Digi TV'aş

RCS-RDS mi'a răspuns, ieri, unui mail trimis pe 16 septembrie.
Dacă unui mail trimis pe 16 septembrie sunt în stare să'i răspundă pe 8 octombrie, fie
a). sunt îngropaţi în sesizările clienţilor care, cu siguranţă, nu de bine ce le merge relaţia cu RCS-RDS scriu, fie
b). îi doare fix româneşte de cei de la care încasează bani.
Sunt curios cît de târziu vor descoperi acel mail trimis pe 1 octombrie, prin care îi înştiinţam că rămân la decizia de a renunţa la serviciul DigiTV, începând chiar cu data de 1 octombrie, aşa cum i'am anunţat, deja, pe la mijlocul lunii trecute.

Deocamdată, pe DigiTV mai am semnal...

Atenţie, cad pietoni pe parbriz

În seria zilelor fantastice, mai marcăm una.
Ieri la 6.30 m-am trezit cu planul făcut. La 7.30 fix ies din casă, la 9 am lăsat copilul la grădi, la 9.30 sunt înapoi şi până la 15.30, dau gata 2 capitole de carte, spăl 2 rânduri de rufe la maşină şi-mi mai rămâne energie să mă mai şi joc cu fata.
Totul a mers conform planului până la orele 8.55. Când fata a tuşit frumos, artistic, în faţa asistentei medicale de la grădi şi aceasta a hotărât că tuşeşte mult prea rău ca să poată intra în colectivitate.
- O luaţi acasă. Şi dacă n-o aduceţi câteva zile, ne daţi şi nouă un telefon.
Bucăţelele din planul meu zburau lin, ca frunzele de toamnă, în jurul capului asistentei cu pricina.
- Bine, dar...
- Sau... dacă veniţi cu aviz epidemiologic de la medicul de familie, eu v-o primesc şi azi.
Medicul meu de familie are programul excelent construit. Luni, miercuri, vineri, de la ora 14.30 la 19. Ieri era miercuri.
Plecăm acasă, copilul fericit că nu trebuie să rămână la grădi, eu în pragul lacrimilor, de ciudă că iar s-a dus pe apa sâmbetei o zi numai bună de pus lucrurile la punct.
- Mergem acasă dar tu te joci cuminte şi-o laşi pe mami să îşi facă treaba, ne-am înţeles?
- Daaaa.
Pe drum o sun pe soacră-mea. Punea gogoşari, ca mai toate soacrele la vreme de octombrie. Bine, zic, cineva trebuie s-o facă şi pe asta. Nu-i nimic. Încă poate fi o zi frumoasă. Nu mai fac nimic. Am să mă joc puzzle până mă roagă fiică-mea să ne oprim. Ajung în faţa blocului. N-apucasem să scot cheia din contact când mă sună soacră-mea pe mine:
- Adu fata la mine.
Facem stânga împrejur instant. După zece minute, mă îndreptam din nou spre casă. E 9.30, nu e totul pierdut. Dau s-o iau pe scurtătură (o străduţă proaspăt asfaltată, care mă duce din bulevard fix în faţa blocului). Încetinesc, semnalizez, mă asigur. În faţa mea, o dubă. Care face acelaşi lucru. Intră pe străduţă, eu după ea. Mă aşteptam să-şi continue drumul dar, surpriză, în loc să meargă înainte, a luat-o înapoi. Am claxonat. Degeaba, deja se urcase pe botul lui Costică. Mă uitam la el cum se uita perplex în oglinda retrovizoare la mine. Nu mă văzuse.
"Pentru că eşti minusculă" îmi suna vocea lui V în minte.
Se dă jos. Se uită. Ridică din umeri. Maşina lui - nici o zgârietură. Bietul Costică, un ochi scos, bara de transmisie crăpata, capota îndoită, aripa dreapta strâmbă şi buşonul de la ulei rătăcit pe undeva printre chestiile de sub capotă.
Atacatorul îşi cere scuze. Ce facem acum? Cum ce facem, hai la poliţie. Ok, mergem, dar unde?
Mă şi vedeam luând drumul Piperei, în plină zi de lucru. Spre norocul meu, chiar la doi km de locul cu pricina s-a deschis nou nouţ un sediu de poliţie pentru accidente uşoare.După ce şeful lui l-a sfătuit să nu ne dea nici un act şi s-o taie, domnul şofer a sugerat că poate totuşi nu el e de vină pentru accident, o să constate Poliţia. În acel moment m-am bucurat că s-a întâmplat totul aproape de casă aşa că aveam cu mine nu doar soţul din dotare ci şi mecanicul care se ocupă de Costică în mod curent. Nu l-au scuturat. Nu l-au zgâriat. Nu i-au făcut nici o vânataie. I-au luat doar buletinul. Şi-am plecat la poliţie.
Mă aşteptam să dureze câteva ore şi exact aşa s-a întâmplat. Constatările se fac după ce completezi un formular. Care are un număr. În funcţie de numărul de pe formular, un agent vine şi cercetează ce-ai declarat. Înaintea mea, o mulţime de domni, veniţi doi câte doi să-şi ia autorizaţia de reparaţie. Nu se certau. Nu erau furioşi, mai degrabă resemnaţi. Eu, mititică printre dânşii.
- La mine a vrut domnul să facă stânga, n-a apreciat bine distanţa şi m-a lovit.
- Eu am găsit-o lovită în parcare.
- Eu am o problemă cu parbrizul. Mi-a sărit un pieton pe parbriz.
- Poftim? zic eu, nevenindu-mi să-mi cred urechilor.
Domnul cu pietonul pe parbriz era neaşteptat de calm.
- Da, dintr-o basculantă. Şi mi-a spart parbrizul.
- Cum, domnule, a sărit dintr-o basculantă şi v-a spart parbrizul?
- Da.
- Da, se întâmplă tot timpul, se amestecă şi ceilalţi domni.
- Sar din basculante.

