Nişte digicacofonii cu antene

Că (ştiu, ne aflăm în miezul unei cacofonii) Cosmin Băleanu e, în lumea sportului televizat, o ratare mare, cu poarta goală - ştiam. Aşa că, într'o primă fază, am zis bogdaproste când GSPtv a dat, ieri, în bâlbâieli tehnice, de le pica sunetul cu o insistenţă care m'a făcut să mă îndoiesc de îndoielile mele teologice: există, mi'am zis, un Dumnezeu al microbiştilor, poate ceva mai bun decât Cel de toate zilele - nu'l pedepseşte pe păcătos, doar ne fereşte de păcate lui.

Păcat că, odată cu vocea acestui Băleanu se pierdea şi sunetul de fond. Nu ştiu câtă lume a văzut meciul de la Mediaş (da, dragă dinamovistule, am învăţat să număr de la unu la cinci). Fără, vorba Graur-ilor, un arsenal specific, galeriile au cântat şi s'au aplaudat reciproc, au (ca să îl citez şi pe dragă Stolo) "respectat valoarea acolo unde au întâlnit'o". Dar ăstora le pica sistematic sunetul celor de la GSPtv (nu era de la Digi, că, în paralel, de la Buzău şi Craiova, treaba n'avea bube); iar când se întâmpla să meargă, îl auzeam pe Băleanu boscorodind într'una, ca o soacră sau, mai bine zis, ca o domnişoară bătrână şi senilă, la adresa regiei (de altfel, complet depăşită) şi a unei echipe de fimare compusă, cel mai probabil, din câţiva şoferi de la Antene care, de'a lungul timpului, călătorind cu Dan Gecui şi alţi maeştri ai imaginii, au învăţat să ţină în mână un reflector şi au văzut cum se duce până la ochi o cameră de filmat.

Domnu' Oancea, doamna Camelia, dragă Tolo, dom' profesor, din amintirile mele, cât era el, pe atunci, după revoluţie, de Sorin Satmari, a fost dat afară dintr'o redacţie pentru că a spălat rufele cu corectura şi paginarea într'un aşa-zis editorial. Pe Băleanu ăsta nu ştiu cine l'a făcut ziarist de sport dar, dom'le, dacă ne uităm la un meci de fotbal, nu înseamnă că suntem nişte idioţi. S'au mai uitat la fotbal un Colea Răutu, un Ion Voicu, un Luciano Pavarotti, un Pittiş, na, câteva nume, doamnă Camelia, domnule Oancea, dragă Tolo, dom' profesor!

Seara, târziu, trebile au luat o altă turnură: mergea sonorul dar nu se vedeau Giuleştii.
Şi n'ai pe cine să suni (la DigiTV? la GSP?) să te plângi de disconfortul pe care ţi'l provoacă, când stai la o sămânţă şi o bere cu Tataie'tu cel rapidist şi vezi o pânză mare şi neagră din dosul căreia urlă la tine Grădinescu. Pe cine să înjuri? Pe GSP, că s'a băgat unde nu se pricepe şi nici nu i'a lăsat pe alţii s'o facă? Pe cei de la Digi, pentru marfa de proastă calitate pe care o primeşti în schimbul abonamentului? Nu mă refer la content, asta ar fi deja alegerea mea - îi vreau sau nu - dar când ai plătiti abonament pretinzi să ţi se ofere ceea ce ţi s'a promis; încercaţi să le spuneţi asta, veţi descoperi la celălalt capăt al telefonului stupizenia sau, la ghişeu, imbecilul răspuns "nu ştiu, doamnă, eu sunt aici numa' să'ncasez banii!".

Nu m'am prins, după ziua de ieri, care a fost motivul pentru care Intactul de'a'mpreunelea cu RCS RDS au pus'o de un consorţiu de monopol pe imaginea fotbalului lui Mitică. Pe onoarea mea, mi'i dor de piticania aia de televiziune, de reluările şi inserturile cu reacţii ale antrenorilor transmise pe Kanal D.

Alina.

În afara faptului că nu prea e un sport de femei, nu înţeleg mai nimic din judo.
Dar am înţeles multe despre ce nu înseamnă fotbalul, în cele câteva secunde scurse, acolo, la Beijing şi aici, cocoţat în pat, în faţa televizorului, de la începutul imnului României, când fata aia care a bătut tot ce i'a ieşit în cale s'a fâstâcit şi şi'a muşcat buza iar, în cele din urmă, n'a mai putut şi a pornit să plângă.
Şi, chiar dacă a fost tot timpul conştientă că gloria îi va aduce şi bani, nu mă va convinge nimeni că, în momentele acelea, Alina Dumitru s'a gândit la zerourile de pe cecul-premiu care îi va recompensa aurul simbolic şi munca multor ani. În acele câteva secunde, prin mintea ei, acolo, sus, cu un cap peste japonezi şi oricare alte naţii cu ambiţii olimpice, "cântă imnul României pentru tine" nu a mai fost doar o sintagmă goală de conţinut, culeasă din gurile comentatorilor sportivi.

