In atentia turistilor nevinovati: (poate ar trebui sa scriu in engleza)
Un cetatean roman a incercat sa inchirieze o masina. Inchipuindu-si ca in Romania lucrurile se intampla ca peste tot in lume a facut ce se face peste tot in lume.
Pasul 1:www.google.com search rent a car
Pasul 2: a sunat la primele cinci companii afisate.
Unii au raspuns, altii nu. Unii au raspuns amabil, altii sunt probabil deja miliardari si li se rupe de clienti.
Capcane:
Preturile afisate pe site-urile companiilor nu sunt intotdeauna cele reale. Intre timp au mai crescut dar n-au avut vreme sa faca update pe pagina de net.
Garantiile sunt de doua tipuri: 1. 20-30 de euro nereturnabili inexplicabili.
- Bine, dar pentru ce?
- Domnule, atunci da-mi 10.000 de euro pe masina si daca nu te intorci cu ea n-ai decat sa te speli cu ea pe cap.
2.200 de euro returnabili cu conditia ca masina sa n-aiba nici o zgarietura.
- Dar masinile astea nu sunt asigurate?
- Sunt, dar daca masina sufera vreun accident fie el si minor, nu produce cat sta la atelier. Deci, 200 de euro.
Contractul O singura chestie i-a sarit romanului nostru in ochi: daca in ziua in care masina trebuie sa fie returnata, clientul intarzie cu cinci minute peste ora stabilita, surpriza e ca se taxeaza intreaga zi.
Ai zice ca primesti o masina boboc, curata, aspirata, la timp.
A stat omul jumatate de ora. I-au adus (de la Baneasa) o masina innobilata cu noroi cam peste tot. Soferul care o livra fumase bine-merci (nervos, deh) la volan.
- Dar nu trebuia sa fie curata masina?
- Ba da, dar n-am avut timp.
- Bine, merci, nu mai am nevoie.
- Ba, sa te... si sa-ti... de client.
Desigur nu-s toti in halul asta. Doar cativa.
9.6.08
Fotbal 1. Apă 0
Sigur că'mi pasă ce se întâmplă diseară, sigur că mi'e frică de ruşine şi/sau dezamăgire, sigur c'aş vrea să câştige ăia'n galben, diseară... Sigur că nu doar asta e ci m'aş chiar bucura (more or less fotbalistic) să le'o şi tragă franţujilor puţin - nu mult, cât de un gol avans pentru ai noştri.
Dar în vremea asta, meciul se dă cam aşa: pe de o parte avem miliarde (în euro), din care picură şi peste ăştia de vreau eu să câştige diseară - iar de cealaltă parte, câteva naţiuni invocă pe Allah şi Dumnezeu şi Yahve şi cum i'or mai zice şi îl scot la înaintare când, de fapt, miza sunt sursele de apă. Şi, atunci, în vreme ce Allianz Arena sau Auf Schalke arată ca un OZN care loveşte, frate, MiGurile româneşti sau pagina de web a Gardianului, puştanii din Siria (Şi, probabil, prin Negevul Israelului e la fel) au fix ce se vede în fotografia de mai sus.
Nu vă pasă, nu?
Las' c'a ieşit iar Onţanu.
Aţi observat diferenţele de temperatura dintre zile şi nopţi, anul acesta? Se cheamă (chiar dacă nimeni nu'i spune încă pe nume) semne de deşertificare!
Hai, România!
Nu vă pasă, nu?
Las' c'a ieşit iar Onţanu.
Aţi observat diferenţele de temperatura dintre zile şi nopţi, anul acesta? Se cheamă (chiar dacă nimeni nu'i spune încă pe nume) semne de deşertificare!
Hai, România!
Poze, nu vorbe!
Am uitat să scriu. Nu mai am forţă să leg cuvinte, să descriu imagini, să conjug verbul la o diateză rapidă... Nu cred c'am să mă aştern să povestesc toate câte le'am văzut în fraze pe hârtii, fie ele şi virtuale. Am îmbătrânit, am ucis neuronii, am uitat...
Am să las culorile şi umbrele să împrăştie arome după cum ştiu ele mai bine. Pentru început, puţin Damasc, în pas alergăreţ - pe Trenul Personal.
Am să las culorile şi umbrele să împrăştie arome după cum ştiu ele mai bine. Pentru început, puţin Damasc, în pas alergăreţ - pe Trenul Personal.
