Despre Europa, cu bună ştiinţă

Din lumea celor care nu cuvântă ci fură

Pe DN1A, înainte de a intra în Crevedia, cum vii dinspre Polieşti, nişte întreprinzători au ridicat un depozit. Şi, ca să le meargă treaba, au acoperit rigola (sau au deturnat'o), asfaltând vreo doi metri de la marginea drumului. Un fel de loc de parcare.
Bun, aşa. Ar fi putut să lase camioanele să parcheze pe carosabil, că doar trăim vremuri româneşti.

Dar tocmai pentru că trăim vremuri româneşti, Astaldi, care şi'a făcut lăudată prezenţa marcând şantierul în zilele asfaltării, a turnat acoperământul în parcare dar au lăsat la locul lor, neatinse, eterne şi veşnice, cinci gropi în carosabil, două dintre ele fix lipite de asfaltul proaspăt turnat.

Sigur că nu e treaba lor să execute o lucrare publică necomandată dar, Doamne iartă'mă, la câţi bani publici au mâncat cei de la Astaldi, o găleată de copertă pe DN1A ar fi fost măcar o parodie de CSR. Părerea mea...

Ţara asta cere şi o răscoală foto

Chestia asta este cea mai recentă, doar, din şirul lung de întâmplări cu reguli tâmpite şi executanţi la fel.

De câte ori nu v'aţi trezit cu un bătrân înrăit de scurgerea anilor şi de pensia insuficientă sau, dimpotrivă, cu un june cu ceafa groasă şi regulamentar tunsă, apropiindu'şi impacientat respiraţia greoaie să vă informeze că nu aveţi voie să pozaţi - fie că aberaţia legislativă există, fie că, pur & simplu, aşa i'a spus şefu' (care şef, la cererea dumneavoastră, nu e de găsit)?

Să luăm exemplul strategicei căi ferate naţionale. În gara pustie din Mizil, într'o zi de iarnă, nişte băieţandri băteau mingea. Un subiect banal pentru un fotograf amator. Ei, bine, nici n'apuci să cobori din maşină, că, pe o uşa căptuşită cu funduri de lăzi de lămâi, se iveşte el, impiegatul, aşteptând momentul în care tu scoţi aparatul de făcut poze iar el, ah, el, eroul naţiunii, salvatorul strategiei naţionale de salvare a patriei, el îţi spune categoricul "n'avaţi voie, mergeţi să obţineţi aprobare scrisă de la regională!". Şi tot dintr'ale CFR-ului este şi povestea de aici.
N'am să mai spun decât un lucru: gara din Koln organizează periodic expoziţii cu cele mai reuşite fotografii făcute în gară de pasageri.


Probabil că dacă vom înjura, pur şi simplu, individual, lucrurile or să meargă la fel mai departe.

Dar dacă 30 de oameni cu aparate de fotografiat se adună azi aici?
Şi dacă alţi 30 de oameni cu aparate de fotografiat se adună mâine colea?
Şi poimâine aşa; şi răspoimâine la fel...
Şi dacă lucrurile astea se repetă câtăva vreme?

Londonezii s'au inflamat şi au fost luaţi în seamă.
Ai noştri merg pe acelaşi principiu (este politică de stat, de altfel): "noi întindem coarda iar dacă nu mai merge facem pe proştii şi retractăm".

Flashmob anyone?

Desculţ în parc, la Operetă

Sunt un cinefil de modă veche. Mă uit rar la filme, drept e.
Ordinea acelor prime două fraze de mai sus este aleatorie.
Dar Desculţ în parc e unul dintre momentele video care mi'au bucurat viaţa.

Barefoot in the Park Robert Redford Gene Saks Jane Fonda | Movie Trailers

Aşa că azi dimineaţă, la un colţ de stradă, am văzut, înainte de a se face verde, afişul cu punerea în scenă a piesei lui Neil Simon, în regia şi interpretarea lui Ştefan Bănică Jr. Într'o primă fază am reacţionat... cum altfel, nu?
Dar, la naiba - poate că intrând în pielea unui personaj absolut magistral (aş spune chiar antologic) intrepretat în tinereţe de Robert Redford, Bănică Jr. are şansa de a'şi demonstra valoarea sau, dimpotrivă...