Later edit, recalling footbal: repede, înainte să se trezească dinamovistul de pe Via Dolorosa să tragă cu săgeţi - da, ştiu pe cineva care a învăţat să numere de la 1 la 5; da, eu sunt ăla! ;)

Mic dicţionar enciclopedic şi de expresii

Papă-lapte = român.
Link

5, 4, 3, 2, 1...

După excelentul post de ieri al lui Popej mă trezesc eu ca ultima dintre zânele invitate la botezul micuţei viitoare frumoase din pădurea adormită şi să fac rectificarea cuvenită care nu schimbă , neapărat, soarta ci o îndulceşte.
În vreme ce Gică Dubbya se va înghesui cu Băsescu şi Sarkozy în tribuna deschiderii jocurilor olimpice de la Beijing, sportivii americani, mai înţelepţi decât s'ar putea uneori crede, au găsit modul de a îi spune preşedintelui lor că li s'a cam luat de aventuri cu idioţi: drapelul Statelor Unite va fi purtat de Lopez Lomong, sudanez din Darfur, naturalizat şi calificat în echipa de atletism.
La miliardul şi de perechi de braţe de muncă de care dispune, China a avut timp suficient, şapte ani, să rezolve până la ultimul detaliu întreaga maşinărie organizatorică. A reuşit să camufleze ceea ce trebuia camuflat - şi, asta, ostentativ, în văzul întregii lumi. E foarte posibil ca, din punct de vedere sportiv, Jocurile Olimpice de anul acesta să fie o reuşită. Ceea ce mă bucură. Vorba lui Vlad Petreanu, nici nu mai contează medaliile, când îi vezi pe sportivi cât de mult muncesc pentru a ajunge acolo. E meritul lor, e bucuria lor. Jocurile lor nu trebuie să sufere din cauza unor imbecili.

Cât timp au trebăluit ca furnicuţele micii chinezi, în meticulozitatea lor, în religiozitatea cu care se apucă de lucru, mai marii partidului unic au găsit reurse umane să organizeze un comitet care să împuşte spiritul olimpic. În toată povestea, stupidă, a retragerii vizei fostului patinator american Joey Cheek, înregimentat într'o organizaţie ce militează pentru implicare în rezolvarea crizei din Darfur, singura chestie faină e că argumentul invocat de strapii de la Beijing a pus, în sfârşit, America în faţa unui răspuns pe care ea, în aroganţa funcţionarilor săi, obişnuieşte să îl împartă cu generozitate: conform cronicarului olimpic al lui Seattle Times, the government needn't provide a reason. Asta nu mă face să simpatizez în vreun fel puterea comunistă chineză. Singurii care îmi repugnă, în aceste momente, mai mult sunt nefericiţii de bolnavi care guvernează şi se duc la ceremonia de deschidere, legitimând un totalitarism dement: Bush, Sarkozy, Băsescu...

PS: Probabil ştiţi deja (cei care trec pe aici trec şi pe blogul lui Petreanu) - aia mică, Ioana Răduca, a comis'o din nou; şi, cum o cunosc, ştiu că a ieşit ceva de excepţie.

Later edit: o voce. Pentru cine nu'l cunoaste, Ai Weiwei este, între altele, proiectantul Cuibului de pasăre, stadionul olimpic din Beijing.

Din trafic: Shut up and drive

Savuros, merita citit articolul lui Paul Nasaudeanu in Cuget Liber, ziar local de Constanta. De citit la cafea: aici .
PS: De la Mamaia la 2 Mai sunt aproximativ 50 de km. Pe primii 14 i-am facut ieri in 2 ore.

Bagdad Cafe 66

(...) îşi derulează micile afaceri nestingheriţi de marii rechini (...)

Pe drumul ce vine dinspre Palmyra, Cafe Bagdad 66 apare ca o fata morgana în plin pustiu. Aici se bifurcă două dintre cele mai importante artere ale Orientului Mijlociu. Una duce către capitala Irakului, alta coboară spre cea a Siriei. Secole, dacă nu cumva milenii de rivalitate. De la imperii şi regate antice până la accepţiunea diferită dată, spre finalul secolului XX, pan-arabismului, au făcut ca rude apropiate, cum sunt irakienii şi sirienii, să nu trăiască sub acelaşi acoperiş. Bagdad şi Damasc îşi revendică, din timp în timp, leagănul civilizaţiei contemporane. Coduri vechi de legi, alfabete, matematici, medicină – oameni aparţinând deopotrivă actualului Irak şi actualei Sirii le-au inventat şi inovat. E capătul lor de coridor spiritual, în care se refugiază când nu argumentul forţei este mai puternic decât orice forţă a argumentului. Nu că ar fi ei uşă de moschee...

