13.9.07
Băi, watch!
Aseară am degustat nişte vinuri. Un domn somelier şi-a bătut joc de neştiinţa mea, a lui Ioan T Morar (ştiţi, tipul ăla care nu se pricepe la nimic dar face de toate) şi a altor degustători necalificaţi dar profesionişti de felul nostru şi ne-a îndrugat verzi şi uscate despre verzi şi uscate. Sala Le Diplomat de la Hilton are plafonul de sticlă original, asta, aşa, ca un mic detaliu pentru a şi localiza acţiunea. Am ajuns să trăiesc şi culmea oenologiei: o franţuzoaică (aş spune solognotă, pour les connaisseurs - Salut, Cindy, c'est pas belle, Timisoara?) povestea unui public românesc în limba engleză despre vinurile de origine argentiniană produse de un viticultor italian. Care producător este administratorul de astăzi al viilor pe care, lângă Verona, le-a inaugurat chiar fiul lui Dante.
Momentul penibil al serii a fost deschiderea - gazda (găzdoiul) a vrut să pară spontană şi spirituală şi ne'a povestit un banc auzit chiar în drum spre Hilton, de la un taximetrist. Atâta, doar, că bancul a fost mai lung decât orice drum prin Bucureşti, la oră de maxim ambuteiaj. Şi nici nu era nou, şi nici nu era de râs. Şi nici nu e ceea ce contează...
Cum nu contează prea tare nici faptul că o ilustră fiică de fost ambasador, Dana Săvuică, a fost plătită să facă, deunăzi, animaţia la lansarea unui sortiment de cafea - şi cum dispunea de un vast vocabular de engleză s-a grăbit să traducă trei vorbe şi cinci băşini rostite de un PDG. Şi a ieşit una boacănă după cum urmează: "Vrem să scoatem strălucirea din lucrurile bazice". Care "lucruri bazice" înseamnă numai "basic things". Şi dacă ştii cu de la tine putere să scoţi perle, fără să apelezi la gafele altora devenite folclor, îţi dă tata şou pe canal de gospodine între două telenovele de mare respiraţie.
Dar nici asta nu contează.
Azi dimineaţă se băteau, uşă-n uşă, bufet în bufet, buget în buget, până la urmă, tot la Hilton, o conferinţa despre pensiile private şi conferinţa europeană a jurnaliştilor cu tema "Europa ascunsă" (or beyond). Pe la unu ale amiezii fiind ceasurile, lumea se uita chiorâş spre cele două săli de lunch, aşteptând înfometată ultimele concluzii ale şpicherilor, când se aude un zdrăngănit ce nu rima cu foşnetul de intelectuali şuşotind. Şi o întreagă masă de costume negre şi bleu-marin a întors privirile spre cele două trepte peste care cineva nu s-a ferit de lumbago ci pur şi simplu a târât geamantanul mic-mititel cu rotile - să trosnească, dom'le, să facă zgomot, să se vadă, bă, tocilari amărâţi şi ziarişti mocangii, că e suficient să înregistrezi o melodie pe care s-o cânţi pe urmă again & again & again playback şi să joci pe salvamarul lângă colacele de salvare ale Pamelei Anderson ca să ţi se rezerve cameră acolo unde o cafea costă vreo 160.000 de lei.
După care a făcut o piruetă în bluzonul lui de camuflaj şi dus a fost, ţintă spre taxi-ul care-l ducea unde veţi afla din ziarele de can-can, din cronicile de film, niciodată de la corespondeţele speciale ocazionate de vreo decernare de Oscar şi, după caz şi studioul folosit cu actorii lor şi caii noştri, de la Pro TV. Sorry, de aici n'am poză, da' Cătălin stă mărturie că el era, chiar el, David Hasselhoff.
I've been looking for freedom, ce muşchii lui, nu?
Cum nu contează prea tare nici faptul că o ilustră fiică de fost ambasador, Dana Săvuică, a fost plătită să facă, deunăzi, animaţia la lansarea unui sortiment de cafea - şi cum dispunea de un vast vocabular de engleză s-a grăbit să traducă trei vorbe şi cinci băşini rostite de un PDG. Şi a ieşit una boacănă după cum urmează: "Vrem să scoatem strălucirea din lucrurile bazice". Care "lucruri bazice" înseamnă numai "basic things". Şi dacă ştii cu de la tine putere să scoţi perle, fără să apelezi la gafele altora devenite folclor, îţi dă tata şou pe canal de gospodine între două telenovele de mare respiraţie.
Dar nici asta nu contează.
Azi dimineaţă se băteau, uşă-n uşă, bufet în bufet, buget în buget, până la urmă, tot la Hilton, o conferinţa despre pensiile private şi conferinţa europeană a jurnaliştilor cu tema "Europa ascunsă" (or beyond). Pe la unu ale amiezii fiind ceasurile, lumea se uita chiorâş spre cele două săli de lunch, aşteptând înfometată ultimele concluzii ale şpicherilor, când se aude un zdrăngănit ce nu rima cu foşnetul de intelectuali şuşotind. Şi o întreagă masă de costume negre şi bleu-marin a întors privirile spre cele două trepte peste care cineva nu s-a ferit de lumbago ci pur şi simplu a târât geamantanul mic-mititel cu rotile - să trosnească, dom'le, să facă zgomot, să se vadă, bă, tocilari amărâţi şi ziarişti mocangii, că e suficient să înregistrezi o melodie pe care s-o cânţi pe urmă again & again & again playback şi să joci pe salvamarul lângă colacele de salvare ale Pamelei Anderson ca să ţi se rezerve cameră acolo unde o cafea costă vreo 160.000 de lei.
După care a făcut o piruetă în bluzonul lui de camuflaj şi dus a fost, ţintă spre taxi-ul care-l ducea unde veţi afla din ziarele de can-can, din cronicile de film, niciodată de la corespondeţele speciale ocazionate de vreo decernare de Oscar şi, după caz şi studioul folosit cu actorii lor şi caii noştri, de la Pro TV. Sorry, de aici n'am poză, da' Cătălin stă mărturie că el era, chiar el, David Hasselhoff.
I've been looking for freedom, ce muşchii lui, nu?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)