Capcanele unei sâmbete vesele

Am fost sâmbătă să fac poze. Multe poze. Spre seară am ajuns (later edit: mi'am dus lesbianul din mine) şi la marşul împotriva discriminării. I s'a spus Gay Fest dar am văzut, mai degrabă, oameni care au probleme în a înţelege intoleranţa de orice natură, printre care s'au strecurat şi persoane cu "orientare sexuală alternativă". Inutil, până la urmă; pentru aerul de Tichileşti al evenimentului merită felicitaţi băieţii cu chiloţei roz. Şi nelipsitul Christian Ciocan, rezemat de un gard de protecţie ca un diriginte - pedagog de şcoală veche ce se simţea. Au scris şi Gramoşii ceva despre acest glob de sticlă - făcând trimitere la anumite stereotipuri pe care le'au cărat din redacţie o bună parte dintre jurnaliştii veniţi să relateze de la faţa locului. Cu ajutorul lor şi cu largul concurs al jandarmeriei şi poliţiei, părerile publicului larg au rămas nealterate.

Mai târziu, în aceeaşi seară, Teo Zăbavă & Mircea Toma mi'au povestit cum, dincolo de dispozitivul de securitate, un tip cu ten de culoarea clasică a oamenilor Bărăganului, îmbrăcat în maiou, cu nişte bermude de Obor şi lanţ de aur la gât (sau era la mână? na, că'mi scapă!) vorbea la telefon, explicând că "(...) a fost linişte, ăştia sunt, de fapt, paşnici, de scandal se ocupau de regulă ăilalţi!".
De fapt, el, contribuabilul nostru portretizat pe scurt în paragraful anterior, ar putea corespunde, la o adică, în gândirea mea şi a celor doi convivi mai sus amintiţi, uneia dintre categoriile de "ăilalţi", nu?

Şi tot despre capcanele din mintea noastră, a tuturor.
Înainte de începutul pseudo-paradei de sâmbătă, poliţia a alungat din zona teraselor de pe Bulevardul Unirii pe cele trei concetăţence din imaginea de mai jos, care făceau un bănuţ cinstit după cum ştiau ele mai bine. Odată ieşite din "zona interzisă", asemeni unor personaje din Topârceanu, cele trei distinse personaje aruncau sudălmi în râsul general al trotuarului - cam la fel cum, de regulă, cei ce au râs de data asta înjură şi jură c'ar ucide cu mâna lor "pă ţîgani"!

Fotografie de pasaj

Via Vlad Petreanu: treceţi prin Pasajul Universităţii (merg şi rulantele, pentru comozi, ca mine).

Omul nou iese la soare

Ies mereu, de cum dă soarele.
Ies din cutiuţele de chibrituri ce compun cutia mare - blocul lor, înghesuit din Calea Călăraşilor, cu vedere spre Biserica Delea Veche. Poate cel mai urât bloc din oraş. Mai sunt şi alte blocuri urâte în oraş, unele la fel ca ăsta, chiar; dar blocul lor din Calea Călăraşilor, înghesuit şi împins la jumătate de pas îndărăt de la stradă (de parcă ar fi pedepsit), pare un pui de cioară clocit într'un cuibar de lebede.

Ies mereu, de cum dă soarele, echipaţi în maiourile acelea tetra, simbol al apartenenţei depline la categoria socială "omul nou". În maoiuri tetra şi cu pantaloni scurţi, combinaţi cu pantofi. Imaginea succesului unei politici de dezumanizare care a început chiar cu urcarea lor în bloc.




Ies mereu, de cum dă soarele - ca şi cum ar evada dintre zidurile acelui ospiciu social pentru oamenii fără echilibru antropologic; iar acoperişul, plasat puţin deasupra etajului IV din blocurile învecinate, se transformă în bucătărie tradiţională dâmboviţeană. Încing grătarul, găsesc un locşor cu umbră unde'şi pun petul de doi litri de bere şi'şi văd nestingheriţi de treabă. Cartierul se umple de mirosul naţional de mici, fumul se risipeşte în toate direcţiile, fără să'i pese că zăpuşeala a ucis orice boare de vânt.

Sub soarele Bucureştilor, ei doi, poate unul e Constantin, la mulţi ani, să trăiască, aşteaptă culoarea aia ruginie a cărnii, rezemându'şi braţele în şolduri. Două burţi care cu migală au crescut sub uniforma omului nou...