Aşadar, premierul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu l'a demis pe Adomniţei şi l'a pus pe Anton Anton. Urmează să'l mai înlocuiască pe Varujan cu un anume Călin Călin, pe Nicolăescu cu un Constantin Constantin, pe Comănescu cu un Popescu Popescu şi pe David cu un Tăriceanu Tăriceanu. Şi ar mai fi loc de un - - în locul lui Orban. Am zîs!
Printre nenumăratele balanţe, unele îmi sunt nepermis de dragi. Altele intră în calendarul atenţiei din cele mai ciudate motive. Duminică sau luni a fost ziua lui Dan Constantin, de la Jurnalul. Nu mai ştiu dacă e 5 sau 6, pentru că în lista acestor zile apare şi Monica Iordache, Monica Mămica, una dintre persoanele cele mai faine din redacâia cotidianului de la etajul 8, la mulţi ani, Monica; cred, totuşi, că e 5, parcă domnul Constantin era născut în aceeaşi zi cu mama). A scris la vremea potrivită, despre ziua unuia dintre cei patru redactori şefi de la Jurnalul, dinamovistul Ciutacu, a scris, apoi, luni, Jurnalul în sine. A scris luni - poate că duminică nu este pagină de calendar în JN, nu mai ştiu, am uitat. Dar, poate, a scris fiindcă la aşa o vârstă, merită mai multă vizibilitate decât în ziarul de duminică. Acuma, mi se pare normal. Pe domnul Contsantin, zis şi nea Dan, sau Cezaru', sau Costel (ar fi o chestie să nu ştie de această poreclă şi s'o afle de la mine - tocmai domnia sa, omul care ştie tot ce mişcă în lumea asta mai abitir decât Securitatea), pe domnul Constantin, aşadar, e greu să'l iubeşti. Doar a fost stâlp al societăţii la Scânteia. Dar dacă reuşeşti să spargi această ţiplă descoperi un om pe care ţi'l doreşti prieten sau, măcar, companion, nu pentru nu e bine să'l ai de duşman ("răutatea" pe care o afişează de multe ori rezidă, mai degrabă, dintr'o dorinâă de a vedea lucrurile bine făcute şi nu ţine de firea omului) ci pentru că dacă îl apuci în momentul în care îţi suflecă mânecile descoperi un univers stocat cu multă migală în experienţele pe care le'a trăit şi gata oricând să iasă la suprafaţă pentru a fi povestit celor interesaţi să'l asculte. Mai ştiu doar doi oameni de talia asta: marele, bunul, unicul şi inegalabilul Radu Pascal, plecat prea devreme să bea o vodcă şi un şpriţ cu Bunuţul, şi la fel de unicul Corneliu Vlad, rămas să termine vodcile nebăute pe lumea asta de prietenul lui de'o viaţă, Radu (iniţial vroiam să formulez partea a doua a frazei astfel: "Corneliu Vlad, prietenul de'o viaţă a lui Radu; şi al vodcii"). Bun. Nu m'aş fi pus să scriu o postare despre cei 60 de ani împliniţi de nea Dan, nu l'am sunat să'i urez, nu m'am învrednicit nici măcar să'i trimit un mail. I'am urat într'un gând zis cu voce tare "să fie sănătos" (la propriu) şi mi'am văzut de ale mele. Dar n'aş vrea să fiu în pielea celor care au coordonat, ieri, ediţia de azi a Jurnalului Naţional, pentru că, dacă nu o vor coti pe haz de necaz şi ironii la adresa domnului Constantin, cei din staff vor tuna şi fulgera, la ora asta. Nu de alta dar - am tras cu ochiul să văd dacă nu cumva îmi e dedicată :D - pagina de calendar din ediţia tipărită a Jurnalului Naţional de azi, marţi, 7 octombrie, este una şi aceeaşi cu pagina de ieri a aceluiaşi ziar. Asta ca să ne intre bine în cap tuturor că nea Dan, ultimul mohican de la Scânteia, enciclopedia ambulantă de la Jurnalul Naţional de azi, omul pe care nu'l poţi iubi dar de care ai nevoie şi numai pentru că poate să te umilească, îngrozitor, cu tinereţea, umorul (y compris autoironie) şi spontaneitatea de care dă dovadă, a împlinit 60 de ani. Sau, poate, o fi fost chiar nea Dan şef de ediţie? ;) La mulţi ani, maestre - şi aştept un volum sau chiar mai multe de memorii.
