Dimineaţa în care a nins peste balonul cu aer cald

Ninsese, în noaptea aceea, peste rămăşiţele celei dintâi zăpezi aşternute pe la-nceput de an; spre dimineaţă încă mai ningea, cu fulgi grei şi umezi, vestitori ai mocirlei de mai târziu şi ai gheţuşurilor ce se vor aşterne mai spre seară pe trotuare.
Eram deja speriat de cele două succesiuni de peisaj urban. Şi apoi m-am mai speriat odată. În autobuz. Urcase, deodată cu mine, un tip. Un găligan, aşa, la vreo 20şinedefinit, student pe la ASE, cred; de fapt, am dedus asta din conversaţia telefonică în care înjura, molfăind de acelaşi covrig din care muşca periodic de la urcarea în autobuz, blestema fără discriminare totul împrejur pentru că de 20 de minute nu a făcut decât vreo trei staţii şi n-are cum ajunge să ia nu-ş ce mizerie de la facultate, deşi nu, nu era adevărat, urcaserăm împreună în autobuz, la aceeaşi staţie, apăruse năpustindu-se, agitat, când s-a apropiat maşina goală, de-abia ieşită din garaj.
A avut grijă ca nimeni să nu-i ia faţa pe culoarul uşor bătătorit printre nămeţii de zăpadă, în dreptul căruia ştia sigur că va opri uşa maşinii şi, deci, el va fi cel ce se va urca primul în autobuzul gol şi rece (se criza un alt pasager, de cum a intrat, că prin suflanta termică intră numai aer rece, "altădată, când e cald, băgaţi căldură", ce să-i spui omului că durează până se-călzeşte?), şi uite aşa a fost el primul dintre noi ăia cinci din staţie, m-a-mpins, aşa, din trecere, apoi s-a repezit pe unul din toate scaunele libere, ultimul din stânga, la geam, pe partea şoferului. M-am aşezat în faţa lui, pe roată; îl priveam pe sub cozorocul şepcii, molfăia covrigul fără-ncetare şi avea ochii bulbucaţi în capul ce părea un balon cu aer cald sub fesul negru care-l hidoşea şi mai tare, nom nom nom, mânca preocupat, îngândurat de-a binelea până când, dintr-o dată, mi se-ntunecă lumea. O beznă se prăvăli peste cartea din care citeam, autobuzul se făcu mic, spaţiul păru că se resoarbe iar lumea sta să se scufunde într-o auto-gaură neagră, prăvălindu-se în siajul vocii hodorogit-baritonale a găliganului.
"Bă, terminaţi, ce dracu'!".
La uşa din spate, două femei care se luptau ("mi-ai băgat mâna-n gât şi zici că nu m-ai împins?") pentru un ultim loc pe scară.
"Bă! Vă *** muma, daţi-vă jos, ce dracu', nu suntem deja destul de întârziaţi?".
Se scutură, găliganul nostru, ca găina călcată de cocoş şi se aşeză bombănindu-i ceva doamnei de pe scaunul de lângă el, doamna, timidă sau speriată, caută să detensioneze situaţia, "aţi văzut ce au zis ăia, ori ne iubim, ori ne omorâm", e a doua zi după marşul de la Paris, suntem mai buni, suntem solidari, mai toleranţi, mai creştini, ce dracu'?!
Găliganul îşi aranjează ţinuta, se mai scutură o tură în interior, "ce dracu'", zice, "au ajuns să se bată femeile între ele?".
Până m-am dat jos a mai sodomizat o tură, la telefon, toată populaţia oraşului. Oricum eram cu toţii vinovaţi de ceva. Şi dacă vreunul nu e, nu-i nimic. E mai bine aşa, să şi-o ia din timp, că nu se ştie niciodată când o călca pe bec!

Cristoiu. O imbecilitate moţată.

