Pleşiţă ştie?

Dar Iliescu o fi citit ştirea asta?

Interzis acasă.

Nu sunt fan Vakulovski dar asta ţine de gustul meu.
Nu citesc tiuk! decât din când în când şi la recomandarea altora.
Dar autorităţile din România sunt de o idioţenie cruntă. Şi, culmea, sunt oamenii care decid pe banii mei tâmpenii împotriva mea. Şi mi s'a luat!

Gunoaielor, daţi cetăţenie română unui român mai român decât toate fufele naţiunii!

PS: şi mai am câteva exemple pe listă!

Arbitrii danezii joacă sportul cu mâna

Federaţia daneză a anunţat că arbitrilor din Danemarca prezenţi la Campionatul Mondial de handbal masculin din Croaţia le'au fost oferite serviciile unor dame de companie. Au fost invitaţi, împreună cu toţi ceilalţi arbitrii, la o cină dată de gazde. În timpul serii, a povestit unul dintre arbitri, în locanta în care s-a organizat cina au apărut prostituate - ceea ce el, personal, a perceput ca fiind o tentativă mituire. Aşa ceva se poate întâmpla numai în Balcani, a comentat incoruptibilul danez.

Acuma, tot danezi erau băieţii ăia care au pârât Federaţia Română de Handbal că ar fi încercat să'i mituiască înaintea meciului de baraj cu Muntenegru (de calificare la acelaşi Campionat Mondial din Croaţia) cu două fetiţe (şi vreo 30.000 de euro).

Dacă, într-o primă fază, cu antecedentul folcloristelor lui Pinalti, aş fi putut crede că n'ar fi exclus ca patul unor arbitri veniţi să arbitreze în România se încinge înainte de meci, după ce am văzut că fluieraşii ăia care îşi duc viaţa pe podul ce face legătura dintre Germania şi Suedia văd curve peste tot, am început să mă întreb ce, Doamne iartă'mă, o fi putred în Danemarca?

Gotov je!

... un urangutan alcoolic, pe care un mogul l'a angajat să'mi spele cealaltă parte a ecranului televizorului cu saliva pe care o împrăştie de câte ori deschide gura să grohăie, înainte, în loc de şi după fiecare meci de fotbal.
N'aş fi folosit aceste cuvinte dar sunt preluate din vocabularul lui.
Că, parcă, are şi Jiji Becali dreptate, uneori...

PS: semnul victoriei la sârbi se construieşte din trei degete; la români din două (sigur, la Naşu şi Pişi, unu' e de ajuns, nu?).

Picioarele mele ţopăie de bucurie

Deichmann în Bucureşti!

Zaruri imobiliare punct ro

Pe vremea mea - hai, fără răutăţuri - cumpărai un bilet de intrare la chermeza organizată de părinţi şi învăţătoare şi puteai câştiga, la tombolă, o riglă, o cutiuţă cu plastelină, un pix de 75 de bani, alea alea.
Azi, joi, 2009, cumperi un pix de 40 euro (patruzecieuro), tva inclus şi câştigi la tombolă o casă pe la bariera din Domneşti.
Înainte sau după, n'am înţeles. În schimb, acu' începui şi eu să mă prind cum vine treaba cu subprime-ul.

24 martie 1999, pe Câmpineanu

În noaptea aia mi s'a pus pata. Mi s'a acrit.

Preşedintele îşi suna prietenii şi clienţii, cerându'le să îl susţină într'un demers pe care nu era capabil să îl motiveze nu pentru că îi lipseau argumentele ci pentru că era mult prea slab să o facă.
În noaptea aia, la puţin timp după ce primele ediţii ale ziarelor din dimineaţa următoare ajunseseră pe biroul din Cotroceni, preşedintele a pus mâna pe telefon şi a cerut susţinere la fel cum o făcuse şi într'o altă noapte, de duminică, cu trei ani mai devreme.
Prima oară fuseserăm cu toţii lângă el. L'am crezut şi l'am urmat din convingere. Era el, Schimbarea, coborâse din balconul Universităţii şi urcase în mansarda aia în care paginam în devălmăşie şi entuziasm ediţia a doua a ziarului convinşi că, în sfârşit, am înfrânt comunismul. Venise să ne spună că, acum, mai mult ca oricând, are nevoie de noi. Şi i'am fost alături.
Acum îşi suna prietenii şi clienţii şi le cerea să schimbe titlurile din ziare. Să arunce de pe prima pagină orice referinţe critice, orice remarcă în stare să îi şubrezească poziţia oficială, angrenând şi obligând întreaga naţiune pe care o reprezenta. Şi ei, prietenii şi clienţii, au urlat la telefon toată noaptea şi nopţile următoare...
Vreo şaptezeci de nopţi la rând a fost destul de greu să te regăseşti în ceea ce scriai pentru a avea din ce să plăteşti care o rată, care o chirie, care mai ştie naiba ce... Şi, măcar, de era vorba de nişte bani adevăraţi...
Două luni şi ceva, ceilalţi şi cu mine am semnat "Departamentul Externe", de'a valma.
Ştiam că Preşedintele a luat cea mai bună decizie geopolitic posibilă, la vremea aceea. Ştiam atunci, ştiu şi acum. Nu se putea altfel. Dar ar fi fost mult mai simplu, mult mai elegant şi mai înţelept ca el, Preşedintele, să iasă şi să spună lucrurilor pe nume.
Altfel l'aş fi privit, acum, zece ani mai târziu, pe Liiceanu. Poate că, în alte condiţii, CTP nu ar fi câştigat nici un punct de simpatie din partea mea.

Din acea noapte mi s'a luat de iniţiative. Din acea noapte s'a făcut lehamite. Din acea noapte am renunţat. Poate nu definitiv dar pentru prima oară, în aceşti din urmă zece ani care au trecut de la noaptea în care am scris (în direct) despre începuturile bombardării Serbiei...