Doamnelor, domnilor, in special stimati pietoni si soferi care circulati pe ruta Apusului-Berzei:
Sunt in trafic.
Am Tico. Il cheama Costica. E verde praz. Am si lamaie pe luneta. De obicei port centura de siguranta si pe locul din spate e o domnisoara cu palarie roz care se stramba la partenerii de trafic.
Va rog frumos, cascati ochii bine si daca ma vedeti, nu claxonati! Doamnelor, in special alea de aveti masina, nu ca mine, tico, NU mai claxonati ca pe cuvant ca v-am vazut.
Le multumesc pe aceasta cale tuturor domnilor draguti care ma lasa zilnic sa schimb banda la podul Grozavesti ca sa ajung cu copilul acasa inca ne-copt definitiv.
Dincolo de patetisme, vazut din trafic Bucurestiul e cu totul altfel decat ma asteptam. M-am bronzat pe decolteu si pe mana stanga, ca stau la semafoare dimineata.
Domnu' Videanu!
Pardon.
Domnu' Oprescu, musai sa lasati bordurile lu' Videanu la locul lor si sa asfaltati gropile, dom'le. Mi se rupe Tico, pe cuvant! Dupa ce ca a incaput pe mana mea, dupa ce ca abia acu' imi amintesc cum e cu schimbatu vitezelor la curbe, cum fac si eu stanga pe podul Grozavesti, cand sa iau dreapta pe langa Dambovita, zbang in groapa!
Si ca veni vorba de podul Grozavesti. Stie cineva al cui e panoul ala maaaare postat chiar langa semafor, cum cobori dealu' dinspre Virtutii spre Orhideea?
Nu de alta, dar as vrea sa le dau un telefon. Sa le spun ca daca am sa mor acolo in intersectie e din vina culorilor de la panoul lor teve care induc soferii in eroare si ca noaptea, cand vii dinspre eroilor spre militari, sunt secunde bune in care din cauza luminii puternice a acelui panou, ai impresia ca si-a pus unu' halogenele fix in pupilele tale, si mai condu, Ado, daca poti.
Reiau ideea:
Imi cer scuze anticipat pentru toate injuraturile, claxoanele, urarile de bine pentru mama pe care le voi incasa (uneori gratuit, da, ca nu toti ne grabim!) de la colegii de trafic. Si va rog, fie-va mila de aia de se dau cu Tico pe Banda 2.
23.6.08
21.6.08
Rânjind spre ierburi
Poţi pierde un meci fără să realizezi că adversarul, echipă de rezerve, te invită să le iei toate punctele sau poţi să capitulezi cu glorie în faţa unei alte echipe de rezerve. Dar la rugby se vehiculează lefuri incomparabile cu cele din fotbal. Africa de Sud (echipa a II-a) a bătut cu 25 cu 13 o echipă a României la fel de umbră a generaţiei de aur precum e Mutu & gaşca în raport cu ai lui Hagi. Dar rugbiştii au jucat cam ca turcii şi croaţii în finalul prelungirilor.
Sunt filosârb de felul meu - deşi, mai corect spus, duc cu mine nostalgia unei Iugoslavii ideale, percepută ca atare acolo, pe graniţa de sud-vest a României; dar sunt fan Croaţia la fotbal. Cu ani buni în urmă, în seara în care croaţii eliminau România, era să mi'o fur pe la Universitate pentru că purtam un tricou de promovare turstică a fostei republici iugoslave.
Am stat cu sufletul la gură, aseară, aşteptându-i pe croaţi să se desprindă, deşi, ca fiecărui român după epoca românească a lui Galatasaray, mi's simpatici şi turcii. Am văzut o echipă a Croaţiei formată din copiii războiului - din care au furat şi aplicat în fotbal. Au învăţat să ucidă pentru fiecare centimetru pătrat de teren, să se sinucidă cu mâinile încleştate pe gâtul (mă rog, glezna) adversarului şi, nu în ultimul rând, să stea ascunşi în dosul baricadelor de pe străduţele înguste ale apărării de unde porneau contraatacuri de parcă ar fi dus un război de gherilă. Aşa au crescut, asta au văzut, acolo, în ţara lor, acum un deceniu şi jumătate, pe când erau copii şi nu înţelegeau decât că părinţii lor au nişte griji. Au memorat mecanic tot ce au văzut, au crescut, au început să gândească, au făcut curat în trecutul trăit recent şi au păstrat doar ce le'ar putea fi de folos. Şi le'a fost - în meciul cu Germania, de exemplu. Şi chiar în cel de aseară. Exact ca nişte guerilleros urbani au jucat. Dar, vorba lui Jebeleanu, n'au învins. Se poate întâmpla oricui. În ochii mei, Croaţia a pierdut într-o manieră pe ce se potriveşte cu o remarcă de'a lui Vlad Petreanu: "(...) punctele sunt numărate doar de chibiţi. Inimile se câştigă cu pasiune." Puştii lui Bilic (fraţii Kovac şi Pletikosa nu se pun) mi'au amintit de cele mai frumoase meciuri (a se citi spectacol, a se înţelege întregul fenomen) văzute de'a lungul timpurilor: Dinamo Zagreb şi Hajduk Split, pe de o parte, vs Crvena Zvezda sau Partizan Beograd, de partea cealaltă. Şi, mai ales, Cibona Zagreb - Partizan Belgrad, în perioada în care baschetul european era moşia lui Drazen şi Aleksandar Petrovic, Kresimir Cosic, Ivo Nacic, Mirko Nakic, Cutura, Becic, Knego, Usic, sub bagheta lui Mirko Novosel (şi pe lângă care uriaşii Tkacenko sau Brazauskas erau nişte pitici dezorientaţi).