În două decenii de jurnalism n-am cam avut parte să mă intersectez vreodată cu gigantul din Găgeşti Ion aka Jack Cristoiu, fiu al celebrei sale mame. "Că care n-am avut noroc!". Cândva, pe la sfârşitul anului 2000, a pus, într-un editorial, la îndoială uimirea presei germană (sintetizată de mine în rubrica de revistă a presei de la Deutsche Welle) faţă de configuraţia turului secund al prezidenţialelor din România (Iliescu vs Vadim). Cam asta e istoria mea cu Jack Cristoiu.

Nu-l cunosc personal, nu l-am văzut niciodată în carne şi oase, îl dispreţuiesc profund pentru toate mizeriile cu care a infectat nou-născuta presă românească, probabil (parafrazând un amic) şi Cristoiu ar simţi la fel despre mine dacă m-ar cunoaşte.

Nu cred că mi-am propus până azi, vreodată, să scriu ceva despre piticul din Găgeşti. Şi nici azi nu mi-am propus. Aveam chestii mai interesante de făcut. Să scriu, de exemplu, despre găliganul hidos din 226, care ar fi vrut să facă ordine pe scara pe care se băteau pentru un ultim loc în maşină două femei. Dar am văzut că micul frustrat s-a cocoţat pe un scaun să ajungă să scoată nasul peste bannerul meu cu #jesuischarlie, să fie văzut cum vorbeşte despre nişte oameni, mai mulţi sau mai puţini, mai înţelepţi sau mai nătângi, care-au simţit spontan nevoia să se simtă solidari cu victimele atentatului terorist de la Paris

Suntem, mă-nţelegi, nişte imbecili cu moţ.

Iniţial nu am vrut să accesez linkul. Nu pentru că e pe Reporter Virtual. Nici pentru că e un text semnat de Cristoiu şi nu pot să cred că acestui individ încă i se mai dă voie să-şi verse umorile din ipostaza de lider de opinie.

N-am vrut să-l deschid pentru că nu simţeam nevoia să-i girez gigantului scuipăcios cu un click textul în care taxează, în grobianul stil ioncristoian, solidaritatea cu nişte oameni executaţi sumar pentru un delict de opinie.

Textul, însă, poartă semnătura unui individ care a fost, la rândul lui, beneficiarul solidarităţii unora care l-au considerat, mai mult sau mai puţin îndreptăţiţi, victimă a unei sentinţe judecătoreşti indecente prin care i se sancţiona un delict (deloc cavaleresc) de opinie. Aşa că, până la urmă, am dat click. Nu puteam să-l înjur fără să ştiu ce spune cu adevărat, nu?

Şi ce mi-a sărit în ochi, dincolo de jenanta auto-naraţiune despre pioşenia născătorului de pui vii din babe violate? Citez:

Bag seamă că unii dintre caricaturiştii de la Charlie Hebdo aveau companioane sau pe româneşte concubine.
Cum s-ar fi simţit unul dintre ei, dacă, în plină stradă, un musulman, invocînd libertatea de expresie, i-ar fi zis companioanei dînd din tocuri pe lîngă el: Vaco! Vai, dar ce boită eşti!

La sfârşitul anilor 90, Ion Cristoiu scria, într-un text cu pretenţii de pamflet, despre o anume doamnă, colegă de breaslă cu domnia sa, că ar fi

ajunsă la o înfăţişare când nu mai interesează, ca femeie, nici măcar pe marinarii stătuţi câteva luni departe de ţărm şi de o fustă.

