11.7.08

Teo, 5% revenge!



De ce mi's dragi sârbii? Pentru că Dumnezeu nu bate cu paru'!

Senatorul de New York Charles Schumer a cerut Biroului Federal de Investigaţii şi Departamentului Justiţiei să urgenteze procedurile de obţinere a extrădării unui cetăţean sârb acuzat că l'a bătut pe un american într'o cârciumă din campusul Universităţii Binghamton. Sârbul, student, ca şi americanul, în plus jucător de baschet într'o ligă universitară (ca orice sârb care ajunge să studieze în America şi care se respectă), a reuşit să părăsească Statele Unite cu un paşaport eliberat de consulatul Belgradului la New York în schimbul documentului oficial de călătorie, reţinut de poliţia din Binghamton. Justiţia americană hotărâse o cauţiune de 100.000 de dolari pentru eliberarea condiţionată a sârbului, până la momentul definitivării sentinţei - sumă care, de altfel, a fost achitată, de chiar vice-consulul Serbiei la New York (20.000 în cash, restul prin transfer bancar). Diplomatul sârb, devenit indezirabil pentru Administraţia americană după ce s'a dovedit că el i'a eliberat paşaportul temporar în baza căruia studentul-baschetbalist a părăsit SUA cu un zbor spre Frankfurt pentru a ajunge acasă, în Serbia, a fost, apoi, retras din post.

Versiunea oficială spune că sârbului i s'a năzărit pe american şi l'a bătut până a intrat în comă. Apropiaţii fugarului (şi câţiva martori oculari) susţin, însă, că, înainte de a lovi, sârbul ar fi încasat câteva lovituri - în timp ce încerca să intervină într-o bătaie deja stârnită.

Povestea ocupă ceva spaţii în câteva din publicaţiile de dincolo de Ocean - CNN a scris/relatat despre incident, şi Village Voice şi New York Daily News; în fine, Google News oferă o listă de surse. Voci revoltate acuzând fără discernământ într-o cauză încă neclarificată. O versiune mai nuanţată a poveştii apare pe site-ul postului belgrădean de radio B92, o instituţie de presă beneficiind de calificativul "credibil" în peisajul media sârbesc. Tot acolo, versiunea părinţilor săi.

Astăzi este comemorat masacrul de la Srebrenica, un moment din istoria recentă la care se face referire vorbindu'se numai despre efecte, nu şi despre cauze. Masacrul, în sine, este o fărădelege oribilă pentru care autorii au nişte note de plată de achitat. Dar apelul la memorie porneşte doar de la ofensiva paramilitarilor sârbi, omisă fiind prima parte, provocarea: din dosul cordonului de securitate ONU (enclava musulmană Srebrenica era, la acea vreme, zonă sub protecţia trupelor Naţiunilor Unite), localnicii lansau atacuri cu mortiere împotriva sârbilor din împrejurimi. Rămâne un mister cum au reuşit trupele sârbe să treacă de întregul dispozitiv internaţional de apărare a localităţii. Şi încă un amănunt, pentru editorii Antenei 3: e adevărat că momentul Srebrenica va fi marcat şi de o proiecţie, în aer liber, într'un spaţiu public din Belgrad, a unui film despre acest episod trist al istoriei fostei Iugoslavii, însă Srebrenica nu este în Serbia, cum scrie în leadul ştirii, ci în confederaţia croato-musulmană, una din cele două entităţi statatle ce compun Federaţia Bosnia şi Hercegovina.

Două poveşti şi un numitor comun, pe care nu cred că mai e cazul să'l dezvolt: adevărul este, din ce în ce mai des, apanajul celui mai gălăgios.

Aşa ne mai aducem aminte, din când în când, şi de Teo Peter.

10.7.08

Erevan, UK

BBC nu mai are nici un interes pentru România. Şi, atunci, noi unde o să mai ascultăm astfel de ştiri???

Control: "Alpha Zulu 20, this object in the sky, did anyone have a look at it?"

Officer: "Yes, it's the moon. Over."

D'oh!
The entire news
e aici. Cu proba audio cu tot. Over.

