Oraşul cu oameni trişti

Noiembrie nu e deloc o luna prietenoasa. Petrec cate 50 de minute zilnic, in masina, atat fac de-acasa pana la serviciu, plus/minus 10 minute, in functie de ora la care trec.
Stau uneori si de cate trei ori la un stop. Am invatat scurtaturile. Prin spatele blocurilor pana la Gorjului. Stanga, la prima iesire de pe banda, hop pe trotuar, apoi iar prin spatele blocurilor pana la reprezentanta Hyundai, fostul Sherrifs. Aici stau uneori si 10 minute pana apuc sa ma inscriu pe sensul meu. Trisez, cateodata ma incapatanez sa o iau prin parcare. De la Gorjului pana la Lujerului fac 25-30 de minute. Mai e apoi un dop de circulatie la Apaca. Pe celebrul Maniu se circula pe trei benzi. A patra e blocata de masini parcate. Pe banda 1 sunt troleibuze si autobuze. Oamenii din masinile care circula pe langa, prin spatele, prin fata mea sunt singuri si tristi. Rar vezi 2 in masina. Daa-s doi, fie se cearta, fie se ignora. Rar am vazut vreun gest de tandrete in masinile vecine. Mi-amintesc de oamenii frumosi din metrou, pe care-i vedeam tinandu-se de mana, uneori sarutandu-se.
Se mai intampla sa mai vad si alte mame cu copii prinsi in centuri pe bancheta din spate. Ele nu se baga, nu taie benzile, nu claxoneaza, nu par sa se grabeasca.
Autobuzele pe langa care trec sunt mai mult goale. Pe scaunele de la geam stau invariabil batrane triste, mosi imbufnati. Rareori cate o femeie pe drumul spre munca. Si ea cu multe cute pe frunte.
Traiesc in orasul oamenilor tristi. Si nu stiu ce anume i-ar putea face acum sa zambeasca.

Iarbă prin păr. Now and then.

Mijlocul anilor 80.

Decembrie, prima ninsoare serioasă, undeva în câmp, la crucea liniei ferate. Trenul de Reşiţa a plecat, bou-vagoanele de Oraviţa au rămas în gara Berzovia, aşteptând ca locomotiva să îndrăznească să înfrunte nămeţii.
Am fost vreo 20 din clasă, în weekendul acela, la Timişoara. TimRock sau TimFest, nu mai ştiu exact cum se numea, era vedeta anului. Nume grele avea rockul la vremea aia. Pro Musica, Post Scriptum, Cargo, Celelalte Cuvinte... Mai cântaseră Andrieş (era vremea lui, când îşi cânta "interzisele") şi Baniciu pe care lumea îl asimila plecaţilor phoenicşi. Şi alţii, cine să'şi mai amintească de toţi?
Între Timişoara şi Berzovia am schimbat impresii rock. Şi topicul cel mai apsional a fost Celelalte Cuvinte. Unii dintre noi aveam câte un plus: eram prietenii lui Costa (ok, Sorin îi era chiar frate) care stătea, într'unul din G-urile seraliştilor din complexul studenţesc, perete în perete cu Celelalte Cuvinte şi beneficia, periodic, de recitaluri în care Tini Iovan bătea la oale în loc de tobe. Cât trenul a stat, am schimbat cronicile de concert pe un scrabble. Cu disputele inerente pe marginea "legalităţii" cuvintelor. Când treci prin miezul adolescenţei, când eşti nebun prin constituţia spiritului, când toate porţile'ţi sunt încă deschise, orice dispută se încarcă de umor. Mult umor.
Un umor care l'a prins în joacă şi pe ceva mai maturul adolescent de lângă noi. Şi ne'a "moderat" cu unele replici. De aici până la o conversaţie legată, pasul a fost simplu. Ei, bine, omul nu de replicile noastre se îndrăgostise ci de cum am povestit despre Celelalte Cuvinte.
El, ceva mai maturul adolescent, de vreo 20 şi umpic de ani, recent absolvent al Politehnicii timişorene şi stagiar în hardughia de fier dinainte ruginit de la Crivina era chiar Ovidiu Roşu, omul care face Cuvintele să sune fără de prihană.
Seara aceea lungă a fost începutul unei frumoase prietenii. Când m'a văzut mama în uşa casei cu un pletos pe care i l'am şi prezentat de roakăr de profesie, care, ştii, mama, nu mai are cum ajunge în noaptea asta la Crivina, a înghiţit sec datul ochilor peste cap. Lucrurile nu erau chiar aşa de grave cum păreau. Au contraire, aş spune.


