În două decenii de jurnalism n-am cam avut parte să mă intersectez vreodată cu gigantul din Găgeşti Ion aka Jack Cristoiu, fiu al celebrei sale mame. "Că care n-am avut noroc!". Cândva, pe la sfârşitul anului 2000, a pus, într-un editorial, la îndoială uimirea presei germană (sintetizată de mine în rubrica de revistă a presei de la Deutsche Welle) faţă de configuraţia turului secund al prezidenţialelor din România (Iliescu vs Vadim). Cam asta e istoria mea cu Jack Cristoiu.
Nu-l cunosc personal, nu l-am văzut niciodată în carne şi oase, îl dispreţuiesc profund pentru toate mizeriile cu care a infectat nou-născuta presă românească, probabil (parafrazând un amic) şi Cristoiu ar simţi la fel despre mine dacă m-ar cunoaşte.
Nu cred că mi-am propus până azi, vreodată, să scriu ceva despre piticul din Găgeşti. Şi nici azi nu mi-am propus. Aveam chestii mai interesante de făcut. Să scriu, de exemplu, despre găliganul hidos din 226, care ar fi vrut să facă ordine pe scara pe care se băteau pentru un ultim loc în maşină două femei. Dar am văzut că micul frustrat s-a cocoţat pe un scaun să ajungă să scoată nasul peste bannerul meu cu #jesuischarlie, să fie văzut cum vorbeşte despre nişte oameni, mai mulţi sau mai puţini, mai înţelepţi sau mai nătângi, care-au simţit spontan nevoia să se simtă solidari cu victimele atentatului terorist de la Paris
Suntem, mă-nţelegi, nişte imbecili cu moţ.
Iniţial nu am vrut să accesez linkul. Nu pentru că e pe Reporter Virtual. Nici pentru că e un text semnat de Cristoiu şi nu pot să cred că acestui individ încă i se mai dă voie să-şi verse umorile din ipostaza de lider de opinie.
N-am vrut să-l deschid pentru că nu simţeam nevoia să-i girez gigantului scuipăcios cu un click textul în care taxează, în grobianul stil ioncristoian, solidaritatea cu nişte oameni executaţi sumar pentru un delict de opinie.
Textul, însă, poartă semnătura unui individ care a fost, la rândul lui, beneficiarul solidarităţii unora care l-au considerat, mai mult sau mai puţin îndreptăţiţi, victimă a unei sentinţe judecătoreşti indecente prin care i se sancţiona un delict (deloc cavaleresc) de opinie. Aşa că, până la urmă, am dat click. Nu puteam să-l înjur fără să ştiu ce spune cu adevărat, nu?
Şi ce mi-a sărit în ochi, dincolo de jenanta auto-naraţiune despre pioşenia născătorului de pui vii din babe violate? Citez:
Bag seamă că unii dintre caricaturiştii de la Charlie Hebdo aveau companioane sau pe româneşte concubine.
Cum s-ar fi simţit unul dintre ei, dacă, în plină stradă, un musulman, invocînd libertatea de expresie, i-ar fi zis companioanei dînd din tocuri pe lîngă el: Vaco! Vai, dar ce boită eşti!
La sfârşitul anilor 90, Ion Cristoiu scria, într-un text cu pretenţii de pamflet, despre o anume doamnă, colegă de breaslă cu domnia sa, că ar fi
ajunsă la o înfăţişare când nu mai interesează, ca femeie, nici măcar pe marinarii stătuţi câteva luni departe de ţărm şi de o fustă.
Evident că asta l-a costat. Nu s-a dus nimeni să-i distrugă, cu Kalaşnikovul, colecţia de ceasuri cu cuc. I-a fost evaluată insulta la suma de 400.000.000 vechi (în jurul a 10.000 de euro). Ce-a făcut Jack? Păi s-a pus pe cerşit mila publică. Colegii de breaslă (noi cuel, că el nu cred că s-a simţit vreodată, el a fost născut pui viu să fie şef, el e un misecuvinist) au reacţionat imediat, considerând că sentinţa este disproporţionată. Poate că a fost. Poate că nu. Dar: s-a făcut chetă, a dat fiecare după cât l-au lăsat pe care inima, pe care buzunarul, de la nimic în sus. Deşi cam toţi cei chemaţi să ne solidarizăm cu omul nu câştigam, la un loc, cât lua el pentru serviciile ("servicii" am spus?) aduse, prin rotaţie, cui era dispus să-i plătească o leafă mai mare decât amenda pentru care cerşea şi pe care trebuia să o achite, contravaloare a deloc cavalerescului delict de opinie.
Ei, bine, de abia asta a fost o imbecilitate moţată, domnule Cristoiu.
PS: mai sunt câteva pasaje în text care merită băgate în seamă; unul este paranteza în care gigantul cu porniri misogine compară caricaturile din cel mai recent număr Charlie Hebdo cu "tristeţea unei masturbaţii la rece" (Jack trebuie că ştie cum stă treaba!); cel de-al doilea e, puţin mai încolo, secvenţa în care spune că "redactorii au apelat la eterna şmecherie mizeră a celor care n-au talent de ziarişti: provocarea are aduce publicitate gratuită şi, prin asta, tiraj" - or, dacă nici patriarhul Bulinei Roşii nu ştie ce înseamnă asta, atunci cine?!
PPS: încă o chestie din textul lui Cristoiu, în totală contradicţie cu registrul creştinoid în care îşi începe textul:
Cei doi au fost lichidaţi de forţele de ordine franceze.Nu. Nu cu asta basta. Dinte pentru dinte poate gândi numai un activist imbecil, de mâna a treia, al Partidului Comunist, deversat odată cu restul lăturilor care au ieşit din albie după execuţia Ceauşeştilor.
Dinte pentru dinte!
Şi cu asta basta!
