Ziduri din Bucuresti II

Zilnik 

 

 

Ziduri din București I

Cosânzeana de la ghișeu și Făt Frumos cel umil

Subtitlu: Hramul Sfântului Birocrațiu cel Coruptu'

Tânărul de la firma de consultanță îmi dă, telefonic, sfaturi despre cum trebuie să ajung la un anumit document care să adeverească lumii că nimic. Înainte de orice, însă, țjne morțiș să-mi spună ceva: „Domnu' Iohan, știu că veniți din Germania, vă rog eu,” (parcă-l și văd coborând capul între umerii săltați a stinghereală, mi-e jenă să vă corup dar trebuie, și, apoi, mai departe, tot corpul, înghesuindu-se în geamlîcul ăla decupat în peretele de sticlă, sărumânușițeledomniță, am și eu o mare rugăminte la fișa postului dumneavoastră!) „fiți maleabil. Să fiți indulgent cu fetele, să nu fiți rigid, ele pot interpreta legea și nu vrem să o întoarcă împotriva noastră!”.

Era vorba despre o țedulă, o foaie de hârtie, care să spună că instituția X nu are rol fiscal pentru că (țac-țac-clack-clack-pac-pac-cling-cling+enter=ta-da!-ta-da!-ta-da!) este neplătitoare de taxe.
Ce e de interpretat la lege în acest demers?

Mă duc să văd cât de tare e de musai să fac pe prostu' la ghișeul fetelor. Dacă nu ajung la bere, căutați-mă la știrile de la ora 5!

Nu mai sunt rodii de cules în Rahova

e ora
când lupii se aşează la masă
când porumbeii îşi ferecă pleoapa

e ora
când clopotarul se luptă cu sfoara din turn
iar tu, adus de spate
te rogi Celui părăsit
în pulberea valizelor

e ora
când lupii ne-au uitat

doar o clipă

furtunile se odihnesc
la mal...



e ora
străine
să-ţi şopteşti rugăciunea
să te întorci
dinspre umbrele vieţii
întru pulberea valizelor...

e ora
când clopotarul sună de-ntors
spre lumina din tine...

Hannelore (Anni Lorei) Mainka, a.k.a. Almalo, 5 septembrie 2004

Cel puțin cinci ani am fost colegi de birou. Poate chiar mai mulți. Cine să mai stea să îi numere?

De-acum înainte, după 15 ani, n-o să-mi mai răspundă la telefon cu tradiționalul „Allloooo, ce faci, pisoiaș?”. Și nu mă va mai pisa să scriu.

La revedere, Anni!

PS: ați citit-o, aici, pe Blogurești, cu primele trei episoade din „La cules de rodii în Rahova” (aici, aici și aici); restul de 44 de părți dintr-un posibil roman al mahalalei Bucureștilor sunt strânse pe contul Almalo de pe poezie.ro.

Ne-am zgâriat în Calderon, era mare-nghesuială

De fapt era cu „ne-am cunocut în troleibuz”, unde „era mare-nghesuială”. Dar rima, cumva.

Calderon. Stradă în București (căruia nu degeaba îi spune Tâmpitopole, dom'le). Calderon, așadar. Stradă. Oficial. Neoficial e parcare. Pentru toți faliții care se grăbesc să își scoată cazierul fiscal de la ANAFura sectoarelor 2 și 3, pentru toți cei care nu știu că Violeta și-a mutat bucătăria, pentru - ce s-o mai lungim? - oricine are chef să parcheze mașina în mijlocul unei străzi, că „șefu', las'o acolo că am eu grijă de ea”.

Milițieni? Sufletu' milițieni - că nu mă lasă ceva să scriu un cuvânt din patru litere. Strada e controlată de fețele acelea dubioase cunoscute în tot orașul dar necombătute. Pietonii trec greu printre gunoaiele parcate în straturi paralele; ce să mai spunem de mașini?