Nu credeam că o să ajung să bag link la CanCan dar, mânaţi, probabil, de o răfuială internă la nivel de servicii, băieţii (lui Locic, parcă) au pus'o de un "poate nu vrem să vă lăsăm să uitaţi că...". Aşadar: în vreme ce mama şi tata mei dar şi ai dumneavoastră, sâru'mâna, doamnă, bună ziua, domnule, rabdă, frumoşi, viaţa aşa cum le'a făurit'o sistemul care i'a făcut forever and ever generaţie de sacrificiu (pe ei dar şi pe urmaşii urmaşilor lor), un criminal în viaţă, un odios făuritor al României, aşa cum o cunoaşteţi fiecare dintre voi, demonstrează, o dată în plus, cine, de fapt, a câştigat meciul la revoluţia din decembrie. După ce ne'a intoxicat ani de zile cu regurgitările sale, în interviuri (coman)date unor publicaţii subordonate moştenitorilor Securităţii, generalul Pleşiţă îşi duce traiul liniştit în umbra generoasei pensii (de excelenţă) de ceva mai mult de 1800 de euro. Păi, dă'o dracului de treabă, nu merita, atunci, să apărăm - cum ştia scursura asta de Pleşiţă mai bine - marile cuceriri ale comunismului? Tăricene, Dinu Zamfirescu nu ţi'a spus? Băsescule, ştiu că la mine nu tragi cu ochiul, dar mai ştiu că ai avut un gheşeft cu Volodea Tismăneanu şi că prietenii lui din presă au mai scris de gunoiul ăsta. Mă rog, poate ai ratat ziarele din ultimii 20 de ani, dar tabloidele sunt sigur că nu le ratezi. Domnule preşedinte, matale citeşti CanCan sau te uiţi doar la poze în baie?
Ce le dăm, dacă ni se cere să le arătăm oraşul? Lista, traseul, e binecunoscut, nu? Acelaşi traseu, mereu. Centrul isteric, palatul lui Ciaiceţcu, muzeul satului... Ce le dăm dacă ni se cere să îi ducem,. pentru 90 de minute, în locul din oraş care ne place nouă cel mai tare? Locul din Bucureşti pe care îl iubesc eu cel mai mult? Hm, în 90 de minute, slabe şanse să îi pot duce până la Şapte Scări şi să'i mai şi aduc îndărăt. Sau la Cheia. Şi mi s'a spus clar: "din Bucureşti...". E la 10:30. Dimineaţa. Că dacă ar fi fost seara, huh, mergeam la Club A şi le vorbeam despre rezistenţa prin rock. Unde să'i şi duci? Şi ce să faci cu ei 90 de minute în Hanul cu Tei, de exemplu? Să te aşezi la o cafenea (egipteană, poate) din Villacros şi să stai aşa, ca'n Balcani, far niente? Mda... nu, mă tem că nu aş putea numi "locul din Bucureşti pe care îl iubesc cel mai mult...". Nu în acest sens, de ghid al oraşului pentru un grup de tineri jurnalişti germani. Altfel, aş putea enumera garsoniere de prieteni, mansarde, cafenele, crâşme, chiar şi bodegi ordinare. Cum e cea de pe Lipscani, unde se vând bere şi covrigei în miros de pisoar de gară, se stă la mese metalice, asemeni celor de pe terasele cofetăriilor copilăriei mele, feţele de masă sunt din muşama cadrilată şi din boxe, o, da, din boxe, muzica ... Ei, m'am minunat, era chiar o tentativă de folclor, nu era chiar manea. Sau nu le mai disting eu?
M'au întrebat destul de multe dar i'a mirat al naibii de mult un lucru: frate, în afara de nunţi, ce altceva mai fac românii? Numai şanţurile şi gropile sunt mai numeroase, în centrul nostru isteric, decât vitrinele magazinelor de rochii de mireasă!