Nu l'am mai văzut pe Ovidiu de câţiva ani buni. Mereu, când au concertat la Bucureşti, am fost plecat. Mereu când am ajuns la Oraviţa mi s'a părut peste mână să trag o fugă până la Reşiţa.
Vineri seară ne'am aruncat îmbrăţişarea ceea, peste umăr, unică în felul ei, care ţine loc de toate cuvintele. L'am lăsat să îşi vadă, cuminte, de sunet. Dar, după ce l'am văzut pe Breazu cu bassul în mână, pe scenă, am întors privirea spre Ovidiu şi am realizat ceva ce, poate, nu conştientizasem, până acum. Sau poate că da însă nu dădeam importanţă. Mi'am dus mâna în barba plină de fire albe, am trecut cu degetele prin pletele de-mult-timp-dispărute, am atins uşor toate faldurile din frunte...




Pentru o clipă era un alt decembrie, aveam 13 ani, Sergiu Alex făcea Top 10 la Radio Cluj şi propunerea pentru secţiunea românească (urmând să urce direct pe locul 1, o săptămână mai târziu) venea de la o trupă care abia concertase pentru prima oară la Casa Studenţilor din Timişoara. Mirosea a foc în sobă şi cartofi copţi, în casa părintească, mai trăia şi bunica, trăia şi prima Trixie, era iarnă, afară, şi sărbătorile băteau la uşă. Azi era atât de departe, azi, de fapt, nici nu exista, iar din radiou, undeva pe la 10 jumate seara, era o seară de joi, cânta (love at first sight) Iarbă prin păr.

Eu am fumat iarbă. Ministrul David n'are ouă!

Davide, Davide, era cât pe ce să'mi devii simpatic. Ce puţin ne trebuie ca să ratăm o şansă...

Uite, eu, mărturisesc, am tras iarbă. Şi nu o dată. Şi mama mea ştie! Şi nu mi'e frică să o recunosc şi n'am nimic de pierdut. Şi dacă îm găsesc pozele de acum doi ani, din Olanda, promit să şi pun una pe blog! Şi dacă nu, pot să aduc martori.

Nu staţiona pe stânga!

Rostul petiţiei nu'l înţeleg, nu cred că se poate merge spre vreo legiferare însă cu un mod de a avertiza sunt de acord. Aşa că, după cum vă lasă sufletul şi timpul, care puteţi şi care vreţi şi vă aflaţi, sâmbătă dimineaţa, prin zonă, daţi'le o mână de ajutor.

P'ormă o să trebuiască să încercăm şi cu pietonii care sar fără să se asigure de pe trotuar şi cu alte situaţii pentru care nu există legi ci doar bizoni şi mitocani.

Dom'le, CNArd ăştia!

Nişte unii cu, probabil, musca pe căciulă au decis că spotul vânătorilor nu poate fi difuzat la televizor ca reclamă pentru un ziar (nu'i nici o taină, e Caţavencu) care apare miercuri!






La fel cum au făcut cu ăstea:








Frate, CNA e moşia lu' tac'su? Sau e la Caracal?

Vorba cuiva, prin vecini: dom'le, nu pot ei cenzura cât putem noi posta pe net!