5.6.08
Elena, te iubesc! Adi, si pe tine!
Calea Grivitei, de la Gara de Nord pana la intersectia cu Buzesti, era doar o strada trista, cu sine strambe de tramvai si ruine populate de familii dubioase si numeroase. Ei bine, nu mai e asa. Intr-o noapte, cu o eficienta inspaimantatoare, niste muncitori au tras niste dungi pe prima banda, au plantat niste stalpi cu placute si au rasfirat uniforme albastre pe care scrie "Dalli". Dalli, nume drag in Bucuresti! Da, au facut parcare cu plata. Doojdemiii ora. Ori cel putin o suta de locuri - doua milioane pe ora. Ori vreo zece ore - 20 de milioane pe zi. Ori douazeci de zile pe luna - 400 de milioane. Pe luna. Pentru mai putin de 500 de metri de strada. Oare cat primeste primaria? Sau asta o fi parcarea de la Gara de Nord pe care o tot promitea Traian in campaniile din 2000 si 2004?
Pai, cat credeati c-o sa mai profitati de bunatate de locuri pe moca? Partidul are nevoie de bani de campanie. Sa-i dam, ca nu putem sa parcam in pomi. Ca i-au taiat.
Pai, cat credeati c-o sa mai profitati de bunatate de locuri pe moca? Partidul are nevoie de bani de campanie. Sa-i dam, ca nu putem sa parcam in pomi. Ca i-au taiat.
2.6.08
MY FITS 08
Prima senzaţie pe care o trăieşti după ce ajungi la Sibiu este că ai ieşit din infern. Sibiul este o lecţie despre cum poţi să trăieşti frumos, fără să te grăbeşti, fără să alergi, fără să înghiţi noxe. Am ajuns la Sibiu la trei după-amiaza şi ne-am luat camera în primire cam la zece minute după ce-am coborât din autocar. Am stat la un hotel situat lângă parc, o cameră aerisită şi elegantă, cu vedere spre o mică pădure. Curtea hotelului era împânzită de viitorii bacalaureaţi veniţi să-şi bea şampania de adio liceu. Atât de frumoase şi fragede şi tinere, în rochiile lor elegante, unele dintre ele pentru prima oară pe tocuri, fetele de-a 12-a ofereau ele însele un spectacol, pe lângă festival. Iar ei, desigur, deja bărbaţi, hotărâţi să facă impresie, nu se sfiau să te privească drept în ochi, fără să le pese că poţi citi dincolo de expresia relaxată de pe chipurile lor. Ne-am scăldat în tinereţe şi bucurie înainte de a ne lua supradoza de teatru.
Dacă este ceva ce nu mi-a plăcut la festival a fost faptul că multe spectacole “de văzut neapărat” s-au suprapus, alegerile au fost grele. Ce să văd mai întâi, după trei ani de abstinenţă? Un spectacol regizat de Purcărete? Kabuki? Focurile de artificii? Baletul israelian?
Am ales Lulu, o poveste despre o nimfă adolescentină, mereu dispusă să se vândă dacă nu pentru bani, măcar de dragul pericolului, gata să-şi înşele soţul bogat cu următorul soţ poate la fel de bogat sau uneori cu şoferul soţului. O explozie de erotism a cărei miză rămâne în final uşor neclară. Dacă ar fi fost film, aş fi schimbat canalul. Dar la teatru am rămas până la sfârşit, curioasă să aflu de ce fac nimfele ce fac: pentru bani? De amorul amorului? Pentru că nu se pot abţine ori pentru că nu au încotro? Ce mi-a plăcut: eram aproape de scenă. Regizorul mi-a pus la treabă toate simţurile. Am avut parte şi de stropi de apă pe obraz şi de bucăţi de placaj zburând prin aer şi de mirosul de paie ude ce mi-a invadat nările în actul doi. Ceva ce nu capeţi la televizor sau la cinema. Ce nu mi-a plăcut? Miza pe sex. Pe tactil, pe erecţie, pe erotism exacerbat, pe patologic. Prea mult sex, prea mult zgomot şi nici un răspuns la întrebarea principală: de ce fac nimfele ce fac?