Încercam să-mi imaginez vreun Dorel în haine de lucru, sărind dintr-o basculantă direct pe parbrizul domnului relaxat. Imaginea apocaliptică mi-a făcut părul măciucă. Auzisem eu de multe, dar de pietoni care sar din basculante nu ştiam că trebuie să mă feresc. Şi dacă-s în basculante, de ce le zice pietoni? Îmi venea să zic "şi melcul, ţuşt pe parbriz!" dar m-am gândit că nu se cade.
- Mi-a făcut ditamai găurile în parbriz, a trebuit să vin la poliţie.
- Păi şi mai trăieşte?
- Cine, doamnă?
- Pietonul care v-a sărit pe parbriz.
- Pietroiul mi-a sărit pe parbriz, doamnă, ce pieton?
Am râs cu lacrimi. Sigur, era un râs nervos dar ce mai conta. De după uşile de sticlă, poliţiştii ne priveau miraţi de veselia prea bruscă din sala de aşteptare.
Să mai zic că am intrat cu teamă în biroul de constatări şi-am plecat zâmbind?
S-au purtat frumos cu noi domnii poliţişti.
Desigur, acum trebuie să-l rebotezăm pe Costică. Îi trebuie un nume de pirat.
Ştiţi vreunul bun? Mie nu-mi vine în minte decât Long John Silver. Dar nu se prea pupă cu realitatea. În fond, Costică e doar un Tico. Minuscul. Aşa de mic că nu se vede decât după ce-l calci.

Anton Anton

Aşadar, premierul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu l'a demis pe Adomniţei şi l'a pus pe Anton Anton.
Urmează să'l mai înlocuiască pe Varujan cu un anume Călin Călin, pe Nicolăescu cu un Constantin Constantin, pe Comănescu cu un Popescu Popescu şi pe David cu un Tăriceanu Tăriceanu. Şi ar mai fi loc de un - - în locul lui Orban.
Am zîs!