Realitatea după ureche

Eşti ok?
Îhî!

De vreo trei ori în câteva minute a trebuit să dau, sâmbătă seara, asigurări sms că viaţa mea decurge normal. Nu, nu mă bate nimeni; n'am luat foc; da, sunt în tribună, în galerie.

A doua zi aveam să mă lămuresc. Pe la 9 şi 20, sâmbătă seara, Realitatea TV a întrerupt ca să anunţe că galeriile de pe Ghencea s-au luat la bătaie, că dinspre galeria stelistă a zburat o petardă către galeria lui Poli şi că spiritele, inflamare, blablabla...
Câteva minute mai târziu, încă un breaking news: panică pe faţa cititorului de prompter, pus în situaţia de a rosti o altă ştire needitată. Galeriile, zice televizorul, au părăsit stadionul şi se vor lua la bătaie pe străzi, în condiţiile în care jandarmeria nu a dislocat efective suficiente pentru a face faţă blablabla...

Până acum am crezut că ştiriştii dau, atunci când distorsionează advărul, dovada relei voinţe, am crezut căsunt instigaţi să dezinformeze, că manipulează! Încep să cred că totul e doar o mare prostie şi ţine de nivelul execrabil al multora dintre oamenii care aduc ştirile.

Galeria Stelei a aruncat, într-adevăr, cu petarde - dar nu înspre galeria lui Poli. S-au jucat, de fapt, acolo, între ei, cu torţele. Dacă ar fi aruncat până în galeria lui Poli, Zmărăndescu nu ar fi sărit cu siguranţă la bătai ci s'ar fi repezit să'l culeagă pe aruncător şi să'l ducă în cantonamentul atleţilor. O aruncare de peste 100 de metri te califică automat pentru olimpiada de la Londra.
Iar bătaia ce a urmat s'a dus între suporterii echipei StOaia şi zmărăndeii behecaltiăţii sale Oierul. Tot acolo, la celălalt capăt al stadionului, departe de cei cam 1000 de timişoreni veniţi sâmbătă seara în Ghencea.
Stereotipuri. Dacă e vâlvă în tribune, gata, e bătaie generală, se bat galeriile între ele!

Restul e tâmpenie şi sângele infestat cu virusul Ştirilor de la ora 5 care curge prin tot mai mulţi ştirişti. Şi că Realitatea suferă cel mai tare de sindromul ăsta o dovedeşte şi informaţia că un singur miner disponibilizat şi'a deschis o afacere din salariile compensatorii.
Hai, zi să mori tu! I'ai verificat pe toţi? Sau, iar aşa, a fost multmai simplu să preiei un clişeu?

Fi'mi'ar scârbă...

Bucătăreasa civilă

În curtea mea sunt când mai mulţi, când mai puţini câini. Niciodată sub şase. Să zicem nouă, cum e acum.
Pe rând, fiecăruia dintre ei i se pare că a inventat lătratul. Şi se dă ocoş, şi se dă stăpân. Se mai muşcă între ei, c'aşa'i între prieteni. După care rolurile se schimbă.
Important e să am destulă alifie să le curăţ rănile.

Am citit, ieri, un aşa zis editorial apărut vineri sub semnătura selectă şi preţioasă a uneia dintre personajele de pe scena societăţii civile, un fel de gospodină cu alură de fundamentalist al unor principii semipreparate puse, apoi, într-o ciorbă pe care o vinde ca 100% naturală. Fără e-uri.
Hop'aşa, cucoană, nu te mai ambala, pe cuvânt, că dacă pui numai din plic, se vede că în castron nu fierbe găina bătrână şi morcovu' tânăr. Pe bune, acum, vrei să spuie lumea ce ştie despre metodele matale ştiinţifice şi echidistanţa matale, de'ai să te trezeşti că ţi se scorojeşte şandramaua de bucătărie?
Eu atâta am avut de zis! Sau facem comandă de alifie?