9.9.08

Da' li merji gura, bre!

Sprâncenatul s’a întors de la Budapesta şi i se pare că România e Transnistria. Eu am revenit din Transnistria şi’mi pare că România e Transnistria.

Cumva Oprescu le’a luat licenţa de funcţionare celor de la Dalli? Sau am visat eu?

În oraşul Bucureşti, locuri de parcare cenzurat. În jurul Arhitecturii, 3/4 din parcare e rezervată pentru bănci.

Din parcarea F de Arhitectură, o maşină o porneşte pe contrasens. N’am chef să mă dau la o parte. „De ce nu îi faci loc, bă?”, strigă cineva de pe tuşă. „Vrei să ocolească?” Vreau, dacă aşa zice semnul de circulaţie. Nasol ce vreau eu. Probabil că, după ce am trecut, un altul l’a lăsat să treacă.

Acum stau în coloană; pândim locuri libere. După vreo zece minute se ivesc două, "rezervate" cu nişte ambalaje de scândură pentru lămâi. Îi fac semn unui muncitor, care se juca cu acele cutii, să mute una dintre ele. Refuzul lui, exprimat printr’o mişcare simbolică a degetului care arărător (nu, nu era celălalt deget!), este dublat de o brusc-ivită cucoană cu uniformă Dalli. Nu e Elena. Sau o fi, dar nu aia.

Să nu parchez acolo, acolo e şantier. Cer dovada. Păi ce să’mi dovedească? Acolo se lucrează. Nu prea, cred. Nu se vede. Dorel, probabil, a plecat să cumpere coniac. Ceilalţi doi muncitori proptesc fundaţia Universităţii. Nu există nici un semn care să’mi interzică parcarea, nici unul care să’mi spună că s'ar lucra. Mutaţi alea de acolo, că străzile oraşului dumneavoastră nu sunt ghene, să'şi arunce oricine resturile menajere şi ambalajele goale. Nu'nţeleg ca n'am voie? Nu, nu înţeleg. Doamnă, arătaţi'mi, măcar, hârtia care spune că n'am voie. N'are nici o hârtie. Unul dintre muncitori mă trimite la primărie, să iau eu hârtia. Dacă nu te ajută capul să deschizi gura, nu o face. Mai bine taci, că din banii pe care angajatorul matale oricum nu'i plăteşte pentru asigurarea ta medicală îşi putea permite să facă, măcar, un indicator sănătos de "atenţie, şantier". Fii sigur că munceşti ilegal.

Dom'le, toată lumea a înţeles că n'are voie să parcheze aici, numa' eu nu. Dacă te bucură, doamnă, că ai fraierit atâta lume, fii sănătoasă. Aici e loc de parcare si punct.

Am urcat cu maşina peste ambalajul lor de lămâi, mulţumesc Dacia, pentru că ai făcut garda la sol a Loganului înaltă. Ei nu'mi garantează că n'o să cadă ceva pe maşină. Am să consider asta o ameninţare.

Aşa nu pot să lucreze, zice cucoana. Au două variante, zic: ori lucrează noaptea, ori intră în legalitate, semnează un contract de închiriere şi îşi rezervă oficial şi vizibil două locuri de parcare. Eu am treabă în această zonă, am gasit un loc să parchez în spaţiu special amenajat, aşa că parchez.

Dacă am treabă în centru, să vin cu mijloacele de transport în comun, cum vrea femeia Dalli. Poate că dumneaei are veme de pierdut în staţii de metrou şi autobuz şi îi place să se înghesuie în maşini în care urcă şi unii care au uitat la ce e bun săpunul. E treaba ei.

Pe drum, un individ cu pomeţi alcoolici, purtând o cămaşă albă şi îngălbenită de decenii de transpiraţie, linge dintr’o îngheţată. Îşi trage mucii, se scutură ţanţoş şi deschide gura: să dea Domnul să îţi cadă ceva pe maşină. Îi şoptesc, din trecere, că, la asemenea blesteme, s'ar putea să fie ultima îngheţată pe care o mănâncă.

Plec.