Cezaru' Nea Dan Constantin se întoarce

Printre nenumăratele balanţe, unele îmi sunt nepermis de dragi. Altele intră în calendarul atenţiei din cele mai ciudate motive. Duminică sau luni a fost ziua lui Dan Constantin, de la Jurnalul. Nu mai ştiu dacă e 5 sau 6, pentru că în lista acestor zile apare şi Monica Iordache, Monica Mămica, una dintre persoanele cele mai faine din redacâia cotidianului de la etajul 8, la mulţi ani, Monica; cred, totuşi, că e 5, parcă domnul Constantin era născut în aceeaşi zi cu mama).
A scris la vremea potrivită, despre ziua unuia dintre cei patru redactori şefi de la Jurnalul, dinamovistul Ciutacu, a scris, apoi, luni, Jurnalul în sine. A scris luni - poate că duminică nu este pagină de calendar în JN, nu mai ştiu, am uitat. Dar, poate, a scris fiindcă la aşa o vârstă, merită mai multă vizibilitate decât în ziarul de duminică. Acuma, mi se pare normal. Pe domnul Contsantin, zis şi nea Dan, sau Cezaru', sau Costel (ar fi o chestie să nu ştie de această poreclă şi s'o afle de la mine - tocmai domnia sa, omul care ştie tot ce mişcă în lumea asta mai abitir decât Securitatea), pe domnul Constantin, aşadar, e greu să'l iubeşti. Doar a fost stâlp al societăţii la Scânteia. Dar dacă reuşeşti să spargi această ţiplă descoperi un om pe care ţi'l doreşti prieten sau, măcar, companion, nu pentru nu e bine să'l ai de duşman ("răutatea" pe care o afişează de multe ori rezidă, mai degrabă, dintr'o dorinâă de a vedea lucrurile bine făcute şi nu ţine de firea omului) ci pentru că dacă îl apuci în momentul în care îţi suflecă mânecile descoperi un univers stocat cu multă migală în experienţele pe care le'a trăit şi gata oricând să iasă la suprafaţă pentru a fi povestit celor interesaţi să'l asculte. Mai ştiu doar doi oameni de talia asta: marele, bunul, unicul şi inegalabilul Radu Pascal, plecat prea devreme să bea o vodcă şi un şpriţ cu Bunuţul, şi la fel de unicul Corneliu Vlad, rămas să termine vodcile nebăute pe lumea asta de prietenul lui de'o viaţă, Radu (iniţial vroiam să formulez partea a doua a frazei astfel: "Corneliu Vlad, prietenul de'o viaţă a lui Radu; şi al vodcii").
Bun. Nu m'aş fi pus să scriu o postare despre cei 60 de ani împliniţi de nea Dan, nu l'am sunat să'i urez, nu m'am învrednicit nici măcar să'i trimit un mail. I'am urat într'un gând zis cu voce tare "să fie sănătos" (la propriu) şi mi'am văzut de ale mele.
Dar n'aş vrea să fiu în pielea celor care au coordonat, ieri, ediţia de azi a Jurnalului Naţional, pentru că, dacă nu o vor coti pe haz de necaz şi ironii la adresa domnului Constantin, cei din staff vor tuna şi fulgera, la ora asta. Nu de alta dar - am tras cu ochiul să văd dacă nu cumva îmi e dedicată :D - pagina de calendar din ediţia tipărită a Jurnalului Naţional de azi, marţi, 7 octombrie, este una şi aceeaşi cu pagina de ieri a aceluiaşi ziar.
Asta ca să ne intre bine în cap tuturor că nea Dan, ultimul mohican de la Scânteia, enciclopedia ambulantă de la Jurnalul Naţional de azi, omul pe care nu'l poţi iubi dar de care ai nevoie şi numai pentru că poate să te umilească, îngrozitor, cu tinereţea, umorul (y compris autoironie) şi spontaneitatea de care dă dovadă, a împlinit 60 de ani.
Sau, poate, o fi fost chiar nea Dan şef de ediţie? ;)
La mulţi ani, maestre - şi aştept un volum sau chiar mai multe de memorii.

Oameni din Bucureşti. Azi: Pleşiţă. Torţionarul.