Da, croaţii (mei) au pierdut (a pierdut şi Cibona, cândva, titlul, contra lui Zadar, pentru că, în ultima secundă de prelungiri, Branko Vukicevic a atins, înainte de a da drumul mingii, linia de trei puncte; scorul era 109-112). Dar începutul căderii lor, care a durat câteva zeci de secunde, ţine de plăcerea de a reveni în faţa unui meci de fotbal - pe care nici măcar şleahta lui Piţurcă nu o poate ucide.
Şi: da, turcii merită tot respectul. Spre deosebire de meciul anterior (răsturnat, şi acela), de data asta m'au făcut să cred că e o echipă de eunuci. Şi, totuşi, vorba sms-ului răspuns primit de la prietenul Chummy, urmau să se dovedească ienicieri şi spahii şi să aibă suficiente oo cât să le depună în poarta croaţilor. Nici nu vreau să mă gândesc ce va fi miercuri pe Hohenzollernring, la Koln, oraşul cu cea mai frumoasă galerie din Germania (chiar dacă nu e la fel de mare ca cele de la Schalke sau Dortmund) dar şi oraşul care are un cartier numit Klein Istanbul.
În Franţa, naţionala este a banlieu-urilor.
În Anglia, naţionala este a working class-ului.
În Olanda, naţionala este chiar Volk-ul.
În Croaţia, naţionala înseamnă independenţa.
În Turcia, naţionala înseamnă drapelul.
Cât despre România - v'a zis'o Mosche ve Mordechai! Citiţi jos, la sfârşitul postării. Jos de tot. Deşi ar trebui să stea sus. Sus de tot. La intrarea în ţară, pe acoperişul punctelor de trecere a frontierei.
Am stat cu sufletul la gură, aseară, aşteptându-i pe croaţi să se desprindă, deşi, ca fiecărui român după epoca românească a lui Galatasaray, mi's simpatici şi turcii. Am văzut o echipă a Croaţiei formată din copiii războiului - din care au furat şi aplicat în fotbal. Au învăţat să ucidă pentru fiecare centimetru pătrat de teren, să se sinucidă cu mâinile încleştate pe gâtul (mă rog, glezna) adversarului şi, nu în ultimul rând, să stea ascunşi în dosul baricadelor de pe străduţele înguste ale apărării de unde porneau contraatacuri de parcă ar fi dus un război de gherilă. Aşa au crescut, asta au văzut, acolo, în ţara lor, acum un deceniu şi jumătate, pe când erau copii şi nu înţelegeau decât că părinţii lor au nişte griji. Au memorat mecanic tot ce au văzut, au crescut, au început să gândească, au făcut curat în trecutul trăit recent şi au păstrat doar ce le'ar putea fi de folos. Şi le'a fost - în meciul cu Germania, de exemplu. Şi chiar în cel de aseară. Exact ca nişte guerilleros urbani au jucat. Dar, vorba lui Jebeleanu, n'au învins. Se poate întâmpla oricui. În ochii mei, Croaţia a pierdut într-o manieră pe ce se potriveşte cu o remarcă de'a lui Vlad Petreanu: "(...) punctele sunt numărate doar de chibiţi. Inimile se câştigă cu pasiune." Puştii lui Bilic (fraţii Kovac şi Pletikosa nu se pun) mi'au amintit de cele mai frumoase meciuri (a se citi spectacol, a se înţelege întregul fenomen) văzute de'a lungul timpurilor: Dinamo Zagreb şi Hajduk Split, pe de o parte, vs Crvena Zvezda sau Partizan Beograd, de partea cealaltă. Şi, mai ales, Cibona Zagreb - Partizan Belgrad, în perioada în care baschetul european era moşia lui Drazen şi Aleksandar Petrovic, Kresimir Cosic, Ivo Nacic, Mirko Nakic, Cutura, Becic, Knego, Usic, sub bagheta lui Mirko Novosel (şi pe lângă care uriaşii Tkacenko sau Brazauskas erau nişte pitici dezorientaţi).