Un post lung despre o gâlceavă stupidă


Dacă ar fi să compar cu ceva, aş raporta la povestea celui mai răsunător şi trist semieşec din istoria fotbalului românesc. Anul acela trebuie că a fost exact ce i'a lipsit lui Răducioiu pentru a nu o lua razna. Anul relaţiei cu G. A fost o dragoste bazată pe prietenie. Sau numai iubirea se poate baza pe prietenie? Atunci a fost o iubire bazată pe prietenie. O prietenie implicând multe, inclusiv respectul pentru credinţa ei şi modul maxim de cast posibil în care s'a derulat relaţia noastră.
Cu cuvintele unui cronicar sportiv, în termenii sugeraţi de prima frază, lucrurile ar suna cam astfel: după un debut precoce în înalta performanţă, după câteva strălucite selecţionări... Dar, spre deosebire de cazul fotbalistului, aici nu a urmat transferul în străinătate ci anul de abstinenţă . A contat foarte mult. Cum? Nu ştiu şi nici n'a venit vremea să trag linia.

Povestea s'a terminat după un an iar aici se încheie şi povestea din paragrafele introductive, pentru a trece la subiect. Am pomenit despre credinţa ei. G. aparţinea unui grup religios pe care multă lume îl consideră sectă. O denominaţie religioasă neoprotestantă - adventiştii de ziua a şaptea. Am fost deseori în grupul lor, în zilele de sabbath. Am fost cu ei în varii ocazii, mai mult sau mai puţin plăcute. Sunt oameni din cale afară - insuportabil, chiar - de minunaţi. Toleranţi, comunicativi, săritori, prietenoşi, harnici, modeşti şi cinstiţi.
Adventiştii sunt una dintre comunităţile spirituale ale satului uitat de timp în care m'am născut. La doi paşi de casa părinţilor mei se afla, până în anii 80, ruina unei sinagogi. La un moment dat, resturile de ziduri au fost distruse cu bulodozerul şi, odată cu ele, cele două - sau trei erau? - pinacee foarte înalte din curtea abandonată. Curtea a fost cumpărată de cineva iar după o vreme, într'una din încăperile ce se desprindeau din verandă s'a instalat un grup de penticostali. O falangă a acestei biserici (neo)creştine, desprinsă dintr'o grupare ce funcţiona pe o stradă paralelă (câţiva ani mai târziu aveau să se reunifice). Teo şi fraţii săi, prieteni din copilărie, făceau parte din această comunitate - am fost surprins să'i aud cântând acorduri ce mă duceau cu gândul la muzica folk pentru teme pe care eram obişnuit să le asociez mai degrabă muzicii clasice. Şi, tot aşa, am fost surprins să aflu că Daniel, unul dintre cei mai buni prieteni de năzbâtii din aceeaşi copilărie, este baptist. Biserica baptistă se înălţa în spatele curţii de vis-a-vis de casa părintească. Şi de acolo se auzeau, uneori, coruri cântând. Nu am distins niciodată cuvintele, mai puţin un "ce mare eşti" pe care îl asociam vocii Soniei, organista bisericii romano-catolice pe lângă care am crescut.
Era lume şi ţară, acolo, de sărbători, în bătrâna biserică în care s'au rugat, în perioada comunismului şi romano-catolicii dar şi greco-catolicii interzişi de statul care uitat că unirea lui Mihai Viteazu s'a săvârşit într'un locaş de cult ortodox unit cu Vaticanul. Veneam cu părinţii (Mama catolică, Tata ortodox), la slujba din noaptea de Crăciun sau în seara din sâmbăta dinaintea Învierii. Mă întâlneam, acolo, cu mare parte din colegi - unii de aceeaşi religie, câţiva unitarieni, cei mai mulţi ortodocşi. Era o bucurie pentru toţi şi chiar îmi era greu să îi înţeleg când îmi vorbeau că le place slujba "la nemţi". Primul rând de bănci din biserică era mereu ultimul care se ocupa - era rezervat pentru întreaga preoţime a târgului meu natal. Şi veneau, fără deosebire de rit sau cult, toţi slujitorii Domnului. Uneori, deşi era interzis, se afişau şi slujitorii tovarăşului. Eram, în fond, acasă cu toţii.
La rândul meu mergeam cu plăcere la slujba de Înviere din curtea catedralei ortodoxe. Sigur că era mult mai pasionant decât anostul ritual al lui Pfarabaci (pfara sau pfoara este variaţiunea bănăţeană - într'un dialect numit koarisch, adică adus de austriecii veniţi sub unul dintre împăraţii austrieci Carol - a cuvântului german Pfarrer = preot; baci este maghiarul basci însemnând nenea). Era mai pasionant pentru că în noaptea ortodoxă de Înviere făceam "bombe" - din cutii de vopsele, cu carbid, sau dintr'un amestec de prafuri folosite la zugrăvit, miniu de plumb şi bronz-aluminiu, parcă - cu care trăgeam, uneori la câţiva paşi de preoţii din deschiderea procesiunii.