Evident că asta l-a costat. Nu s-a dus nimeni să-i distrugă, cu Kalaşnikovul, colecţia de ceasuri cu cuc. I-a fost evaluată insulta la suma de 400.000.000 vechi (în jurul a 10.000 de euro). Ce-a făcut Jack? Păi s-a pus pe cerşit mila publică. Colegii de breaslă (noi cuel, că el nu cred că s-a simţit vreodată, el a fost născut pui viu să fie şef, el e un misecuvinist) au reacţionat imediat, considerând că sentinţa este disproporţionată. Poate că a fost. Poate că nu. Dar: s-a făcut chetă, a dat fiecare după cât l-au lăsat pe care inima, pe care buzunarul, de la nimic în sus. Deşi cam toţi cei chemaţi să ne solidarizăm cu omul nu câştigam, la un loc, cât lua el pentru serviciile ("servicii" am spus?) aduse, prin rotaţie, cui era dispus să-i plătească o leafă mai mare decât amenda pentru care cerşea şi pe care trebuia să o achite, contravaloare a deloc cavalerescului delict de opinie.

Ei, bine, de abia asta a fost o imbecilitate moţată, domnule Cristoiu.


PS: mai sunt câteva pasaje în text care merită băgate în seamă; unul este paranteza în care gigantul cu porniri misogine compară caricaturile din cel mai recent număr Charlie Hebdo cu "tristeţea unei masturbaţii la rece" (Jack trebuie că ştie cum stă treaba!); cel de-al doilea e, puţin mai încolo, secvenţa în care spune că "redactorii au apelat la eterna şmecherie mizeră a celor care n-au talent de ziarişti: provocarea are aduce publicitate gratuită şi, prin asta, tiraj" - or, dacă nici patriarhul Bulinei Roşii nu ştie ce înseamnă asta, atunci cine?!

PPS: încă o chestie din textul lui Cristoiu, în totală contradicţie cu registrul creştinoid în care îşi începe textul:

Cei doi au fost lichidaţi de forţele de ordine franceze.
Dinte pentru dinte!
Şi cu asta basta!

Nu. Nu cu asta basta. Dinte pentru dinte poate gândi numai un activist imbecil, de mâna a treia, al Partidului Comunist, deversat odată cu restul lăturilor care au ieşit din albie după execuţia Ceauşeştilor.

La multi ani, blogurestilor...

B-dul Eroilor, Sapaturi pentru noua statie de metrou...

Adio, Clubul Țăranului

Am convenit că vinul băut din carafe la Clubul Taranului e nașpa. Nașpa rău.
Nici angajații nu sunt neapărat mai de doamne'ajută. Încerc, de sâmbătă, să fac rezervare la concertul de azi al Mariei Răducanu, pe numărul anunțat de organizator. Weekend lung, sfântul Andrei, 1 decembrie, mândrie și ciolan. Am sunat în gol până când, într'un final, am dat curs invitației robotului și am lăsat mesaj.
Azi am sunat iarăși. Mi'a răspuns un domn. Nu se mai fac rezervări, pot veni la concert dar voi sta în picioare, nu mai sunt locuri la mese, "nu știu ce v'a zis robotul".
Păi să las mesaj după semnal mi'a zis. Și mi'a mai zis "beep". Cred c'a vrut să mă'njure.
E ok. Nu mă mai duc la Maria Răducanu. Dar nici c'oi mai meg vreodată la MȚR.

O barbă de vis

Dragi cititori,

Nu pot descrie adecvat plăcerea dulce ce mă cuprinde la gândul că mi s-a făcut onoarea de a mă număra printre autorii acestui minunat blog, pe care mă grăbesc să-l transform repede într-un bastion al anticomunismului, al valorilor democratice și capitaliste, al vieții corporatiste în general, care, după cum se știe este o organizare minunată a existenței umane, superioară oricăror vieți de viermi asistați social.

Dar nu despre asta vreau să scriu în prima mea postare cu drepturi depline, ci despre unul dintre oamenii pe care-i admir până la delir, anume Domnul Andrei Pleșu. Ani de zile, citind Dilema Veche, mi-am cultivat cu sfințenie admirația pentru acest pilon etern al moralității și culturii române. Și, trebuie s-o mărturisesc, fascinația mea pentru acest semizeu, pentru acest bărbat intelectual desăvârșit, a căpătat, cu timpul, unele tendințe mai… senzuale, ca să zic așa. 