Ştiu că avem şanse mai mici decât Rapid, Dinamo, Unirea sau Vaslui. Ştiu că nu suntem CFRul, ştiu că n'avem experienţa invocată de Jiji în numele Stelei dar asta nu mă împiedică să mă grăbesc acasă, să dau drumul Zappului şi să caut televiziunea aia sârbească din Toronto care preia de la al doilea canal public sârbesc meciul Partizan - Poli. Sper că nu o să rămân iarăşi paralizat trei ore în cocoşii lui Mitică Dragomir şi Buftea lui Sârbu.
Am citit asta la Comănescu. Aşa, şi? Când Tucă, Pâlşu, Hure, CTP, Tatulici şi restu' care pe unde'or mai fi s'or aduna, ei, la un şpriţ şi'or ieşi, apoi, să ne anunţe că NIMENI nu va publica/difuza, anul acesta, vreo ştire despre campania electorală, îmi voi scoate pălăria...
Te fură. Îţi vinde o cartelă, te invită la nişte planuri tarifare iar apoi le modifică după cum îi taie capul. Leceri să’ţi printeze contorul, să vezi şi tu cât ai vorbit, câte mesaje ai scris, cât te costă... Se uită la tine cu dispreţ. Bă, tu eşti clientul meu, tu plăteşti, restul fac eu! Tu stai, frumos, în perioada de graţie şi'ţi cumperi un alt credit. Până decidem noi că te'am furat destul.
Le scrii, le sesizezi aberaţia. Nu’ţi răspund.
Cum ziceam, există concurenţă, pe piaţă. Mă tem că nu's mai breji iar temerile îmi sunt confirmate de alţi păţiţi. Le mulţumesc. Dar ce naiba să fac?
Ţi’au trimis o factură pe care scrie că ai de plătiti 0 (zero) lei. Nu te duci la caserie pentru că legile contabilităţii şi aritmetica valabilă în anul Domnului 2008 spun că nu poţi transfera zero din portofelul tău în puşculiţa lor. Două luni mai apoi îţi taie semnalul. Îi suni, o ţin pe a lor. Ai datorie la ei. Ceri un şef. Bă, tu eşti clientul, mama dracului de insistenţi, nu înţelegeţi? Nu v’au zis ăia de la Orange? Tu plăteşti, restul facem noi.
Le scrii, le sesizezi aberaţia. Nu’ţi răspund.
Le scrii iarăşi şi îi anunţi că renunţi la serviciile lor. Nu’ţi răspund. Dar nici nu’ţi taie semnalul la Digi!
Fac distribuţie pentru bănci. Şoferii sunt plătiţi o dată la câteva luni. Primesc cotă parte din leafă. Se satură şi pleacă. Nu’i bai, străzile’s pline de oameni care vor un loc de muncă. Eventual şofer la Fan Courier. Ce şanse ai, fraiere, să te întâlneşti înainte de angajare cu unul care a plecat pârlit de la noi şi să’ţi spună să fugi, ca dracu’ de tămâie? Hai, vino, te ţinem două luni, conduci ca nebunul, omori, eventual, vreun căscat pe trecerea de pietoni, nu te plătim şi p’ormă găsim altul. Alţii. Sau, poate, te descurci tu. Că doar Bancpost are clienţi fraieri sau cu atâţia bani că nu le mai ţine nimeni socoteala... Poţi spune că ai livrat un card şi pinul la o cutie poştală şi, până se dumiresc păgubiţii, ai tras o ţeapă!
Le scrii, ăştia, măcar, promit să verifice şi să ia măsuri. Ei, aş...
Eventual le scrii şi celor de la Bancpost. Da’ ăştia’s din sistemul bancar şi despre cum funcţionează băncile noastre urlă blogosfera!
Bă, proştilor, pentru că voi sunteţi nişte roboţi sfertodocţi care veniţi dimineaţa la muncă şi deschideţi mailul ca să citiţi ce vă spunem noi să citiţi, pentru că voi sunteţi proştii proştilor, noi angajăm un fost şofer de la Fan Courier care ştie o boabă de engleză şi cum se foloseşte dicţionarul şi vă dăm. V’o dăm în fiecare zi. Ieri, de exemplu: vă dăm asta pe care alţii (Yuppy, cică) au dat'o. Nu meritaţi voi osteneala ca, măcar de ochii lumii, de dragul imaginii noastre, să ne dăm silinţa şi să băgăm ceva mai mult decât copy/paste. Liverpool? Thomas? Marghioliţa, poate!