Nu credeam că o să ajung să bag link la CanCan dar, mânaţi, probabil, de o răfuială internă la nivel de servicii, băieţii (lui Locic, parcă) au pus'o de un "poate nu vrem să vă lăsăm să uitaţi că...". Aşadar: în vreme ce mama şi tata mei dar şi ai dumneavoastră, sâru'mâna, doamnă, bună ziua, domnule, rabdă, frumoşi, viaţa aşa cum le'a făurit'o sistemul care i'a făcut forever and ever generaţie de sacrificiu (pe ei dar şi pe urmaşii urmaşilor lor), un criminal în viaţă, un odios făuritor al României, aşa cum o cunoaşteţi fiecare dintre voi, demonstrează, o dată în plus, cine, de fapt, a câştigat meciul la revoluţia din decembrie.
După ce ne'a intoxicat ani de zile cu regurgitările sale, în interviuri (coman)date unor publicaţii subordonate moştenitorilor Securităţii, generalul Pleşiţă îşi duce traiul liniştit în umbra generoasei pensii (de excelenţă) de ceva mai mult de 1800 de euro. Păi, dă'o dracului de treabă, nu merita, atunci, să apărăm - cum ştia scursura asta de Pleşiţă mai bine - marile cuceriri ale comunismului?
Tăricene, Dinu Zamfirescu nu ţi'a spus?
Băsescule, ştiu că la mine nu tragi cu ochiul, dar mai ştiu că ai avut un gheşeft cu Volodea Tismăneanu şi că prietenii lui din presă au mai scris de gunoiul ăsta. Mă rog, poate ai ratat ziarele din ultimii 20 de ani, dar tabloidele sunt sigur că nu le ratezi. Domnule preşedinte, matale citeşti CanCan sau te uiţi doar la poze în baie?

Mireasa shopping center

Ce le dăm, dacă ni se cere să le arătăm oraşul?
Lista, traseul, e binecunoscut, nu? Acelaşi traseu, mereu. Centrul isteric, palatul lui Ciaiceţcu, muzeul satului...
Ce le dăm dacă ni se cere să îi ducem,. pentru 90 de minute, în locul din oraş care ne place nouă cel mai tare?
Locul din Bucureşti pe care îl iubesc eu cel mai mult? Hm, în 90 de minute, slabe şanse să îi pot duce până la Şapte Scări şi să'i mai şi aduc îndărăt. Sau la Cheia.
Şi mi s'a spus clar: "din Bucureşti...".
E la 10:30. Dimineaţa. Că dacă ar fi fost seara, huh, mergeam la Club A şi le vorbeam despre rezistenţa prin rock.
Unde să'i şi duci? Şi ce să faci cu ei 90 de minute în Hanul cu Tei, de exemplu? Să te aşezi la o cafenea (egipteană, poate) din Villacros şi să stai aşa, ca'n Balcani, far niente?
Mda... nu, mă tem că nu aş putea numi "locul din Bucureşti pe care îl iubesc cel mai mult...". Nu în acest sens, de ghid al oraşului pentru un grup de tineri jurnalişti germani. Altfel, aş putea enumera garsoniere de prieteni, mansarde, cafenele, crâşme, chiar şi bodegi ordinare.
Cum e cea de pe Lipscani, unde se vând bere şi covrigei în miros de pisoar de gară, se stă la mese metalice, asemeni celor de pe terasele cofetăriilor copilăriei mele, feţele de masă sunt din muşama cadrilată şi din boxe, o, da, din boxe, muzica ... Ei, m'am minunat, era chiar o tentativă de folclor, nu era chiar manea. Sau nu le mai disting eu?

M'au întrebat destul de multe dar i'a mirat al naibii de mult un lucru: frate, în afara de nunţi, ce altceva mai fac românii?
Numai şanţurile şi gropile sunt mai numeroase, în centrul nostru isteric, decât vitrinele magazinelor de rochii de mireasă!

De la Niş la Napoli...

Ştiu că avem şanse mai mici decât Rapid, Dinamo, Unirea sau Vaslui. Ştiu că nu suntem CFRul, ştiu că n'avem experienţa invocată de Jiji în numele Stelei dar asta nu mă împiedică să mă grăbesc acasă, să dau drumul Zappului şi să caut televiziunea aia sârbească din Toronto care preia de la al doilea canal public sârbesc meciul Partizan - Poli. Sper că nu o să rămân iarăşi paralizat trei ore în cocoşii lui Mitică Dragomir şi Buftea lui Sârbu.