#24hPolizei

- O pisică persiană fără stăpân miaună într-o scară de bloc din #Marzhan. #24hPolizei
- Fals apel de urgență. Un bărbat sună la 110 și se declară agent secret. #24hPolizei
- Bătaie la o nuntă în #Treptow. #24hPolizei
- Cineva se plimbă cu motocicleta în rezervația naturală #Adlershof. #24hPolizei
- Un cuplu tocmai s-a luat la bătaie în #Tegel. #24hPolizei
- Apelant anunță animal în pericol. Un corb tocmai luptă cu moartea în #Neukölln. #24hPolizei
- Criminaliștii sparg ușa pentru a interveni în locuința unei persoane decedate. #Lichtenberg. #24hPolizei
- Puștani joacă fotbal la perete. Vecinii se simt perutrbați. #Charlottenburg. #24hPolizei
- Copil plângând, lăsat singur într-o mașină închisă, în #Moabit. #24hPolizei
- Jack Russel pierdut aleargă prin #PenzlauerBerg. #24hPolizei
- Biciclist se lovește de o mașină parcată. #Kreuzberg. #24hPolizei
- Un client nu vrea să-și plătească pizza consumată. #Wedding. #24hPolizei
- Le urez tuturor polițistelor  și polițiștilor o tură uloară. Să ajungeți sănătoși acasă. Al vostru Frank Henkel. #24hPolizei
- Noi, Christian, Benny, Kay și Zvonne, suntem echipa din centrala de intervenție a poliției care vă va ține la curent cu evenimentele până la ora 2. #24hPolizei

Schnappschuss: Team 1 beim Twittern. #24hPolizei pic.twitter.com/Ulm093KekN
— PolizeiBerlinEinsatz (@PolizeiBerlin_E) June 6, 2014

Începând de aseară, poliția din Berlin transmite live pe Twitter, timp de 24 de ore, toate operațiunile în derulare. O incursiune în nebunia cotidiană. Unele tweeturi nu specifică locul în care are lor intervenția, tocmai pentru că  aceasta este în derulare și orice informație sensibilă scursă ar putea dejuca intențiile poliției.

E o chestie ce ține cumva și de natura relației cetățeanului cu instituția în care trebuie să aibă încredere.

Acesta este contul de twitter al Inspectoratului General al Poliției Române. Neactualizat din 2012 (când a dat ultimul semn de viață și pagina lor de Facebook). La cât de crispați îi știu pe funcționarii publici români în materie de comunicare și transparență, înclin să am serioase îndoieli că vreo subunitate a IGPR ar avea propriul cont de Twitter.


În schimb, revista Poliția Română continuă să apară.

În rest, siguranță și încredere. Pe bune. Ca-n ultimul paragraf al editorialului din poza de deasupra. Mie mi-au dat lacrimile de emoție.

Au îngropat Groapa

Undeva, pe o masă, a rămas rătăcit ultimul țap băut până la cel din urmă strop. Câteva scrumiere, pe ici, pe colo, în care va ploua. Ultima apă pe care au s-o vadă, pentru că pe cea de la robinet le-au tăiat-o proprietarii.

Terasa e goală. Dureros de goală. Nu se mai aude vocea lui Mircia Dumitrescu, nu se mai vede gesticulând parcă mereu revoltat Florin Iaru, apoi nici Adilă Pârvu și Dan Iancu nu mai sunt, nici ei, să râdă ca un tunet în versuri de vară prin bărbile aici încărunțite. Aici, unde poeții și pictorii și graficienii și grupies-șii lui Mircea Tiberian amestecau generațiile ca-n cel mai fain jurnal niciodată scris al Bucureștilor...

Porumbeii nu au primit încă vestea. Nu s-au prins - dar pot coborî liniștiți pe pietrișul de sub ultimul acoperiș natural din centrul Bucureștilor. Domnul care își plimba în lesă motanul stufos nu va mai veni pe aici. Nici doamna care, de ani de zile, încearcă să-și vândă picturile unora asemeni ei pe care nu doar harul i-a unit ci și berea la doar cinci lei.

Decenii de versuri au plecat din acest tufiș rupt de lume, ca un boschet de pe altă planetă. La doi pași de sufocanta Piață Romană, aproape de fițele de pe Victoriei, sub nasul tuturor celor care și-au luat vreodată pașaportul din București sau viza pentru Canada.

De-acuma gata. Nu-i bai. Orașul e plin de cârciumi și terase. De fapt, ce atâta nostalgie? La ce ne trebuie toate amintirile astea când în locul lor putem ridica un bloc cu birouri în care nimeni nu va mai cunoaște pe nimeni? Amintirile-s așa, niște obiceiuri din trecut, din niște alte vremuri. Oare cum de-au putut trăi pe atunci oamenii, vorbindu-și față în față? Probabil de aceea au și murit!