Iubesc de-a dreptul barba îngrijită a titanicului filozof. E atât de imaculată, atât de îngrijită, atât de civilizată. Am visat într-o noapte că mă aruncasem, de pe marginea coperții volumului cartonat Despre îngeri, drept în mijlocul bărbii gânditorului de la Tescani. Acolo am găsit o lume minunată, mirosind a tocăniță, somon afumat, în care tocmai începuse să ningă cu mici cruciulițe care aveau atașat un bilețel pe care scria „Sfințit de Dan Puric”. Nepricepând nimic, m-am lăsat să plutesc printre dalbele fire de păr până am ajuns la un iaz în formă de ciocănel de pui, pe malul căruia l-am găsit pe Mihail Neamțu îmbrăcat într-o salopetă argintie, cu pantaloni scurți. Fondatorul Partidului Noua Republică se chinuia să lipească niște leduri chinezești pe streașina unui șopron sub care se năștea, dintr-o mamă cu brâu de lână și un tată călare, Corneliu Zelea Codreanu. În jurul lor era pace, căldură și două cămile care mestecau fân.

Am trecut mai departe și, după o vreme, am ajuns în fața unei forme ciudate de relief. Părea un zid, dar era un zid rotunjit, placat, după câte îmi dădeam seama, cu bucăți mari de gresie alunecoasă. Am încercat în zadar să-l escaladez, apoi m-am așezat pe vine, cu capul între genunchi, și am început să plâng. Dintr-o dată, s-a auzit un tunet și o voce de sus a spus: „Nebunule! Nimeni n-a reușit să treacă vreodată de buza inferioară a Marelui Pleșu. Vai ție!”. Inima mi s-a făcut cât un purice și m-am trezit, curios, cu o stare de spirit excelentă, așa încât, după ce am ajuns la birou, nu le-am mai corectat greșelile gramaticale subordonaților mei. În schimb am share-uit din nou toate articolele titanului tescănean și mi-am petrecut seara mângâind emoționat coperta volumului Despre frumusețea uitată a vieții.

Cu stimă,

Cecil Daniel Cositoreanu

CEO, CFO, COO și antreprenor

Victorie! Dar lupta continuă

Fraților, am înfrânt! Comunismul și-a mai luat un șut în coaie (ambele stângi), trimițându-l mai aproape de lada de gunoi a istoriei. De duminică noapte sunt ca beat, deși nu am băut nimic (nu cred să fi băgat ăștia alcool în prigatul de morcovi). Parcă plutesc, am sufletul ușor și mă simt mai aproape de oameni (luni mi-am întrebat subordonații ce mai fac). Toată ziua am sporovăit cu puținele cuvinte germane pe care le știu (dar promit să învăț la perfecție această limbă frumoasă, precisă, incoruptibilă, limba civilizației absolute. Am și văzut un anunț de meditații și o să-l contactez pe cel care l-a postat, cred că e rudă cu Herr Präsident - hihihi, aveau nume asemănătoare).

Pentru noi, românii, acesta este un vis de veacuri. Dl Iohannis va curăți zoaiele balcanice din ființa neamului și vom funcționa măcar ca un VW Golf din 2000, adus din Munchen, cu 500.000  de km, dar întreținut și cu reviziile la zi.

Următorul obiectiv pe lista revoluției pe care am început-o trebuie să fie scoaterea PSD de la guvernare, aducerea la tăcere a inculților și neoamenilor care l-au votat pe Mickey Mouse. Pentru aceasta voi porni o vastă operațiune de identificare a celor care au dat like paginii plagiatorului, dar și acelora care au apreciat pozitiv vreun articol critic la adresa Dreptei. Toți aceștia trebuie raportați la conducerea Facebook și conturile să le fie șterse.