Am crescut împreună cu sârbi, croaţi, câţiva unguri, destul de mulţi ţigani (avea mama în clasă o premiantă cu ochi negri şi corp de fotomodel graţie căreia şi azi mi se aprinde focul din prima încercare) şi bulgari. Medicul de familie era evreu - şi nu garantez că o parte dintre amicii copilăriei erau şi ei. De moldoveni nu mai vorbesc. Şi olteni. Le veniseră părinţii la muncă, la mină, şi rămăseseră aici. Unii se născuseră chiar aici. Eram noi, rămăşiţa de comunitate germană. Şi mai erau românii pur sânge, cu bunici la Potoc, Slagtina-Nera, Ilidia, Cacova, Vrăniuţ şi lista e lungă. Oamenii s'au căsătorit interetnic şi interconfesional şi aproape că nu era familie să nu sărbătorească de două ori Paştele. În unele case se întâmpla asta iarna - şi eram invitaţi la prietenii sârbi în ianuarie, să sărbătorim încă o dată Crăciunul şi Anul Nou. În fapt, Banatul, de la malul sudic al Mureşului până la Cazane (ca, de altfel, şi în Vojvodina - Banatul Sârbesc), a devenit, în circa şase secole de convieţuire, o imensă combinaţie genetică încât cu greu mai poţi spune cine cărui grup etnic aparţine. Aşa că nu e chiar o blasfemie să vorbeşti despre oamnii locului ca despre bănăţeni, altfel decât românii din restul ţării.

Sigur că asta nu pare a avea nici o legătură cu Bucureştii. Dar a fost singura chestie decentă pe care am putut'o spune după întregul tămbălău stârnit în urma unui gest ecumenic "comis" de mitropolitul Nicolae Corneanu. Ieri, Sinodul Bisericii Ortodoxe a servit enoriaşilor o mostră de creştinism. Nu ştiu dacă votul nimicitor (unul pentru afurisirea lui Corneanu, 47 împotrivă) a fost din convingere sau făţărnicie dar aşa cum nu îmi pasă de motivul pentru care s'au reunit The Police, nu îmi pasă nici de resorturile iertării BOR. Îmi pasă că am citit undeva, pe blogul amicului Paul (Slayer) Grigoriu Jr, că preotul de la Timişoara a păcătuit slujind ALTUI HRISTOS. E un citat din (consideram până acum) respectatul părinte Bartolomeu Anania. Dacă,"prea sfinţite", consideraţi că se poate sluji "altui hristos", atunci, pur şi simplu, negaţi existenţa acestuia şi, implicit, întreaga filosofie creştină. Hristos e unul sau nu e deloc, părinte.
Şi îmi mai pasă că suntem, ca naţiune şi aşa nefericită, expuşi fundamentalismului.

Toate astea au o legătură cu Bucureştii. Pentru că de aici ar trebui să vină lumina. Dar dacă farul călăuzitor a fost izbit în plin de corabia unui căpitan de factură îndoielnică...


PS: Photo by Mama, rămasul special la Oraviţa al redacţiei Blogureşti.

