat peste o multime de zorzoane de Craciun.
Etichete pentru cadouri. Globuri atat de frumoase cum n-am vazut niciodata in copilaria mea. Costume de Mos Craciun si de Craciunite pentru copii de 4-5 ani.
Vase rosii, un rosu care-ti intra-n ochi si te zgarie, dar nu poti sa nu-l vrei pentru ca e acel rosu, rosul de la TV, rosul de pe afise, rosu-mos-craciun, rosu-coca-cola de fapt, rosul pe care nu-l poti ignora. Cutii superbe pentru cadouri.
Oameni buni, e abia 21 octombrie.
De ce au scos Craciunul la vanzare?
PS: Capsuni n-am gasit. Am luat zmeura in schimb, si-am incercat s-o conving ca-s capsuni speciale.
Nu, mami, nu-s bune, eu voiam ca alea de la televizor, mi-a spus ea, stergandu-si lacrimile cu maneca pijamalei.
Ce rost aveau toate cand eram mica. Si ce frumoase Craciunuri am trait mai demult...