Victor. Victoria.

"Am plecat pe întuneric, cu gândul la singurătăţile noastre. Veşnicia înseamnă singurătate. Poate de asta s-a inventat moartea. Ca să nu mai fi singur. Mi-a rămas în minte şina tramvaiului care dădea în Cişmigiu, răcoarea camerei şi timpul suspendat într-o noapte de iulie. Într-un fel, voi fi întotdeauna în camera ei. Şi nici măcar nu va şti"

Iulian. Sau Victor.

A trecut un an de când ne-am văzut ultima oară. Şi asta-mi e cea mai mare realizare.

Acum şapte ani, prin vocea unui medic, soarta pronunţa o condamnare la moarte. Condamnatul a refuzat, însă, executarea ei, a declarat recurs, s-a angajat propriul său avocat, a pledat magistral şi a învins. Cele câteva luni pe care medicii i le-au dat, în generozitatea lor, s-au tot lungit – până miercuri după amiază.

Probabil că nu realizaţi cum s-au scurs aceşti şapte ani din viaţa lui Victor. Dacă i-am spune „goană disperată” după fiecare moment ar fi o blasfemie. Victor nu s-a grăbit niciunde. Dimpotrivă. A stat pe loc, s-a întins la taclale cu fiecare secundă, lungind-o şi lăţind-o, storcând de vlagă fiecare clipă. „Ca şi cum ar fi fost ultima”, pentru a recurge iarăşi la clişee.

Victor – sau Iulian, după cum ne venea mai la-ndemână – a fost un curs practic despre viaţă. A predat arta de a trăi mult mai bine decât a predat studenţilor în drept, în perioada petrecută la catedră – iar cei ce l-au avut dascăl au vorbe de preţuire la adresa lui.

Cuvintele din deschiderea acestui... cum să-i spunem? Text să-i spunem?

Cuvintele îi aparţin.

Mai mult de atât nici nu se cade să mai scriem.

Ca să nu sune a dramoletă, n-o să vă mărturisim, la final, că, imediat ce telefonul care ne anunţa acest episod din viaţa prietenului nostru, din aparatul de radio a răsunat „Seasons in the sun”. Lucrurile s-au întâmplat, însă, exact în acest mod. De fapt, Victor – sau Iulian – îşi încheia pledoaria finală. După care a plecat să rezolve nişte intabulări – va fi nevoie şi pe lumea cealaltă de un loc (liniştit ca un iaht ancorat în portul Copenhaga) în care să-i strângă pe cei ce i-au fost dragi la o bere belgiană şi un mic românesc.

A transmis pentru Deutsche Welle, din Bruxelles, Victor Iulian Tucă.

George Copos şi revoluţiile

Un secretar cu propaganda UTC ajuns să învârtă prin cofetării, telescaune, televizoare, tot felul de afaceri de dosar penal cu NUP de la partid (şi aşa mai departe) banii uitaţi de comunişti în seif când i'au gonit elementele fasciste de la Timişoara şi, ulterior, Bucureşti, falimentează o echipă de fotbal cu tradiţie.

Acest secretar de partid şi'a apropiat tot felul de oameni de teapa lui, câţiva imbecili şi imbecile care, ieri seară, la intrarea pe stadionul Giuleşti, au interzis galeriei lui Poli Timişoara să introducă în tribună un banner de solidaritate cu anticomuniştii de la Chişinău.

Erau, în mare parte, puştii celor care ai ieşit în stradă din 16 decembrie (mă uitam pe lista făcută la intrarea pe stadion - cei mai mulţi erau născuţi în '88 şi '89). Dar dacă părinţii lor n'ar fi ieşit atunci în stradă? Păi, cu siguranţă ar fi fost mult mai mare suma banilor furaţi din visteria UTC, bani cu care ar fi pornit mai târziu la drum utecistul de ieri ajuns feroce capitalist astăzi, George Copos pe numele lui.

Doi români = trei partide; şi mult rahat

Până se decid ruşii cum rezolvă treaba la Chişinău, am văzut aseară, la Universitate, cum stă treaba la Bucureşti. Pe esplanada Teatrului Naţional, două megafoane se băteau pentru o cauză comună. Nu ştiu care's cei buni, nu ştiu ştiu de ce unii sunt răi şi alţii nu, nu ştiu nici dacă e sau nu vreo şmecherie în ieşitul acesta în stradă. Ieri au fost câteva sute, azi, în faţa Ambasadei mai erau vreo 40, povestesc martorii oculari.
Una peste alta, nu pricep, în ruptul capului, de ce era nevoie de două manifestaţii distincte. A, ba da, ştiu de ce: pentru că suntem o naţie de tot rahatul.