Radwan sparge pietrele deşertului în căutarea unor fosile pe care, apoi, le comercializează, alături de vederi cu uimitoarea zăpadă căzută, aici, acum câţiva ani, de vase vechi, din alamă, cupru sau bronz, de covoare cu motive beduine, lucrate manual sau importate din China, de instumente muzicale, magneţi de frigider cu simboluri siriene sau, în general, arabe şi musulmane, mătănii sau monede bătute sub diverse regimuri şi ajunse bijuterii pentru ţinuta de mireasă a tinerelor nomade. În cele câteva căsuţe din lut ce adăpostesc magazinele Cafe Bagdad 66, aflate în miezul deşertului, pe marginea şoselei, la răspântia drumurilor, "everything is for sale”, îmi spune Radwan. „Including me”, completează, zâmbind – şi nici astăzi, întors într-o altfel de mercantilă Europă, nu-mi este clar cât din cuvintele amicului rămas în urmă, acolo, la intersecţia nisipurilor pietrificate, a fost glumă.

Am plecat de la Cafe Bagdad cu sentimentul despărţirii de un prieten, chiar dacă am petrecut împreună doar o jumătate de ceas. La plecare mi-a dăruit un rând de mătănii cu ochiul lui Allah pe ele cu o singură condiţie: să bat, cândva, o dată acel şirag rostind numele Creatorului pentru el. „Say God... God... God... for me”.

M-am aşezat alături de el şi i-am îndeplinit dorinţa.
Aş fi putut să o fac după plecare. Dar de ce să iau numele Domnului în deşert?

Serialul despre Siria se opreşte, deocamdată, aici. Dar, cum sugerează şi imaginea anterioară, este doar o ieşire temporară din cadru!

PS: Click here!

Kafka pentru adulţi

Numai Shakespeare generează mai multă teorie decât Kafka. Este o adevărată industrie, această continuă interpretare şi disecare a scrierilor celui despre care mulţi spun că ar fi trăit complexat ca un evreu într'o Praga încă dominată de spiritul habsburgic - deşi, mai degrabă, Kafka a fost un personaj activ al culturii germanice. Lucrări de cotorat, seminarii, biografii, cafenele literare - toate au cultivat imaginea unui sfânt crescut în trauma milităriei coborâte din pod de tatăl său, un fost ofiţer austro-ungar. De sub cheile bine pitite ale managerilor acestei industrii răsar, însă, documente care demonstrează contrariul. Tatăl nu l'a terorizat defel, şi nici nu i'a reproşat anii neproductivi în care era doar o gură în plus la masa familiei. Mai mult, chiar, în camera sa din casa părintească, tânărul Franz păstra bine ascunse o serie de scrieri la care face referire, într'un volum apărut chiar azi la Londra şi elocvent denumit "Excavating Kafka", istoricul literar englez James Hawes (şi, ca şi mai bătrânul David Lodge sau dispărutul Malcolm Bradbury, universitar şi scriitor de romane stairice).

Ce a găsit Hawes în biblioteca de la Oxford şi în arhivele British Library? Well, copii ale unor scrieri pornografice ale Sfântului. Şi, departe de a distruge un mit, cartea lui Hawes dă, pur şi simplu, o dimensiune umană unui personaj din istoria literară considerat, până acum, sumbru până la cenuşiu. Şi relevă o nouă dimensiune a imaginaţiei de care s'a bucurat Kafka. Un singur lucru rămâne intangibil: pasaje din scrierile porngrafice confirmă înclinaţiile paranoide ale celui mai cunoscut scriitor dat lumii de Praga aia pe care o iubim.

PS: Am primit, de la 9AM, ştirile dimineţii - şi aflu că în ţara Papei e trendy să fii swinger; drace, mi'am zis, mai bine rămâneam în Germania... ei, aş, 9AM nu ştie că Suveranul Ponitf e neamţ iar ţara aia, la care referire, nu e deloc a Papei; Vaticanul are uniune vamală şi alte instituţii comune cu Italia, dar e stat suveran! Ptiu, drace, mă şi gândeam la destrăbălările din palatul pontifical! Na, c'am ajuns şi unde vroiam: iaca, din cauza asta aproape că nu am mai văzut/citit/ascultat (decât accidental) nici o ştire editată în redacţiile româneşti de vreo două luni şi jumătate; şi de asta nu mai ştiu nici ce se întâmplă prin Bucureşti decât de la prieteni sau din blogosferă.