9.7.08

Cifrul Bunicuţei

Am fost mereu impresionat de vitalitatea unuia dintre cei mai controversaţi români în viaţă. Nea Nelu, Bunicuţa PSDului, ne va îngropa pre mulţi dintre noi - şi o va face din băncile Senatului, cu siguranţă. Şi de pe blogul său - căci la blogul lui Iliescu vroiam să ajung.
Nu ştiu câţi oameni lucrează la redactarea lui. Dar lucrează foarte bine, nu pentru că blogul ar fi o capodoperă ci pentru că redă ad integrum stilul preşedintelui (din nefericire) pe viaţă al României. Poate e doar un singur blogger. Poate e chiar Iliescu dar, hei, parcă e prea mult - chiar şi pentru el.
Oare ce parole (cu siguranţă se schimbă mai des decât lenjeria intimă) o fi având? beria? lesterbrown? lubianka? edituratehnica1989? ninisor? lovilutia? mironcosma90? Any other ideas?

Capcane pentru prosti

Nu stiu cine a castigat alegerile la sectorul 4 dar va anunt pe aceasta cale ca pe bulevardul Cantemir, chiar inainte de pasaj, pe banda aia care duce spre fantani, cineva, nu stiu cine (Apanova? Distrigaz?), a decupat asfaltul in jurul unor guri de canal.
Dar nu l-a decupat finut, rotund, cat sa nu se impiedice masinile mai mici si sa ramana cu rotile invartindu-li-se in aer, nu, au taiat din asfalt cu ura, patratoaie mari, cat sa le poata depasi numai aia de conduc jeep-uri, care oricum nu simt ca decoleaza daca dau cu roata intr-un sant d-asta.
In special noaptea, gropile alea sunt minunate.

I was the soldier of fortune


The band s'a retras, pentru moment. A rămas, pe scenă, doar el. Coverdale cel cum vreţi să'i spuneţi, acum n'am nici un chef de comentarii, de critici (ar fi... dar, la ora asta, cui îi pasă?).
Nu mai există bas, nu mai există clape, nu mai există... Nu mai există decât vocea lui. El şi ea, mai bătrâni decât Whitesnake. Momentul Deep Purple. Live, a capella, o voce - peste aerul serii, un aer încă apăsător de cald, încă prea liniştit, încă greu şi obositor şi sufocant (aici ar urma o dizertaţie despre absolut proasta organizare românească; dar nu!).

E numărul Coverdale.

But I feel I'm growing older
And the songs that I have sung
Echos in the distance
Like the sound
Of a windmill goin round.

A urmat o pauză. Chestie de interpretare. Coverdale a simţit că e momentul de cotitură al strofei.

În acea clipă, ca într'o punere în scenă, peste scena goală, prin pletele lui Coverdale, lipindu'i cămaşa de corp, s-a mişcat o pală de răcoare. O boare. Prima.

Coverdale a oprit o clipă timpul, după care i-a dat iarăşi drumul, încheind refrenul:

I guess I'll always be
A soldier of fortune.

A fost momentul în care am realizat că nu sunt decât unul dintre cei fericiţi că a trăit o seară ca aceasta, cu Whitesnake, cu Def Leppard şi chiar cu Iris. Atât. Nimic mai mult.

***

Iar furtuna de afară e confirmarea.

***

Later update: poze. Şi aici.

8.7.08

Frustratissimo

Am crezut multă vreme că italienii şi'au găsit cu România pe unii peste care să se descarce şi ei, că prea erau râsul eurocurcilor. Bun, comasam această bănuială cu realitatea irefutabilă că nu există ex-post-fascişti, dar asta era o răutate, doar. Şi, ca să fiu sincer, l'am cunoscut, undeva pe strada Mihăileanu (aia, celebra, cu casa preşedintelui), pe Gianluca, patronul italian al unei afaceri cu bar, vinuri de colecţie, motoare de esenţă fină şi maşini rare. L'am îndrăgit din prima, ca pe orice distrugător de stereotipuri.
Aşa că am cam strâmbat din nas la toate politicianismele de prost gust din ultima vreme ale cizmelor. Azi l'am descoperit, însă, taaaaaare ofuscat pe "Il Cavaliere" (domnu' Năstase, aşa i se spune şi in private?), încât, după ce premierul italian a decis să joac rolul avocatului pentru dictatorul Robert Mugabe, americanii au sărit să îi aducă o prăjiturică, doar-doar nu mai exportă brânză stricată!
Păi, dom'le, hello, mr. Dubbya Bush!, how are you today, nu ştiaţi că italienii (Gianluca, scusi!) nu se împacă deloc cu gândul că pot fi ironizaţi? Păi vă explic eu acuşica.