Am văzut apoi Baletului Israelian interpretând Romeo şi Julieta, în pavilionul 2007, un spaţiu deloc prietenos pentru un spectacol de balet clasic, care a avut de suferit nu doar din cauza atmosferei reci ci şi din pricina muzicii redate de un CD player nu tocmai potrivit pentru un eveniment de asemenea talie. Ne-a fost frig şi am plecat. În Piaţa Mare, Zdob şi Zdub s-au bucurat de o audienţa vizibil mai numeroasă şi mai dispusă să participe la spectacol. Ne-am mutat apoi în Piaţa Mică, la focul de artificii. Am avut senzaţia că am alunecat pe nesimţite într-un caleidoscop uriaş ce se rotea ca un perpetuum mobile, am rămas pironiţi locului deşi scânteile colorate cădeau uneori periculos de aproape pe acoperişuri, pe caldarâm, pe coloanele clădirilor. A fost de neuitat…
Chiar din prima seară a festivalului a avut loc şi primul spectacol de teatru tradiţional japonez. Kabuki a fost poate cel mai aşteptat dintre toate, un spectacol jucat cu casa închisă, de 75 de actori într-o hală de fabrică, în faţa unei audienţe pregătite să guste din cultura japoneză. Unul dintre actorii principali mi-a spus două seri mai târziu că publicul românesc a fost luminos. A vibrat, s-a bucurat şi a aplaudat îndelung la finalul a două ore surprinzătoare de altfel de teatru.
A doua zi, Piaţa mică a fost cucerită de Urbanthropus. Pe tăcute, două fiinţe misterioase îmbrăcate în costume argintii, au apărut de niciunde, curioase, ciudate, deloc agresive, apropiindu-se însă dincolo de limita suportabilă de cei aflati în piaţă, atingându-i, mimându-le gesturile, îmbrăţişând fără avertizare prealabilă trecătorii. Cocoţaţi pe stâlpii de iluminat, atârnaţi periculos de grilajul Podului minciunilor sau deplasându-se în patru labe şi intrând în maşinile ce aveau geamuri deschise, cei doi actori metamorfozaţi în creaturile Urbanthropus ne-au contrariat şi ne-au amuzat deopotrivă, ne-au atras atenţia că nu tot ce este aparent străin, ciudat, din altă lume, e violent sau agresiv.
Seara am avut din nou de ales între Kabuki şi White Noise, un spectacol de dans susţinut de trupa israeliană Vertigo. Am ales kabuki. Dar am ajuns târziu. N-am avut căşti. Când în sfârşit am primit o cască pentru câteva minute, am trăit şocul textului japonez. Simplu. Pe alocuri vulgar. O poveste universală cu iubiri clandestine şi puţină crimă. Două replici pe care le-am prins din zbor: “Hai să ne facem fraţi de sânge” “Chiar dacă sângele nostru se amestecă nu înseamnă că am să ştiu ce e în mintea ta”. Apoi am plecat. De frustrare, de oboseală. De dimineaţă toată lumea spunea “extraordinar” “spectaculos” “nemaivăzut”. Înţeleg că am ratat dar asta e uneori alegem prost.
A treia zi a fost fără îndoială ziua Alinei Nelega şi a Cristinei Casian, “Amalia respiră adânc”, un spectacol care răscoleşte sufletele celor de peste 30 de ani, o aducere aminte necesară, chiar dacă pe alocuri dureroasă. O trezire din anestezia generală pe care nici nu o mai percepem.
Seara a fost dominată de spanioli, după concertul Jai Ma ce ne-a transportat înapoi în era flower power, al unei trupe de canadieni ce-au cântat în tălpile goale muzică de dansat sub clar de lună, cu flori în plete şi miresme dulci în nas. Luminile şi figurinele uriaşe i-au încântat pe spectatorii dispuşi să se joace cu focul. “El Foc del Mar” a fost un spectacol-fereastră deschisă spre obiceiurile festivalurilor din Valencia, pliate pe motive inspirate de picturile artistului Joan Miró. Legende valenciene... muzică folk cântată cu instrumente tradiţionale de suflat şi tobe... focul şi fumul, lumina şi întunericul au cucerit Piaţa Mare.
A venit apoi rândul dansului flamenco. Al-andalus, un spectacol susţinut de 7 dansatoare ce ne-au lipit de scaune şi-au şters pereţii de muşama din jur. Pe o scenă goală, decorată doar de jocuri de lumini, cele 7 frumoase andaluze mi-au oferit 60 de minute de Bucurie. Zâmbetele şi expresiile feţelor ne-au transmis mai mult decât o mie de cuvinte. A fost atât de frumos încât nu mă mai înduram să plec. A fost o demonstraţie de seducţie şi o lecţie de erotism care n-a mizat pe goliciune ci pe graţie, pe ritm, pe capacitatea de a exprima printr-un gest emoţii de necuprins în cuvinte. Prea frumos.
