Alina.

În afara faptului că nu prea e un sport de femei, nu înţeleg mai nimic din judo.
Dar am înţeles multe despre ce nu înseamnă fotbalul, în cele câteva secunde scurse, acolo, la Beijing şi aici, cocoţat în pat, în faţa televizorului, de la începutul imnului României, când fata aia care a bătut tot ce i'a ieşit în cale s'a fâstâcit şi şi'a muşcat buza iar, în cele din urmă, n'a mai putut şi a pornit să plângă.
Şi, chiar dacă a fost tot timpul conştientă că gloria îi va aduce şi bani, nu mă va convinge nimeni că, în momentele acelea, Alina Dumitru s'a gândit la zerourile de pe cecul-premiu care îi va recompensa aurul simbolic şi munca multor ani. În acele câteva secunde, prin mintea ei, acolo, sus, cu un cap peste japonezi şi oricare alte naţii cu ambiţii olimpice, "cântă imnul României pentru tine" nu a mai fost doar o sintagmă goală de conţinut, culeasă din gurile comentatorilor sportivi.

Later edit, recalling footbal: repede, înainte să se trezească dinamovistul de pe Via Dolorosa să tragă cu săgeţi - da, ştiu pe cineva care a învăţat să numere de la 1 la 5; da, eu sunt ăla! ;)