Mai întâi traducerea.
Media Markt este cel mai important lanţ de electronice din Germania. Televizoare, uscătoare de păr, telefoane mobile und so weiter, und sofort...
Media Markt are de câţiva ani un serial de reclame în care, cu multă autoironie (unii ar spune că's făcute de evrei, reclamele, dar şi asta e răutate gratuită), trag de şi înspre orice defect asociat propriei naţii pentru a convinge că preţurile de la MM sunt cele mai... Reclamă. Cu succes.
Mesajul final al reclamei este următorul: Media Markt - că doar nu's tâmpit (să cumpăr din altă parte).
Şi a venit vremea Campionatului European de fotbal. Ma si, certo!

Şi, acum, traducerea: domul, corespunzând clişeelor despre italieni (şi dacă nu credeţi citiţi asta) se plimbă prin magazin.
"Un bărbat... în sfârşit, un bărbat. Ştii ceva? Când tu să cumperi vrei un televizor, de exemplu pentru a te uita la fotbal, ai nevoie întotdeauna de un bărbat. De ce? Numai un om ştie corect despre tehnică şi despre fotbal. Femeile nu ştiu despre... nici una... nimic..."
Moment în care trece o vânzătoare blondă.
"Un attimo. Scusi. Mă scuzaţi. Aţi putea să mă ajutaţi cu aceste aparate? Sunt total pe lângă!"
Iar la final, mesajul companiei.

Şi încă unul:



Toni al nostru (contribuie la alegerea numelui şi celebritatea vârfului de atac al lui Bayern Munchen, probabil) se plânge că, de când cu Euro, nemţii "au luat'o razna" şi cumpără în draci toate televizoarele cu ecran lat şi "die lepetope". "Dar italienii", zice Toni, "ce cumpără italienii? Cumpără arbitrii!"

Buuuun.
1. Ce ar fi fotbalul european fără tifosi? Când spui fotbal, când spui campionatul european de fotbal, spui Italia. Spui tifosi. Acest Luca e bine ales.
2. Casanova era italian? Era! Le plac italienilor blondele? Le plac! Sunt ei misogini? Sunt? Nu ştiu, nu mă pronunţ dar am auzit câte ceva. De exemplu, că le'au dat destul de târziu femeilor drept de vot. Acuma, să fim sinceri, nici nu era nevoie. Italianul, când merge să voteze, în duminica alegerilor, votează, oricum, după cum i'a dictat soacra, la ieşirea de la biserică.
3. Arbitri... Păi ce, e minciună? Nu au retrogradat'o mai an pe Juventus?

Buuuun.
Ce mi'au zis italienii? Ambasadorul Italiei la Berlin a cerut, pur şi simplu, boicotarea lanţului Media Markt. Cam ca şi chinezii, când cu boicotarea Carrefour după ce torţa olimpică a fost pretext pentru a atrage atenţia asupra dictaturii de la Beijing. Iar asemănarea dintre China şi Italia nu se termină aici. Roma, în timpul guvernării Romano Prodi, a vrut să ceară înregistrarea tuturor blogurilor la registrul comerţului şi achitarea unei taxe de blogger, ca şi cum ar fi vorba despre o activitate lucrativă, aducătoare de profit!
Nu ştiu de ce, dar îmi pare că Italia are parte de cele mai proaste Guverne de la invazia americană (and I mean vremea lui Mussolini) încoace! De când au fost luate în colimator gunoaiele din Napoli şi difuzate de toate canalele de televiziune din lume, Italia pare o ţară în stare de asediu - culminând cu acest ministru Maroni, care, profitând de criza romilor, vrea să renegocieze acordurile de liberă circulaţie. Ci fermiamo la porte dalla patria, compagni!