Mi-am încheiat călătoria teatrală într-un mod fabulos: cu marea finală a spectacolului de kabuki şi un interviu în exclusivitate cu unul dintre protagonişti, o discuţie la miez de noapte după o baie de aplauze ce păreau să nu se mai termine.
Am plecat de la Sibiu invidiindu-i pe toţi cei ce au rămas, să se bucure de lumina specială a zilei, de aerul atât de respirabil în comparaţie cu cel al Bucureştiului, de emoţiile şi energiile spectacolelor de teatru. M-am despărţit de oraş şi de festivalul său într-o dimineaţă ploioasă. Am lăsat în urmă atâtea spectacole nevăzute, atâtea posibile interviuri dar m-am întors cu bucuria de a fi trăit trei zile magice despre care voi putea povesti atât de mult timp de-acum înainte. Şi cu frustrarea că trăiesc într-un oraş isteric din care nu prea am cale de scăpare.
Dacă este ceva ce nu mi-a plăcut la festival a fost faptul că multe spectacole “de văzut neapărat” s-au suprapus, alegerile au fost grele. Ce să văd mai întâi, după trei ani de abstinenţă? Un spectacol regizat de Purcărete? Kabuki? Focurile de artificii? Baletul israelian?
Am ales Lulu, o poveste despre o nimfă adolescentină, mereu dispusă să se vândă dacă nu pentru bani, măcar de dragul pericolului, gata să-şi înşele soţul bogat cu următorul soţ poate la fel de bogat sau uneori cu şoferul soţului. O explozie de erotism a cărei miză rămâne în final uşor neclară. Dacă ar fi fost film, aş fi schimbat canalul. Dar la teatru am rămas până la sfârşit, curioasă să aflu de ce fac nimfele ce fac: pentru bani? De amorul amorului? Pentru că nu se pot abţine ori pentru că nu au încotro? Ce mi-a plăcut: eram aproape de scenă. Regizorul mi-a pus la treabă toate simţurile. Am avut parte şi de stropi de apă pe obraz şi de bucăţi de placaj zburând prin aer şi de mirosul de paie ude ce mi-a invadat nările în actul doi. Ceva ce nu capeţi la televizor sau la cinema. Ce nu mi-a plăcut? Miza pe sex. Pe tactil, pe erecţie, pe erotism exacerbat, pe patologic. Prea mult sex, prea mult zgomot şi nici un răspuns la întrebarea principală: de ce fac nimfele ce fac?
Am văzut apoi Baletului Israelian interpretând Romeo şi Julieta, în pavilionul 2007, un spaţiu deloc prietenos pentru un spectacol de balet clasic, care a avut de suferit nu doar din cauza atmosferei reci ci şi din pricina muzicii redate de un CD player nu tocmai potrivit pentru un eveniment de asemenea talie. Ne-a fost frig şi am plecat. În Piaţa Mare, Zdob şi Zdub s-au bucurat de o audienţa vizibil mai numeroasă şi mai dispusă să participe la spectacol. Ne-am mutat apoi în Piaţa Mică, la focul de artificii. Am avut senzaţia că am alunecat pe nesimţite într-un caleidoscop uriaş ce se rotea ca un perpetuum mobile, am rămas pironiţi locului deşi scânteile colorate cădeau uneori periculos de aproape pe acoperişuri, pe caldarâm, pe coloanele clădirilor. A fost de neuitat…
Chiar din prima seară a festivalului a avut loc şi primul spectacol de teatru tradiţional japonez. Kabuki a fost poate cel mai aşteptat dintre toate, un spectacol jucat cu casa închisă, de 75 de actori într-o hală de fabrică, în faţa unei audienţe pregătite să guste din cultura japoneză. Unul dintre actorii principali mi-a spus două seri mai târziu că publicul românesc a fost luminos. A vibrat, s-a bucurat şi a aplaudat îndelung la finalul a două ore surprinzătoare de altfel de teatru.
