Doamna aia neagră şi cu coasă nu are zile cu roşu'n calendar. Şi de serbat ziua muncii o serbează prin muncă. Când vii dinspre Moşilor spre Colţea, pe la un colţ de Ivo Andric e o parcare îngrădită de taxiuri şi, lângă, un magazin dintre cele vechi, supravieţuind Bucureştilor de odinioară. Cam ca Măgeanu din Câmpulungul lui Titanic Vals.
Uşa de lemn cu ferestre mari are vopseaua sărită. Dimineaţa urcă şi seara coboară, cu un scârţâit răguşit, de balamale îmbătrânite, storurile vechi, aproape anchilozate, vopsite în nuanţa de gri-petrol rămas pe stoc la Ferometal de pe vremea când faţadele purtau uniformă şi curajul de a prinde culoare era sancţionat cu un oprobiu public mut.
De pervaz se anină un capac de sicriu. Pe pragul de piatră stă, în fiecare zi, de câte ori trec pe acolo, el - prototipul perfect al cioclului; privire înfundată, pierdută între pomeţi (umflaţi de la toate pomenile la care a ajuns să bea ţuica defunctului) şi basca tovărăşească, cu moţ, scămoşită, săraca, de atâtea decenii. Musai să îl vedeţi, e omul care defineşte perfect, prin simpla prezenţă, comerciantul de coşciuge; pe faţa lui s'au întipărit mii şi mii de bilete dus, compostate şi netransmisibile; a bătut cândva palma cu moartea şi a trăit bine de pe urma unui negoţ parşiv cu sufletele. Cineva, până la urmă, trebuia să o facă şi pe asta...
Uşa de lemn cu ferestre mari are vopseaua sărită. Dimineaţa urcă şi seara coboară, cu un scârţâit răguşit, de balamale îmbătrânite, storurile vechi, aproape anchilozate, vopsite în nuanţa de gri-petrol rămas pe stoc la Ferometal de pe vremea când faţadele purtau uniformă şi curajul de a prinde culoare era sancţionat cu un oprobiu public mut.
De pervaz se anină un capac de sicriu. Pe pragul de piatră stă, în fiecare zi, de câte ori trec pe acolo, el - prototipul perfect al cioclului; privire înfundată, pierdută între pomeţi (umflaţi de la toate pomenile la care a ajuns să bea ţuica defunctului) şi basca tovărăşească, cu moţ, scămoşită, săraca, de atâtea decenii. Musai să îl vedeţi, e omul care defineşte perfect, prin simpla prezenţă, comerciantul de coşciuge; pe faţa lui s'au întipărit mii şi mii de bilete dus, compostate şi netransmisibile; a bătut cândva palma cu moartea şi a trăit bine de pe urma unui negoţ parşiv cu sufletele. Cineva, până la urmă, trebuia să o facă şi pe asta...
Cum cineva trebuia să vie la muncă astăzi, de 1 mai, să astupe un rest de asfalt. Cine? Păi toţi, că doar e un petic, acolo, nu mai mult!
Ştiam că oraşul a plecat, acum câteva zile. Ştiam că e pustiu. Şi, atunci, de ce era paralizat (contra)sensul de ieşire, pe Barbu Văcărescu şi Aerogării?
În schimb, pe sub balconul lui Videanu se plimba vântul fluturând mândre drapeluri tricolore şi albastre cu steluţe. Parcul Cişmigiu începea să freamăte deja; domnul se retrăgea temporar spre un prânz şi o odihnă - a trecut fără să se asigure. Că aşa face, dumnealui, de când se ştie, de 1 mai: iese din Cişmigiu (pe vremuri purta şi steagul roşu pe umăr, poate şi un tablou cu ăia de au băgat spaima'n burgheji) şi trece bulevardul de'a dreptul, mama ei de evoluţie cu cine a adus maşinile în oraşul ăsta!
PS: Citesc în EvZ că ce mare revoluţie tehnologică pregăteşte ZAPP pentru serviciile de internet... Oh, ZAPPu'm'aş ca la oraş, domnilor din Baloteşti, ştiţi cât mi'a luat să încarc pozuţa asta de 90 de k?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu