Stiti care e diferenta dintre fostul si actualul nostru ministru de Externe? Educatia austro-ungara si cei sapte ani (ok, au fost mai putini, dar se vor mai aduna) de la Viena. MRU provine dintr-o familie de ardeleni, stabilita, drept e, la Iasi. Cioroianu este din Craiova. E simpatic, nu pot sa neg asta, dar dincolo de supletea prezentei (nu, nu e vorba despre aparitia fizica) se ascunde un golanas din sud, un spirit mediteranean in asteptarea expansiunii depline. Ma rog...
Nu obisnuiesc sa merg la conferinte de presa. O faceam, cu ani buni in urma, insa doar atunci cand acreditata permanenta a ziarului la care lucram nu putea sa ajunga, sub nici o forma, la intalnirea de miercuri cu ziaristii a Prostanacului de astazi, pe atunci purtator (pur si simplu) al numelui Dan Mircea Geoana si purtator (totodata) de cuvant al Diplomatiei.
Nu obisnuiesc sa merg pentru ca 1). rareori se spun lucruri cu adevarat importante si 2). nu imi place sa nimeresc acolo unde regulile sunt dinainte facute. Studentii veniti practicanti si ramasi in departamentul pe care l-am condus jumate de deceniu au ajuns mult mai departe. Una la Washington, unde a schimbat deja, din functia de secretar de presa, doi ambasadori; o alta era (ultima data cand o intalnisem) sefa unui departament din cadrul unei importante agentii de presa; o a treia s-a ocupat o vreme de romanii de pretutindeni si s-a stabilit, intre timp, in Canada, la fel ca si un al patrulea pe care, din cand in cand, il mai citesc in presa liberala austriaca. In fine, am intalnit la un minister o domnisoara care imi zambea dragut din dreapta tocmai instalatului detinator al portofoliului si care, la finalul conferintei de presa, a venit sa-mi aminteasca ca a lucrat o vreme la mine in sectie. Poate cu ea as fi putut sa fac o smecherie, o nisa in regulile existente pentru a se naste si o „regula mea”. Dar intamplarea m-a dus la acea conferinta de presa si n-aveam nici o tragere spre a deveni o alta goarna a ispravilor institutiei.
M-a obosit ritualul (caci mi s-a precizat ca este un ritual), la aceasta conferinta de presa, una dintre foarte putinele la care am ajuns in ultimii ani. Ritualul consta in faptul ca fiecarui nou ministru desemnat, cativa dintre veteranii presei acreditati la acel minister ii pun intrebari scurte dar foarte lung ambalate. Atat de lung incat sa il lase pe ministru sa inteleaga ca el vine si nu apuca sa invete tot ce trebuie sa stie pana pleaca dar acreditatul va cunoaste si ce numar poarta la camasa portarul de noapte al parcului auto din perioada 1992-1998 – si care e motivul pentru care acest portar a fost, inopinat, scos la pensie.
Si tot acolo exista un personaj – de la o institutie publica de presa – care are obiceiul sa intrebe, in fiecare conferinta de presa, aceleasi lucruri: a). exista resurse suficiente pentru pensiile bugetarilor si b). cand va fi decisa varsta de pensionare a celor ce lucreaza in domeniul public. Nota bene: personajul despre care am scris in acest paragraf viseaza motive de pensionare anticipata.
Si la Presedintie exista cel putin un personaj iesit din comun. Toata lumea il stie (apare si la Ministerul de Externe). Poarta mereu acelasi veston bleu-jandarm cu multe decoratii in piept; atat de multe incat am tras concluzia ca si-a inceput cariera de jurnalist in chip de corespondent de razboi pe frontul deschis de Tudor Vladimirescu. Pandurul, nu batalionul. Venerabilul personaj merita chiar sa-i pomenesc numele: Grig Grigore Grigorescu.
Nu, nu face parte din categoria accea de personagii cu costume dungate Cornel Burtica, insotiti de doamne cu coc si rochii a la Suzana Gadea & Lina Ciobanu, care apar de te-miri-unde si golesc bufetul oricarei receptii inainte ca ambasadorul sa isi fi terminat speech-ul de bun venit. Nimeni nu stie unde scriu acesti indivizi. Lacustele. La Agricultura Socialista, probabil.
Nu. Grig Grigore Grigorescu nu e un astfel de personaj. El se implica. Si, sincer vorbind, va intra, cu sigurnata, in istorie. Daca nu in istoria mare, cu siguranta in cea a presei. Si daca nu a presei romanesti, macar in cea din Republica Moldova. Si daca nu in istoria presei de la Chisinau, cel putin pe un perete al redactiei lui Nezavisimaia Maldova. Caci Moldova Independenta in limba rusa reprezinta, la Presedintie si la MAE, Grig Grigorescu – cu patronimul Grigore intercalat. Iar dumnealui nu pune intrebari. Se ridica, adus de spate inainte, sub povara anilor, cu lentoare, in vreme ce asistenta incepe deja sa mustaceasca – unii anticipand un moment de viitoare anecdote, altii enervandu-se ca, probabil, G.G.G. le va fura timpul in care ar fi dorit sa mai rupa un raspuns, o exclusivitate, ceva, acolo...
Grig Grigore Grigorescu nu pune, asadar, intrebari. De la inaltimea senectutii sale, le vorbeste cu talc oficialilor veniti sa raspunda presei, domnului presedinte (care-o fi ala), ministrului (care-o fi), jurnalistilor curiosi si care, ce e asa de greu de inteles?, aduc discutia in directii fara relevanta globala! Grig Grigore Grigorescu sesizeaza situatii. Critica intrebari incomode venite dinspre gazetarii mai curiosi. Povesteste, minute in sir. In plina peroratie, face pauze lungi, in care inspira complet absorbit de gandurile pe care si le aduna. Din cand in cand se intoarce ca lupul (cap + umeri), pret de 20-25 de grade, privind, pe sub sprancene, spre lumea din sala, inspectand atentia asistentei, asemeni unui dascal aflat cu fata la tabla si care se rasuceste, pe nepusa masa, pentru a-si verifica elevii, pentru a afla daca acestia isi transcriu interminabila ecuatie sau dorm in banci. Apoi se inclina usor, respectuos, multumeste si se aseaza. Ma intreb daca va fi scris, vreodata, ceva. Si daca a facut-o, oare cat de tarziu dupa eveniment a reusit sa transmita corespondenta la Chisinau. Grig Grigore Grigorescu. Nezavisimaia Maldova.
Si Rompres avea la Moscova un Grig Grigore Grigorescu. Nu am retinut numele acestui individ. Imi amintesc, doar, ca tineam disperat editia a II-a a ziarului (era aproape 1, dupa miezul noptii, la Bucuresti) asteptand primele rezultate ale alegerilor parlamentare din decembrie 1995 si cum am aflat am si dat iama in telefon, dictand ramasei speciale acasa o corespondenta (in fata computerului, pe vremea aceea, lumea inca nu stia unde trebuie scrisa adresa pentru a trimite un mail). Termin fericit treaba si il descopar pe batranul Rompres sezand, linistit, in coltul unei canapele de piele, cu o agenduta si un pixulet pe genunchi si cu un pahar de vin in mana stanga. Isi notase cifrele si era fericit cu ele. Nu le transmiteti?, il intreb. Acum? Maine dimineata!, imi raspunde. Nu cumva Rompres era agentie de stiri? Grija mea, pana la urma, ce sa zic?! Securitatea mai avea si alte canale de informare, nu statea ea in acest simpatic, altfel, SIE-ist in prag de pensionare. Si ce leafa buna o fi avut, omul, nu?
La Cotroceni am fost de putine ori. Sunt oamenii casei, acolo, pe care sefii de stat i-au prins si lasat in urma, la plecare; le-au vorbit pe numele mic, poate ca le-au mai si sugrerat cate o intrebare. N-ai loc de ei... Cum presedintele nu poate da titluri nobiliare, recunostinta si-o manifesta apelandu-si ziaristii preferati cu prenumele. Era, cel putin, o vreme cand se intampla astfel. Se mai intampla si pe la altii. La Cotroceni, de o vreme, se poarta alte apelative. Ma rog, sa nu polemizam. Suprem onoare e sa fi citat in plina conferinta de presa - e ca si cum regina Marii Britanii ti-ar oferi Ordinul Jartierei. E ca si cand nu-ti mai ramane nimic altceva de facut in viata asta decat sa ceri municipalitatii sa-ti ridice bust pe Aleea Scriitorilor.
Prima oara am ajuns la Cotroceni odata cu Jacques Chirac. Era in 1997, parca, intr-o Romanie asteptand inca o rasturnare de ultim moment inaintea summitului NATO de la Madrid. Chirac venise sa pozeze in marele prieten – pentru care s-a si pus nasturele acela, in sensul giratoriu de langa televiziune care, tot atunci, a primit numele eroului Republicilor din urma ale Frantei, Charles de Gaulle (subiectul preferat al celui mai mare dintre tudoroctavian-ii planetei, regretatul Art Buchwald). S-a intamplat atunci cand un ilustru realizator de teledezbateri politice a vrut sa-i ceara lui Chirac o lamurire referitoare la o declaratie a „votre ancien premier ministre”. Presedintele francez l-a privit mirat si l-a intrebat daca stie ceva ce lui ii scapa pentru ca „j’ai parti hier de Paris et il etait encore mon premier ministre!”.
Ultima oara am fost la instalarea Cabinetului Tariceanu 1. O, tempora... Nici atunci nu m-am prea bagat in seama. Erau altii cu abonament la intrebari. Stateam, in picioare, stransi in spatele unui cordon, pe o laterala a salii mari de festivitati de la Palat (aceeasi sala in care, pe vremea lui Emil Constantinescu, ni se oferisera scaune; se intampla intr-o epoca in care Chirac inca nu bagase in seama ca Romania are talentul „sa piarda ocazii bune de a tacea din gura”). Ca sa las, totusi, de veste sefilor, mamei, celorlalti membri ai familiei, consatenilor mei ca sunt un personaj important, am cautat sa aflu cine sunt abonatii la intrebari si care dintre ei, oare, pun cele mai lungi intrebari; m-am grabit sa ma asez langa ei, doar-doar apuc sa ma filmeze si pe mine vreo televiziune, cateva secunde, sa am proba-martor ca la Cotroceni am fost si nu la cine stie ce cafea cu ochi dulci. Pe Grig Grigore Grigorescu nu l-am luat in calcul, transmisiunile live se intrerup, de regula, inainte sa-i vina lui randul...
De regula, la conferintele de presa se sta jos. E bine sa prinzi un loc pe scaun ca sa poti sa atragi atentia – ridicandu-te sau ridicand mana – cand ai ceva de intrebat. Daca te-ai codit prea mult la intrare, daca ai ramas sa sorbi din cafeaua cu care, generos, organizatorul te-a cinstit (la fel cum te, de altfel, cadoriseste cu pixuri care scriu de doua ori si un carnetel de notite), daca ai ajuns prea tarziu si ai intrat dupa inceperea conferintei de presa, ramai cu rezematul peretilor – si, atunci, ministrul sau, ma rog, cine va fi fost organizat conferinta de presa nu va intelege daca gestul tau tradeaza intentia de a pune o intrebare sau, pur si simplu, ai amortit intr-o pozitie si mai schimbi piciorul de sprijin.
Ceremonia de la Cotroceni s-a incheiat fara declaratii de presa, fara intrebari de la jurnalisti, cu un fel de „sa traiti, soldati” rostit de capitan, dupa care matelotilor li s-a dat cate un pahar de sampanie cu care s-au bulucit sa-si ureze Sarbatori fericite si La multi ani. Era 28 sau 29 decembrie. Oricum, multi dintre cei atunci prezenti inca nu se trezisera ca lumea din mahmureala de dupa relativa victorie in alegeri. De parca acum s-ar fi...
Mama, trebuie sa ma crezi pe cuvant. Acolo am fost!
