Poarta mare, candva ruginita dar astazi destul de proaspat si luminos revopsita, se deschide cu oarecare dificultate. Batrana, maruntita de vreme, scoate capul, infasurat intr-o improvizatie de turban. Incetinel, paseste spre trotuar.
Masor din priviri parcarea pe care am facut-o. M-am straduit sa nu incurc o eventuala iesire a unei eventuale masini care ar putea dori sa paraseasca (eventual) curtea ce se intelege a sta in spatele portii. Aproape mi-a reusit.
- Va blochez cumva iesirea?
- Nu, imi spune, privind mai degraba pierduta spre micul parculet din spatele Operei.
Calea Plevnei e scaldata intr-o lumina calduta de dimineata devreme. Batrana, se vede treaba, a iesit impinsa de curiozitate dar nu numai. A avut, cu siguranta, acea pornire instinctiva de a se etala ca important locatar al imobilului in care se afla cafeneaua in care vreau sa intru (motivul pentru care am si parcat acolo). Sa fim sinceri, ne vine, cateodata, tuturor, nu?
- Sunt inauntru, daca e nevoie, ii mai spun. Halatul de matase alba, cu imprimeuri de flori, da din cap. A inteles, ce cred eu, oare?
Cafeneaua Leonard. O cladire veche, dintre cele scapate din calea buldozerelor ce s-au plimbat, ca tancurile sovietice, intr-o vecinatate cat se poate de proxima. Alaturi, dincolo de intersectie, se inalta scheletul Casei Radio iar in spatele mastodontului parasit, prietenii de la Apolodor ("Best demolition in town", sa crape constructorul de poduri de ciuda, sa se suceasca in mormant, nu alta) dinamiteaza, zi de zi, un buncar ce refuza sa se lase demolat. Intr-un final, cred, vor schimba proiectul si vor exploata hardughia subterana.
Leonardo face si vinde cafele de toate felurile (ma rog, de vreo 25 de feluri). Poti sa iti iei la pachet cafea verde (au si Isla Margarita, adusa din Venezuela), simpla sau amestecata, dupa cum iti pofteste inima, sau poti sa te asezi la una din vechile masinile de cusut Singer sau Pfaff ce tin loc de masute. Aparatura care cosea, pe vremuri, a fost inlocuita cu sertarase, acoperite cu un geam - ca sa vezi boabele, unele verzi, altele prajite, de cafea.
Pe pereti, fotografii de epoca, reclame vechi la cafea, mici regaluri cu rasnite manuale de toate felurile, natiile si dimensiunile. Ferestrele au draperii ca intr-o bucatarie a unei bunici din povestile copilariilor mai austro-ungare. Pe o laterala, un kredenz jugendstill semanand cu dulapurile din farmacii. Probabil ca diversele placute de pe numeroasele sertarase imi lasa aceasta impresie. Pe etajera dulapiorului, alte cateva fotografii de epoca. De fapt, toate obiectele de decor provin din aceeasi perioada si apartin aceluiasi stil - art nouveau. Chiar si vechile masini de cusut, tot de prin prima parte a secolului XX sunt. Poate ca nu inteleg eu prea bine dar, personal, nu mi s-a parut deloc a fi o adunatura kitsch. Iar muzica... muzica este "de companie". Muzica pe care poti bea o cafea, citi o carte, lucra (daca esti la birou), purta o conversatie.
- Album de familie? o intreb, despre fotografiile expuse, pe doamna care imi aduce un espresso dublu (4 RON).
N-am nimerit-o. M-am asezat la fereastra, pe pervaz asteapta cateva reviste. E ora opt si prea putine minute, mai am de stat o vreme asa ca iau cateva la rasfoit. Nu ma opresc la niciuna asa ca imi scot din geanta Malcolm Bradbury-ul gasit deunazi la anticariatul din Pasajul Universitatii si citesc prologul. Lateralele masinii de cusut se inclina ca un pupitru, la 20 de grade fata de orizontala, asa ca pot linistit sa nu tin cartea in maini. Parca sunt la scoala...
Cafeaua e buna, soarele e bland, pe strada trec acuma femei cu mers frumos. Intra o pereche, ea si el, tineri. Trec pe langa barul deasupra caruia troneaza o shisha (lulea - sau narghilea, cum ii spunem, mai pe turceste). Par de-ai casei. Schimba o vorba cu doamna de la bar (aflata, acum, la o alta masina de cusut, in "compania" contabilitatii cafenelei). Isi zambesc (desi e evident ca fetei din pereche nu i se poate compara zambetul amical adresat doamnei de la bar cu sclipirea din momentele in care priveste la baiat). Aluneca spre o incapere din dosul barului, ceea ce ma determina sa ma ridic si sa arunc o privire. Doua camere si un hol intre ele, aici, la parter. E zona de fumatori. Nefumatorii - la subsol. Un subsol la fel de cochet.
Aseara, pe la 10 si jumatate, la Leonard Caffee era inca lumina. Alaturi, ferestrele aferente protii recent vopsite zaceau in bezna. Nu m-am uitat foarte atent. Poate erau transparentele coborate. Sau, poate, batrana dormea deja.
PS: garantie suplimentara a calitatii - Leonard Caffee este franciza Ferrero Rocher.
