Axa ipocriziei

Companie mare, dom'le, grea, foarte grea, foarte grea şi dureroasă. Produce arme. Arme americăneşti pentru cei buni de azi care mâine vor deveni cei răi, nu? Subansamblele se fabrică undeva în România. Pentru firma respectivă există un etaj într'un bloc de birouri, megatehnologizat, din cele construite de firme "americane" ăn locul spaţiilor verzi din Bucureşti. Intri numai tu la tine în birou, cu amprenta digitală. Iar dacă cineva îţi bate la uşă îl vezi pe un mic monitor. Ştiţi imaginile acelea - o faţă bombată, nişte ochi bulbucaţi, un nas imens, o bărbie prelungă în dosul căriea se vede o pereche de caricaturi de picioare din vârful cărora creşte câte un pantof (câte unul de picior).
Leafă pe măsură.
Timp de supravieţuire: 30 de zile.
Firma e plină de ochi albaştri pe rit vechi. Nu au nici o putere de decizie, ţi se spune, orice se discută & rezolvă dincolo de Ocean. După care nu'ţi mai vorbesc patru zile. Timp în care nu te bagi nici tu în seamă cu ei dar tragi cu ochiul şi te prinzi care e treaba. Lumea nu îşi prea socializează pentru că, întâi de toate, e preocupată să se fileze reciproc. Dacă au ceva să'şi comunice, trec strada la fast-food. Ar fi de preferat să folosească şi toaleta de acolo.
După alte patru zile, şeful local te interpelează în trecere. SOPul prevede să verifice, periodic, gradul de satisfacţie profesională a angajaţilor. Chestionarul e cât se poate de scurt. Un cuplu de aristocraţi britanici la prânz îşi vorbeşte mult mai mult. Vremea e frumoasă sau nu, ce mai faci mulţumesc, cum te'ai acomodat la noi dacă ai nevoie de ceva nu ezita să mă cauţi (dar ştii că nu am nici o putere de decizie, n'ai uitat, sper), ştii, eu, înainte de 1989, eram ataşat economic în... (urmează o ţară pioner al tehnologiilor moderne, cu care, sub Ceauşescu, nu prea efectuam nici un fel de schimburi economice, de altfel). Alte patru zile de linişte (intercalat, weekendul), te interpelează directorul adjunct al filialei româneşti, când vrei, poate ieşim la o gustare, vis-a-vis, cum ţi se pare la noi, ştii, eu, înainte de 1989, eram ataşat comercial la (urmează o ţară mai puţin tehnologizată dar foarte aliată Statelor Unite, cu care, de asemenea, operam cel mult schimburi de chirpici contra boabe de năut).
Mai stai, aşa, câteva zile, te familiarizezi cu treaba dar parcă e peste măsură de terorizantă atmosfera, ei, la naiba, nu poţi să răspunzi la telefonul mobil fără să ştie trei servicii secrete româneşti şi câteva străine câtă pâine ai de cumpărat diseară?
Motiv pentru care dai dracului leafă de industrie de vârf şi îşi trimiţi prin mail direct dincolo de Ocean (doar nu ai uitat că aici nu are nimeni puteri decizionale) o seacă demisie, pe adresa acelui est-european şef pe Europa de Est care te'a intervievat la angajare.
Mergeţi la saloanele aviatice, la târgurile de echipament pentru poliţie sau armată... O să vedeţi cefele groase şi regulamentar tunse cu care se întreţine zâmbitor mister Taubman. Securitatea nu moare, domnule Băsescu, se mută, doar, pe axa Bucureşti - Londra - Washington.
C'mon, guys, d'oh!

Miss Platnum

După ce ne'a mai trecut din entuziasm, cred că nu ne va fi greu să acceptăm realitatea: Emir Kusturica a plasat o etichetă nasoală pe fruntea Balcanilor. Asta ca să nu spun că le'a (ne'a) făcut un mare deserviciu. Parcă şcoala italiană nu a etalat chiar tot gunoiul de sub preşul macaronar pe ecrane. Balcanii lui Kusturica sunt o cazarmă de semisălbatici sau primitivi, în mâinile cărora pică, din când în când, câte o puşcă - două, acolo. Ţin'te, Europo, bre! Dar cât de plăcut e să stai în fotoliu şi să vezi curgând pe LCD confirmări ale unor stereotipuri pe care ţi le'ai cultivat cu un minim efort, nu?

Ei, şi dacă asta se vinde, asta comercializăm:

Miss Platnum - Mercedes Benz


Duduia Ruth e născută pe undeva prin România - unii zic Miniş, Transilvania; alţii zic Timişoara - din părinţi campioni... pardon, meteorologi! De făcut carieră face în Germania, fără să dea nas în nas cu Dieter Bohlen la Germania îşi caută superstarul, ca Linda, fata lui Flavius saxofonistul. Are nuri sănătoşi şi cred că are şi simţul umorului, că am văzut'o purtând şorţuleţ de bucătărie pe scenă. Şi într'una din piese cere muuuultă mâncare, includin' fast food.
Şi ce cântă? Păi i se zice regina R&B, un R&B cu instrumentar lăutăresc.
În Germania, când e vorba despre ştiri, garanţia valorii informaţiei e dată de expresia "sagte Deutschlandfunk". Ei, bine, despre Miss Platnum s'a vorbit la Deutschlandfunk.
Busuioace, păzea, opera nu e chiar atât de comercială!

Băh, Oh, Lord, have you buyed me yeat my Mercedes Benz?

Avem primar, cică

Îmi pare rău pentru creştinii care fac naveta spre Bucureşti şi care nu mai au autobuze ci musai să se înghesuie în maxi-taxi. Da' cred că rablele alea de linii preorăşeneşti erau o pacoste pentru trafic. Hârburile se mişcau ca naiba, poluau de zor, erau subvenţionate... Şi, să fim serioşi, lumea nu mai consideră de mult un lux biletul de microbuz. Drept e că, de acum, o dată cu dispariţia ratelor, patronii de parcuri de maxi-taxi vor putea impune preţuri în stil mafiot. Aşa că, după ce îmi vine să'l felicit pe Oprescu pentru o primă măsură liberală şi de bun simţ, mă opresc şi aştept să mă conving că nu îl mănâncă rechinii. Sau că nu e omul lor.
Da' de basculante când scăpăm, dom' primar?

Cum a fost...

Gurile rele spun ca banul i-a reunit. Aceleasi guri rele care carcotesc si au aruncat o anatema peste tot ce inseamna, de fapt, reunire peste ani - cand discutam despre legende ale muzicii care au dat, la un anumit moment, multa apa la moara presei bulevardiere. The Police nu face exceptie.

Mai multe: aici.