A doua zi, Piaţa mică a fost cucerită de Urbanthropus. Pe tăcute, două fiinţe misterioase îmbrăcate în costume argintii, au apărut de niciunde, curioase, ciudate, deloc agresive, apropiindu-se însă dincolo de limita suportabilă de cei aflati în piaţă, atingându-i, mimându-le gesturile, îmbrăţişând fără avertizare prealabilă trecătorii. Cocoţaţi pe stâlpii de iluminat, atârnaţi periculos de grilajul Podului minciunilor sau deplasându-se în patru labe şi intrând în maşinile ce aveau geamuri deschise, cei doi actori metamorfozaţi în creaturile Urbanthropus ne-au contrariat şi ne-au amuzat deopotrivă, ne-au atras atenţia că nu tot ce este aparent străin, ciudat, din altă lume, e violent sau agresiv.
Seara am avut din nou de ales între Kabuki şi White Noise, un spectacol de dans susţinut de trupa israeliană Vertigo. Am ales kabuki. Dar am ajuns târziu. N-am avut căşti. Când în sfârşit am primit o cască pentru câteva minute, am trăit şocul textului japonez. Simplu. Pe alocuri vulgar. O poveste universală cu iubiri clandestine şi puţină crimă. Două replici pe care le-am prins din zbor: “Hai să ne facem fraţi de sânge” “Chiar dacă sângele nostru se amestecă nu înseamnă că am să ştiu ce e în mintea ta”. Apoi am plecat. De frustrare, de oboseală. De dimineaţă toată lumea spunea “extraordinar” “spectaculos” “nemaivăzut”. Înţeleg că am ratat dar asta e uneori alegem prost.
A treia zi a fost fără îndoială ziua Alinei Nelega şi a Cristinei Casian, “Amalia respiră adânc”, un spectacol care răscoleşte sufletele celor de peste 30 de ani, o aducere aminte necesară, chiar dacă pe alocuri dureroasă. O trezire din anestezia generală pe care nici nu o mai percepem.
Seara a fost dominată de spanioli, după concertul Jai Ma ce ne-a transportat înapoi în era flower power, al unei trupe de canadieni ce-au cântat în tălpile goale muzică de dansat sub clar de lună, cu flori în plete şi miresme dulci în nas. Luminile şi figurinele uriaşe i-au încântat pe spectatorii dispuşi să se joace cu focul. “El Foc del Mar” a fost un spectacol-fereastră deschisă spre obiceiurile festivalurilor din Valencia, pliate pe motive inspirate de picturile artistului Joan Miró. Legende valenciene... muzică folk cântată cu instrumente tradiţionale de suflat şi tobe... focul şi fumul, lumina şi întunericul au cucerit Piaţa Mare.
A venit apoi rândul dansului flamenco. Al-andalus, un spectacol susţinut de 7 dansatoare ce ne-au lipit de scaune şi-au şters pereţii de muşama din jur. Pe o scenă goală, decorată doar de jocuri de lumini, cele 7 frumoase andaluze mi-au oferit 60 de minute de Bucurie. Zâmbetele şi expresiile feţelor ne-au transmis mai mult decât o mie de cuvinte. A fost atât de frumos încât nu mă mai înduram să plec. A fost o demonstraţie de seducţie şi o lecţie de erotism care n-a mizat pe goliciune ci pe graţie, pe ritm, pe capacitatea de a exprima printr-un gest emoţii de necuprins în cuvinte. Prea frumos.
Mi-am încheiat călătoria teatrală într-un mod fabulos: cu marea finală a spectacolului de kabuki şi un interviu în exclusivitate cu unul dintre protagonişti, o discuţie la miez de noapte după o baie de aplauze ce păreau să nu se mai termine.
Am plecat de la Sibiu invidiindu-i pe toţi cei ce au rămas, să se bucure de lumina specială a zilei, de aerul atât de respirabil în comparaţie cu cel al Bucureştiului, de emoţiile şi energiile spectacolelor de teatru. M-am despărţit de oraş şi de festivalul său într-o dimineaţă ploioasă. Am lăsat în urmă atâtea spectacole nevăzute, atâtea posibile interviuri dar m-am întors cu bucuria de a fi trăit trei zile magice despre care voi putea povesti atât de mult timp de-acum înainte. Şi cu frustrarea că trăiesc într-un oraş isteric din care nu prea am cale de scăpare.
31.5.08
Abonați-vă la:
Postări (Atom)