Ce-mi lipsește mie ACUM în oraș

Dacă aș fi omul providențial al orașului, și nu-s, două chestii m-aș grăbi să fac:
1). o cârciumă în care să se vadă, măcar o dată pe săptămână, dar poate și de mai mult ori, ăștia de peste 35 sau chiar 40 de ani, să asculte și să danseze pe Steve Miller Band, pe Ricchi e Poveri, pe Celentano sau Dassin, mă-nțelegi? Muzici vechi, de țopăială în relanti, plus câte un Bad Boys Blue sau Shakin' Stevens pentru momentele de fox extrem.
și 2). un lanț de spălătorii de rufe, cu fise, în care, la o adică, să poți să bei la bar până-și face mașina aia numărul. Dar în care să nu ai voie să fumezi.
Știu că mai degrabă metropolele cu locuințe înghesuite au spălătorii comunale de rufe. Acolo unde spațiile lcoative s-au ridicat în perimetre înguste, unde fiecare metru pătrat a contat.
Dar, în felul lor, Bucureștii sunt tot o îngrămădeală.

Decoamdată, după câteva zile de București, asta-mi lipsește. Da' las'  că m-o apuca și pe mine furia. Uite acuș!

Salut, bucureșteanule,

Dacă tocmai te mângâi fericit pe burtă, felicitându-te, după ce-ai mâncat o ditamai salată, că ai avut inspirația să te oprești aseară, înainte de a ajunge acasă, să cumperi roșii, ceapă sau cireșe eco de la țăranii cu măsuțele pe marginea drumului, las-o mai moale cu mulțumirea postghiftuială. Asta nu-ți garantează că n-o să fii următorul pacient care va sta cu analizele în mână și inima cât un purice în fața doctorului și va întreba: “Da’ de la ce mi s-a tras, că eu mănânc sănătos, de la țărani?”. Poate că ai trăi mai sănătos dacă ai mânca pere cu coadă de maimuță crescute la Pripiat.

Dacă ai fi avut curiozitatea să mergi un pic prin satul de unde-ai cumpărat roșiile mustind de sănătate, ai afla că magazinul cel mai popular printre săteni nu e neapărat cârciuma sau non-stopul unde se cumpără salam pe caiet, ci prăvălia unde se vând pesticide, vermicide, erbicide, fungicide și cam toate otrăvurile care se termină în ‘cid’ și cu care țăranul român își presară vesel gospodăria pe care practică celebra și melancolica lui agricultură de subzistență. Tocmai pentru că-i de subzistență agricultura respectivă, țăranul pur și simplu nu-și permite să facă altfel, așa că-i dă repede cu niște chimicale, care costă o nimica toată și problema s-a rezolvat, roșia crește roșie, mare și frumoasă, iar dovleacul se umflă ca în cărțile de povești.

Nu prea există legumă care să scape nestropită, nici animal care să nu mânânce iarbă crescută pe solul contaminat. S-a îngălbenit un pic ceapa de la prea multă ploaie? Nea Gheorghe îi fute repede niște chimicale și ceapa se îmbățoșează ca după un flacon de Viagra. A intrat musculița albă în roșii? O fiolă la 20 de litri de apă rezolvă problema. Mărarul pare atins de gânduri de sinucidere? O mână de prafuri din sacul cu craniu și s-a înveselit ca după trei fumuri de hașiș. Nici măcar iarba nu scapă nestropită. Dacă țaranul și-a pus gazon, va elimina bălăriile tot pe cale chimică, iar florile le stropește preventiv, să nu facă pureci.

Îți plac puii de țară? Nu prea există pui de găină în țara asta care să nu fi primit imediat după naștere o doză sănătoasă de ampicilină sau vreun alt antibiotic pentru care farmacistul ar trebui să-ți ceară rețetă. E cea mai simplă soluție, altfel puii mor pe capete după ce ies din clocitoare. După antibiotic, până ce se întremează, viitoarele găini or să primească suplimente din belșug și alte medicamente la primul semn de sănătate șubredă.

E aceeași poveste cu prunele, cu merele, cu strugurii, cu pepenii sau cu căpșunile pe care le cumperi de la țărani (notă: ăia de pe DN1 nu vând altceva decât marfă din import. Ultima dată când au cultivat ceva a fost când au făcut ciupercă la picior).

Însă, băi bucureșteanule, să nu crezi că țăranul face chestiile astea intenționat, ca să te îmbolnăvească pe tine. De fapt, nici nu cred că-și dă prea bine seama că ar putea să-ți facă vreun rău, tot așa cum nici tu nu te gândești că ai putea să-i faci rău aruncându-i gaze de eșapament în nas. În plus, și el mănâncă din aceleași legume pe care ți le vinde ție. Nu-i vorba decât de ignoranță și de sărăcie. They go together like a horse and carriage.

