Când cu orele târzii de la summit l'am auzit prima oară. Era pe FM, preluare de pe tv, undeva după miezul nopţii. Cred că eram prea obosit să'l mai ascult, m'am mulţumit să aud o voce vorbindu'mi, în timp ce conduc prin noapte. Dar l'am auzit luni din nou. Şi l'am ascultat. Adică am fost atent la ce vorbeşte.
Acest Cătălin Oprişan este, nu ştiu cum să spun... ba ştiu! Cătălin Oprişan este instrumentul maneilării postului de ştiri Realitatea TV. Şi nu pentru că l'am auzit plasând, la un moment dat, din raţiuni pe care nu le'am reţinut, câteva acorduri din Gabi Luncă (ok, nu e manea, e lăutărească) ci pentru că discursul acestui individ se plasează sub limita pretenţiilor unei televiziuni de ştiri. Probabil că emisiunea tipului este un pamflet. Ceea ce, însă, nu scuză sub nici o formă limbajul protagonistului.
Dacă Radu Cazan e obositor cu vocea lui, dacă Mircea Badea mai sare calul (continuu să cred că Badea e - când dă semne că'şi pierde cumpătul - mai savuros privit fără sonor; fizionomia vorbeşte mai bine decât el), dacă alţii sunt plictisitori sau monotoni sau n'au umor sau..., cu acest Oprişan, Realitatea aduce pe ecran golăneala, şmechereala, mahalaua. Şugubăţul Mircea Dinescu pare un academician sobru şi morocănos, pe lângă acest Cătălin Oprişan.
E o palmă pe care Realitatea a tras'o telespectatorilor, o dovadă de dispreţ şi desconsiderare. Fraţilor, am mai citit şi noi o carte, să ştiţi, nu se uită numai Becali la voi, da?
Şi, pentru că vorbeam de presă: s'au dat Premiile Pulitzer; aţi aflat deja; nu vreau să vorbesc de urmaşul lui Burebsita care a făcut făină la Washington Post; ce dracu' vă treziraţi să vă lăudaţi România cu el, cu Fane Făinaru', ca şi cu John Librescu sau cu Linda, aia mică a lui Flavius Teodosiu, saxofonistul (nu, fraţilor, Gloria e sora fostei lui iubite...), care Linda nu ştiu dacă a ajuns vreodată în România?
Preston Gannaway a câştigat premiul pentru fotoreportaj. Dacă aţi dat click pe linkul anterior, mergeţi pe Stories şi, mai departe, pe Remeber Me. Aici vroiam să ajung: mi se pare IMORAL să recompensezi acest set de imagini; probabil că a existat acordul familiei pentru a fi publicate - şi nu am observaţii de natură deontologică. Mi se pare imoral pentru că nu performanţa publicistică a fotoreportajul a fost cea care a atras atenţia. A fost jocul cu emoţia privitorilor. În acest set de fotografii legate într-un story, Gannaway nu a fost reporter. Nu a fost jurnalist. A manipulat nişte sentimente.
Da, mi'aş dori să fiu în stare să concurez la un Pulitzer. Nu, nu sunt în stare. Şi nu, nu de aceea am scris partea a II-a a acestei postări!
Acest Cătălin Oprişan este, nu ştiu cum să spun... ba ştiu! Cătălin Oprişan este instrumentul maneilării postului de ştiri Realitatea TV. Şi nu pentru că l'am auzit plasând, la un moment dat, din raţiuni pe care nu le'am reţinut, câteva acorduri din Gabi Luncă (ok, nu e manea, e lăutărească) ci pentru că discursul acestui individ se plasează sub limita pretenţiilor unei televiziuni de ştiri. Probabil că emisiunea tipului este un pamflet. Ceea ce, însă, nu scuză sub nici o formă limbajul protagonistului.
Dacă Radu Cazan e obositor cu vocea lui, dacă Mircea Badea mai sare calul (continuu să cred că Badea e - când dă semne că'şi pierde cumpătul - mai savuros privit fără sonor; fizionomia vorbeşte mai bine decât el), dacă alţii sunt plictisitori sau monotoni sau n'au umor sau..., cu acest Oprişan, Realitatea aduce pe ecran golăneala, şmechereala, mahalaua. Şugubăţul Mircea Dinescu pare un academician sobru şi morocănos, pe lângă acest Cătălin Oprişan.
E o palmă pe care Realitatea a tras'o telespectatorilor, o dovadă de dispreţ şi desconsiderare. Fraţilor, am mai citit şi noi o carte, să ştiţi, nu se uită numai Becali la voi, da?
Şi, pentru că vorbeam de presă: s'au dat Premiile Pulitzer; aţi aflat deja; nu vreau să vorbesc de urmaşul lui Burebsita care a făcut făină la Washington Post; ce dracu' vă treziraţi să vă lăudaţi România cu el, cu Fane Făinaru', ca şi cu John Librescu sau cu Linda, aia mică a lui Flavius Teodosiu, saxofonistul (nu, fraţilor, Gloria e sora fostei lui iubite...), care Linda nu ştiu dacă a ajuns vreodată în România?
Preston Gannaway a câştigat premiul pentru fotoreportaj. Dacă aţi dat click pe linkul anterior, mergeţi pe Stories şi, mai departe, pe Remeber Me. Aici vroiam să ajung: mi se pare IMORAL să recompensezi acest set de imagini; probabil că a existat acordul familiei pentru a fi publicate - şi nu am observaţii de natură deontologică. Mi se pare imoral pentru că nu performanţa publicistică a fotoreportajul a fost cea care a atras atenţia. A fost jocul cu emoţia privitorilor. În acest set de fotografii legate într-un story, Gannaway nu a fost reporter. Nu a fost jurnalist. A manipulat nişte sentimente.
Da, mi'aş dori să fiu în stare să concurez la un Pulitzer. Nu, nu sunt în stare. Şi nu, nu de aceea am scris partea a II-a a acestei postări!
