În noaptea aia mi s'a pus pata. Mi s'a acrit.
Preşedintele îşi suna prietenii şi clienţii, cerându'le să îl susţină într'un demers pe care nu era capabil să îl motiveze nu pentru că îi lipseau argumentele ci pentru că era mult prea slab să o facă.
În noaptea aia, la puţin timp după ce primele ediţii ale ziarelor din dimineaţa următoare ajunseseră pe biroul din Cotroceni, preşedintele a pus mâna pe telefon şi a cerut susţinere la fel cum o făcuse şi într'o altă noapte, de duminică, cu trei ani mai devreme.
Prima oară fuseserăm cu toţii lângă el. L'am crezut şi l'am urmat din convingere. Era el, Schimbarea, coborâse din balconul Universităţii şi urcase în mansarda aia în care paginam în devălmăşie şi entuziasm ediţia a doua a ziarului convinşi că, în sfârşit, am înfrânt comunismul. Venise să ne spună că, acum, mai mult ca oricând, are nevoie de noi. Şi i'am fost alături.
Acum îşi suna prietenii şi clienţii şi le cerea să schimbe titlurile din ziare. Să arunce de pe prima pagină orice referinţe critice, orice remarcă în stare să îi şubrezească poziţia oficială, angrenând şi obligând întreaga naţiune pe care o reprezenta. Şi ei, prietenii şi clienţii, au urlat la telefon toată noaptea şi nopţile următoare...
Vreo şaptezeci de nopţi la rând a fost destul de greu să te regăseşti în ceea ce scriai pentru a avea din ce să plăteşti care o rată, care o chirie, care mai ştie naiba ce... Şi, măcar, de era vorba de nişte bani adevăraţi...
Două luni şi ceva, ceilalţi şi cu mine am semnat "Departamentul Externe", de'a valma.
Ştiam că Preşedintele a luat cea mai bună decizie geopolitic posibilă, la vremea aceea. Ştiam atunci, ştiu şi acum. Nu se putea altfel. Dar ar fi fost mult mai simplu, mult mai elegant şi mai înţelept ca el, Preşedintele, să iasă şi să spună lucrurilor pe nume.
Altfel l'aş fi privit, acum, zece ani mai târziu, pe Liiceanu. Poate că, în alte condiţii, CTP nu ar fi câştigat nici un punct de simpatie din partea mea.
Din acea noapte mi s'a luat de iniţiative. Din acea noapte s'a făcut lehamite. Din acea noapte am renunţat. Poate nu definitiv dar pentru prima oară, în aceşti din urmă zece ani care au trecut de la noaptea în care am scris (în direct) despre începuturile bombardării Serbiei...
Preşedintele îşi suna prietenii şi clienţii, cerându'le să îl susţină într'un demers pe care nu era capabil să îl motiveze nu pentru că îi lipseau argumentele ci pentru că era mult prea slab să o facă.
În noaptea aia, la puţin timp după ce primele ediţii ale ziarelor din dimineaţa următoare ajunseseră pe biroul din Cotroceni, preşedintele a pus mâna pe telefon şi a cerut susţinere la fel cum o făcuse şi într'o altă noapte, de duminică, cu trei ani mai devreme.
Prima oară fuseserăm cu toţii lângă el. L'am crezut şi l'am urmat din convingere. Era el, Schimbarea, coborâse din balconul Universităţii şi urcase în mansarda aia în care paginam în devălmăşie şi entuziasm ediţia a doua a ziarului convinşi că, în sfârşit, am înfrânt comunismul. Venise să ne spună că, acum, mai mult ca oricând, are nevoie de noi. Şi i'am fost alături.
Acum îşi suna prietenii şi clienţii şi le cerea să schimbe titlurile din ziare. Să arunce de pe prima pagină orice referinţe critice, orice remarcă în stare să îi şubrezească poziţia oficială, angrenând şi obligând întreaga naţiune pe care o reprezenta. Şi ei, prietenii şi clienţii, au urlat la telefon toată noaptea şi nopţile următoare...
Vreo şaptezeci de nopţi la rând a fost destul de greu să te regăseşti în ceea ce scriai pentru a avea din ce să plăteşti care o rată, care o chirie, care mai ştie naiba ce... Şi, măcar, de era vorba de nişte bani adevăraţi...
Două luni şi ceva, ceilalţi şi cu mine am semnat "Departamentul Externe", de'a valma.
Ştiam că Preşedintele a luat cea mai bună decizie geopolitic posibilă, la vremea aceea. Ştiam atunci, ştiu şi acum. Nu se putea altfel. Dar ar fi fost mult mai simplu, mult mai elegant şi mai înţelept ca el, Preşedintele, să iasă şi să spună lucrurilor pe nume.
Altfel l'aş fi privit, acum, zece ani mai târziu, pe Liiceanu. Poate că, în alte condiţii, CTP nu ar fi câştigat nici un punct de simpatie din partea mea.
Din acea noapte mi s'a luat de iniţiative. Din acea noapte s'a făcut lehamite. Din acea noapte am renunţat. Poate nu definitiv dar pentru prima oară, în aceşti din urmă zece ani care au trecut de la noaptea în care am scris (în direct) despre începuturile bombardării Serbiei...
asa merg lucrurile
RăspundețiȘtergere