Sigur, nu vezi chestiile astea la televizor, nici nu prea apuci să citești. Avem și noi un vis, cu țăranul care trăiește în natură, în armonie cu ea sau mai mult ca o armonică în natură, cum o fi. Pe urmă, elefantul din cameră e prea mare să te apuci să vorbești de el. Și mai e o industrie care face miliarde pe ignoranța celor care dau cu prafuri pe legume, cât și a ălora care le cumpără crezând că or să trăiască o mie de ani.

Și, la urma urmei, suntem toți o națiune de țărani :).

Parfumul discret al vieţii în centru

Mirosuri îmbietoare ca în centru nu găseşti nicăieri. Unde, oare, în ţara asta te mai trezeşti dimineaţa în mirosul dulce al uleiului încins pentru gogoşile aurii ? Unde te mai trezeşte mirosul discret al mâncării de fasole boabe făcută dimineaţa la prima oră?

Şi dacă până acum îţi lipseau toate astea, nu e nimic. Ştiu eu locaţia cea mai bună cu putinţă. Treci pe Magheru la 7 dimineaţa şi vei fi întâmpinat de toate acestea. Dacă mai ai şi norocul să locuieşti în zonă, beneficiezi de bonusuri olfactive deosebite: de la gunoiul stătut cu zilele până la mirosul crud al rahatului de şobolan care îşi trăieşte veşnicia la intrarea în blocuri.

Îţi vine să spui că ăsta-i preţul pe care trebuie să-l plăteşti pentru că locuieşti în centru? Ei, bine, şi în centru, gunoiul se aruncă pe fereastră, dacă stai de la etajul 6 în sus. Pentru că aşa au învăţat la bordeiul de unde vin cei care s-au iţit în centru sau au fost “deportaţi” din groapa Floreasca, acum ceva ani. Dar asta e deja alta poveste pe care o las pentru data viitoare…

Vărul Click

A fost senin şi cald azi în Bucureşti. Atât de cald, că primele litere din reclama de mai jos s-au topit, lăsând Adevărul în fundul gol lângă fratele lui mai şturlubatic, Lick. Pardon, Click. Să aibă legătură cu zvonurile despre demiterea lui Corneţeanu?

Concluzia? Ruşine, Dinu Patriciu! (cu tremolo)

Tanti Didina (La cules de rodii în Rahova. 3)

Când merg cu maşina “mică“ pe lânga tramvaiul ce se clatină nesigur dinspre Piaţa Unirii peste deal, printre case ciungi, se zice renovate, cu scânduri late, cuie ruginite, ferestre inexistente, găuri pe care folia de plastic poartă titlul mare, zgâriat din vopsea de bidinea :”de vânzare” sau “preţ negociabil”... Urâte rău, înguste, parcă aruncate dintr-o eră nemiloasă într-un viitor precis ne-negociabil! – eh, atunci îmi doresc sa fiu în tramvai, să fiu aproape de „pulsul naţiunii“, să înţeleg mai bine ştirile de la televizor, comentate de concetăţenii mei, adică cei pentru care tv–ul transmite ştiri, preţuri şi emisiuni culturale, vecinii mei, care plătesc taxe, cumpără la piaţă şi se bucură de toate transmisiunile în direct din lumea întreagă.

„Mama, tu ai leucemie?” întreabă o fetiţă cu cearcăne mari, pe care mama ei nu o priveşte deloc, dar o ţine, cleşte, de încheietură şi o numeşte Puica.

„Nu.”

„De ce ?”

„Pentru că n-am.”

„Da’ cine ţi-a zis că am – precis ai vazut prostii la televizor. Dar tu ştii, ce e aia leucemie?”

„Nu, întreb şi eu.”

„Păi, de ce?”

„Pentru că ar fi bine să ai, ca să mai stai şi tu acasă, uite mama lu Vali are şi Vali e acum fericită că se joacă puţin cu mama ei şi mai primesc şi multe pachete frumoase din străinatate.”

„Auzi, Puicuţo (şi o trage de ureche, întorcând-o ca pe tirbuşon), nu ştiu ce vrei tu să-mi spui, dar daca vrei pachete, du-te şi aşează-te la rînd, în Piaţa Rahova, la sfat, iar dacă vrei să mă joc cu tine, nu-mi dori tu, mie, leucemie…”

„Mama mă doare!”

„Să te doară, mamă, că şi pe mine m-a durut când a plecat tac’tu cu portofelu’…”

“Mama, nu tata a luat portofelu’, tanti Didina...”

„Aoleu, da multe belele îmi faci tu mie, Puico, întâi vrei sa fac leucemie, acu’ îmi zici că tac’tu s-a legat de sor’mea”

„Mă doare, mama, nu ma trage de mâna, că mi-o rupi...”

Şi au coborât, mama cu o fiica, din tramvai, la staţia Rahova.

Rahov'ANI