Din mormanul ăsta de fiare și fiare se aude o voce. Un răget. „Bă, ai zgâriat mașina”. Te dai jos. N-ai zgâriat nimc. Nici nu aveai cum. Stăteai pe loc. Nu mișcă nimic până nu se dă jos și cântă doamna grasă. Păi, dacă tot nu ai făcut nimic, ce sens are să dai importanță răgetului necunoscut care te amenință că se duce la poliție? Mergi, frate, în pace, du-te, rogu-te, și toarnă, toarnă-te, poate se scoală organul și vine să debaraseze strada.

Dar organul, slutul și urâtul, ce-mi făcea? Organul legea-și flutura. Care lege cam altfel spunea: că dacă pe tine te amenință un descreierat pe stradă că te dă pe mâna poliției, ai obligația să te duci înaintea lui la secție și să dai cu subsemnatul că mașina ta nu a pățit ceea ce nu a pățit.

„Să trăiți, am venit să vă reclam un necunoscut care s-ar putea să mă reclame; nu-l cunosc dar are o voce cumva nerasă și o gramatică oarecum nespălată”.

Dacă nu te duci rămâi fără carnet. Pe bune. O lună. Pentru că ai privat miliția să vadă la față un nevinovat. Nu. De fapt, ți-l suspendă pentru că nu ai raportat incidentul din trafic în 24 de ore. Chiar dacă incidentul nu a avut loc.

PS: nu am reținut secția de poliție dar parcă era secția 3.

Dialoguri din Senilia

- Bună ziua, am de primit un pachet de la dumneavoastră, puteţi să îmi daţi numărul de telefon al curierului, să mă înţeleg cu el la ce oră vine, să nu îl aştept aşa cum m-aţi anunţat între 10 şi 18 ?
- Politica firmei noastre nu ne permite să dăm numărul curierului! O să îl anunţăm noi şi o să vă sune dînsul.
- Bine, dar atunci dînsul nu încălca politica firmei dacă mă sună când nu îi pot răspunde iar mai apoi îl sun eu?
- Nu!

RATB Plazza. Mall-ul ambulant.

Trecând peste faptul că în Bucureşti sunt cele mai vechi tramvaie din Europa, nu poţi să nu observi micul comerţ care se desfăşoară în aceste mijloace de transport.

Pe cam toate liniile de tramvai pe lângă transportul de călători avem şi mici magazine ambulante.

Dacă urci de la drept în 24, până în piaţa Victoriei iţi poţi cumpăra şurubelniţe pe care le poţi utiliza după colţ, plasturi cu diverse arome de pus pe spate sau brichete supradimensionate care la nevoie pot fi folosite şi pe post de armă albă. La intersecţia cu doctor Felix deja ai parte de ciorapi flauşaţi, trei la 5 lei, chiloţi de damă tip moartea pasiunii şi alifie chinezească în cutie dintr-aceea mică care o dată închisă nu o mai poţi desface. La Piaţa 1 mai se urcă domnul cu prosoape de înmormântare, două la 3 lei, iar la mareşal Averescu încheie plutonul o băbuţă agilă care vinde plasturi de bătături printre alte alea.

În 300 cam la fel; în plus mai e un domn care urlă din toţi rărunchii că el nu are bani de o pâine. Nu primeşte nici un ban între Victoriei şi Banu Manta dar el se încăpățânează să facă acelaşi traseu mereu. Când se dă jos din autobuz predă ştafeta domnului cu prosoapele de înmormântare.

Partea cea mai haioasă vine atunci când se urcă, ei, bine, controlorii. Da, specia aia de oameni mononeuronali care de obicei circulă în gaşca şi nu merg mai mult de două staţii, căci riscă să şi-o fure de la asistenţă. Momentul poetic apare după ce fac control şi nu prind pe nimeni dar îşi iau o șpăguță mică de la comerciantul ambulant, ca să fie lăsaţi în pace.

Şi pină la urmă, de ce ne-am dori noi un transport civilizat? Chiar aşa, de ce?