Lupta continuă, deci, cu mai multă forță, în spatele unui nou președinte (mai înalt și mai frumos, aș putea spune)! Până nu vom reuși să eradicăm ciuma roșie, lenea, mâna întinsă la mila statului, asistența medicală gratuită pentru categorii care nu contribuie cu nimic la buget, reducerile pentru studenți la biletele de tren sau sindicatele, nu trebuie să ne oprim.

Să facem împreună o democrație autentică, în care nu orice prost rupt în cur poate vota (vezi aici o pledoarie), ci numai oamenii care au dat like în viața lor măcar unui editorial de Pleșu.

Doamne-ajută!

Cecil Daniel Cositoreanu

CEO, CFO, COO și antreprenor

Un motan care votează un pisoi

Dragii mei,

N-am mai scris de mult, căci în aceste săptămâni decisive pentru țară m-am implicat până la nebunie în campania electorală. Am postat sub zeci de identități pe site-uri și rețele sociale, am făcut sigle, am alergat, am urlat, am combătut, m-am certat chiar și cu viitorul socru. Dar orice sacrificiu merită pentru a păstra drumul țării către capitalismul adevărat și liberalismul autentic.

Spre dimineață, când nu mai aveam preopinenți online, încercam să mă relaxez cu singura muzica care m-a emoționat întotdeauna până la lacrimi: muzica pentru copii. Așa am descoperit o melodie care, pe lângă factorul intrinsec deconectant, conține și excelente calități tip docere, asta pe lângă superbele paralele cu actorii politici pe care le voi face un pic mai jos.

Asta-i melodia.

Despre ce e vorba? Un motan subdezvoltat („cât un pisoi”), care-și petrece timpul nevalorificându-l într-o activitate legală (caută în gunoi, trăind din parazitism). Evident, atitudinea povestitorului nu poate fi decât una sănătoasă, individualistă și neoliberală („ce sunt eu de vină de-l calcă o mașină”). Bineînțeles că da, bunăstarea personală este responsabilitatea fiecăruia. E treaba motanului să-și poarte de grijă, nu să-și lase siguranța în mâinile altora.

Povestea continuă cu iresponsabilul de motan care se însoară și face o târlă de pisoi, anume opt la număr. Bineînțeles, nu are posibilitatea materială de a-i întreține și aceștia sunt crescuți tot din gunoiul altora și, probabil, din alocațiile strânse din impozitele de care suntem mulși noi, oamenii cu inițiativă.

Iată, dragii mei, câteva paralele cu viața politică de azi. Motanul respectiv este votantul PSD, inferior intelectual și leneș, așteptând întotdeauna mila statului, făcând copii pe bandă rulantă pentru alocația pe care o cheltuiește pe băutură. Probabil că este un motan vasluian. Dar încă un cuvânt mai trebuie să ne atragă atenția, într-un nou plan ideatic. Este vorba de „pisoi”, porecla dată de domnul președinte încă în funcție știți dvs cărui candidat. Așadar motanul parazit alege un președinte care-i seamănă întru totul. În plus, în clip, motanul vânează un șoricel. Știm bine cui i se spune Micky Mouse zilele astea. Asta înseamnă că viitorul președinte este atât călău, cât și victimă, într-un proces de-o anormalitate pe care nici Jung închis zece ani în beci cu Freud n-ar putea-o explica.

Dacă cei mici ar asculta această melodie și li s-ar explica bine toate sensurile, când ar ajunge la vârsta majoratului știm bine că ar vota cu toții un președinte cum ni-l dorim de 25 de ani: integru, incoruptibil și care să desființeze mizeria de stat comunist și clientelar.

Iată de ce le-am scris celor de la Youtube cu rugămintea de a schimba titlul în „Un motan care votează un pisoi”.

Și nu uitați, duminică ieșiți la vot.

Doamne-ajută!

Cecil Daniel Cositoreanu

CEO, CFO & COO