Mă întorc.

Pornesc maşina şi o iau din loc. Pare întreagă. Poate vreun cui în roţi. Oi vedea...

Dau drumul la radio. Sport Total FM. Ascultător înţelept: dom’le, 50 de ani de materialism dialectic au fost distruşi în ăştia 15 ani de aşa-zisă democraţie. Ar trebui să fim uniţi acum, în jurul naţionalei, a antrenorului, nu să'i criticăm; şi Florin Călinescu ăla, ce nemernic, să spună că's mai importante murăturile şi copiii care n'au şcoli sănătoase deşi trebuie să înceapă şcoala săptămâna viitoare decât meciul cu Lituania. Păi un meci ca ăsta cu Lituania, în condiţiile de sâmbătă, nu se mai întâmplă decât cine ştie când; copiii or sa meargă la şcoală şi anul viitor pe 15 septembrie, murături punem şi toamna viitoare!

Ţară de nemernici nerecunoscători ce suntem!

ICR-HRP strikes back!



Am primit această invitaţie. Ard de nerăbdare să citesc noile comentarii stârnite de revolta omului cu laptop şi a vecinului său colectiv întru simţăminte!

Republica Şerif

Aşadar, iată’ne trecuţi. Ştefan şi Henrik ne aşteaptă în centrul Tiraspolului, peste 20 de minute. Dar nu... stai aşa, că nu e atât de simplu. Cei aproximativ zece kilometri de drum ce despart centrul Tiraspolului de aşa-zisa vamă transnistreană seamănă, în această dimineaţă de septembrie, cu Faludja. Şicane şi baricade, rute ocolitoare, trasee interzise.

Multă miliţie, de diverse uniforme. Femei ca de la Apaca merg, încolonate, spre centrul Tighinei. Cară plase şi buchete de flori. Facem mult zig-zag printre blocurile sovietice, hruşcioave li se spune, în care fuseseră înghesuite, decenii la rând, mai multe familii în acelaşi apartament. Sunt mici şi înghesuite, pe dinăuntru, seamănă a caverne, avea să’mi povestească, mai târziu, Ştefan, care a intrat într’unul pe când încerca să dea de urma unuia dintre administratorii afacerilor lui Vântu. Nimerim într’o fundătură. Dincolo de gard, în paragină, se află sediul fostei Armate a 14-a. Aici, în dosul acestor faţade distruse, cu geamuri sparte, Corneliu Vlad a reuşit, prin 90 şi ceva, să ajungă până la generalul Lebed. Era, bătrânul lup de crâşme, „cameramanul” unei televiziuni străine. Ba nu, cred că era tehnicianul de lumini.


Orpim lângă nişte camioane Ural şi cerem explicaţii despre drumul care ne poate trece Nistrul, spre Tiraspol. Un localnic binevoitor se oferă să ne conducă. Reuşim, în sfârşit, să găsim calea.

În stânga podului, printre betoniere şi macarale, înconjurată şi de ziduri de cazarmă sovietică, se vede, prăfuită şi meschină, cetatea lui Ştefan cel Mare. Pare o cocioabă. Poate fi din cauza paraziţilor din peisaj. Nu oprim. Podul e împânzit de steaguri roşii şi miliţieni. Mergem mai departe şi, până să mă dumiresc eu că, totuşi, nu prea văd efigii comuniste, Vitalie îmi arată modernul stadion al echipei Şerif. Şerif Tiraspol, din familia Şerif, a doua firmă ca dimensiune din Transnistria. Aşa sună oficial. În fapt, prima firmă ţine de industria militară rusească, Şerif asta, care ba se spune că aparţine unuia dintre boşii locali, ba că altuia, este, de fapt, atptstăpâna Transnistriei. Tot ce mişcă, aici, lucrează, într’un fel sau altul, pentru Şerif. Croitorese, educatoare, farmaciste, sculeri-matriţeri, fotbalişti, contrabandişti... Tot ce se vinde aici trece prin atelierele sau depozitele Şerif sau subsidiarele. Republica Moldovenească Transnistreană Şerif.