Doi nemţi = un atelier.
Doi sârbi = o fanfară.
Doi români = trei partide.


Pe de altă parte, nu pricep cum de n'a venit nici un jandarm să îl identifice pe cel pe care l'ar fi declarat liderul manifestanţilor - şi să'l ducă la o secţie de poliţie pentru o declaraţie.
Nu l'am văzut aseară pe Ciocan, fraţilor (ceea ce mă pune pe gânduri, sper că nu e bolnav).
Nu am văzut intervenţia în forţă a mascaţilor pentru a împrăştia această adunare cu nimic diferită de acea gaşcă de antiglobalişti care în loc să fie atenţi la discursul lui Bush de la summitul NATO ascultau Manu Chao şi purtau tricouri cu Che (mă iertaţi, Che a omorât oameni, n'am să mi'l pun pe tricou!) într'o dărăpănătură din incinta fostelor uzine Timpuri Noi.

Zic "slavă Domnului!" că nu s'a întmplat aşa ceva dar gustul amar rămâne.

Şi, totuşi, ce face Băsescu zilele astea? E în tăcerea aia care nu'mi miroase a bine!

Twitteroluţia

Ce ţi'e, dom'le, şi cu secolul 21...

Vitalie dă pe Deutsche Welle că Voronin coace pentru diseară ceva.
Telegraph şi Foreign Policy relatează în timp real despre revoluţia pe twitter.
Care twitter s'a încins deja; aflai aşa că la Cahul se încarcă autobuze - dar nu şi dacă's oameni de bine sau nu. Oricum, vorba Sprâncenatului, se pune de o cahuliadă.
În spaţiul său românesc, Facebook-ul e şi el pe foc continuu. Numai FB-feedurile de la Spiegel şi New York Times au alte probleme.
Realitatea şi, mai apoi, Antena 3 preiau streamingul live de pe online-ul Pro TV încercând să mute pe imagini din celebra sursă YouTube sau să cropeze imaginea ori de câte ori apare sigla postului în colţul imaginii. Mari oameni, zic eu...

Ioana Avădani are un mesaj - o rugăminte, de fapt - de la colegii din Chişinău: scrieţi, scrieţi mult, scrieţi tot!


Să nu ne luăm cu fumul şi ochii, însă, şi să uităm de cele patru ore de program zilnic ale domnişoarei Elena Băsescu, de vânzările anterioare ale surorii ei mai mari şi de duzii vărului de la Constanţa... Mie, personal, tăcerea lui Tiran Băsescu din ultimele zile nu'mi miroase a bine.


PS: senzaţionale imagini, mersi, Sprâncenatule!

Vin tezele din aprilie

Se coace manifestul mafiei mămicilor! În curând, în Ziarul Copiilor!

112?

Nu ştiu cum să'i explic, pe româneşte, conştiinţei mele că... mă rog, ştiţi voi, simpatie vs repulsie în cazul Becali, hoţii, maşina, procuratura, arestul preventiv, alea-alea.
Pe strada Vişinei, imediat după colţ, un golănaş şi'a parcat motocicleta (un scuter dintr'alea care imită motoarele adevărate) pe mijlocul carosabilului şi se fâţâia pe lângă una dintre maşinile trase pe dreapta. Dacă veneam mai zdravăn mă opream fix în şandramaua cu două roţi. Eram bun de plată? Probabil că nu dar mai poţi ştii?
Ei, bine, n'am dat spiritul civic jos din maşină ci am pus mâna pe telefon şi am sunat la 0219544, numărul scurt al poliţiei rutiere. La care mi'a răspuns un sunet specific aparatelor deranjate. După care am încercat degeaba să sun la 112 că suna mereu ocupat.
După al doilea semafor am renunţat. Pentru o clipă am fost convins că dacă aveam banii lui Becali sunam un zmărăndoi şi'l puneam să sechestreze motocicleta.
Dar nu'i am, aşa că, probabil, mă împac cu gândul că de'o fi să mor cândva mor cu dreptatea în mână.

Mogulii

- Mogulul apolitic.
- Mogulul rău.
- Mogulul imoral.
- Mogulul care a întors armele.

Îmi scăpă ceva?