Da, croaţii (mei) au pierdut (a pierdut şi Cibona, cândva, titlul, contra lui Zadar, pentru că, în ultima secundă de prelungiri, Branko Vukicevic a atins, înainte de a da drumul mingii, linia de trei puncte; scorul era 109-112). Dar începutul căderii lor, care a durat câteva zeci de secunde, ţine de plăcerea de a reveni în faţa unui meci de fotbal - pe care nici măcar şleahta lui Piţurcă nu o poate ucide.
Şi: da, turcii merită tot respectul. Spre deosebire de meciul anterior (răsturnat, şi acela), de data asta m'au făcut să cred că e o echipă de eunuci. Şi, totuşi, vorba sms-ului răspuns primit de la prietenul Chummy, urmau să se dovedească ienicieri şi spahii şi să aibă suficiente oo cât să le depună în poarta croaţilor. Nici nu vreau să mă gândesc ce va fi miercuri pe Hohenzollernring, la Koln, oraşul cu cea mai frumoasă galerie din Germania (chiar dacă nu e la fel de mare ca cele de la Schalke sau Dortmund) dar şi oraşul care are un cartier numit Klein Istanbul.
În Franţa, naţionala este a banlieu-urilor.
În Anglia, naţionala este a working class-ului.
În Olanda, naţionala este chiar Volk-ul.
În Croaţia, naţionala înseamnă independenţa.
În Turcia, naţionala înseamnă drapelul.
Cât despre România - v'a zis'o Mosche ve Mordechai! Citiţi jos, la sfârşitul postării. Jos de tot. Deşi ar trebui să stea sus. Sus de tot. La intrarea în ţară, pe acoperişul punctelor de trecere a frontierei.
19.6.08
Good cop, bad cop, stupid law
Marianne Mikko se laudă cu o licenţă de jurnalism şi a cam umblat ca să ajungă, azi, europarlamentar estonian. Din când în când deschide gura şi câteodată nu spune lucruri rele. Dumneaei vrea să facă din 23 august zi europeană de comemorare a victimelor stalinismului şi nazismului; tot dumneaei îi sâcâie pe aleşii comunitari cu bubele de dincolo de Prut, în special cu întrebări care supără Kremlinul pe tema Transnistria; ba, la un moment dat, întrebată ceva pe ruseşte de o jurnalistă din Rep. Moldova, a răspuns în engleză şi s'a supărat pe translatori că, în locul oficialei "limbi moldoveneşti", traduc în rusă.
Bravo ei!
Dar pentru că trebuie să existe şi o strachină cu fasole, europarlamentara din Estonia nu s'a putut feri de ele şi a ieşit la rampă cu un document prin care solicită spre dezbaterea Legislativului introducerea unui cadru legale de funcţionare a blogosferei.
Europarlamentarii au emis, de'a lungul vremii, tot soiul de propuneri fanteziste. Multe dintre ele au fost împuşcate, la vot, în Hemiciclu. Dar, de data aceasta, părerile deputaţilor sunt destul de favorabile, cu atât mai mult cu cât propunerea vine din partgea unui coleg cu background jurnalistic.
Raportul, adoptat pe 3 iunie de Comisia pentru Cultură a Parlamentului, nu va deveni, în cazul în care va fi votat în plen, o normă comunitară obligatorie. Dar va putea declanşa o dezbatere încinsă pe tema libertăţii de exprimare. De câştigat s'ar putea să câştige megafoanele mai puternice!
Bravo ei!
Dar pentru că trebuie să existe şi o strachină cu fasole, europarlamentara din Estonia nu s'a putut feri de ele şi a ieşit la rampă cu un document prin care solicită spre dezbaterea Legislativului introducerea unui cadru legale de funcţionare a blogosferei.
Europarlamentarii au emis, de'a lungul vremii, tot soiul de propuneri fanteziste. Multe dintre ele au fost împuşcate, la vot, în Hemiciclu. Dar, de data aceasta, părerile deputaţilor sunt destul de favorabile, cu atât mai mult cu cât propunerea vine din partgea unui coleg cu background jurnalistic.
Raportul, adoptat pe 3 iunie de Comisia pentru Cultură a Parlamentului, nu va deveni, în cazul în care va fi votat în plen, o normă comunitară obligatorie. Dar va putea declanşa o dezbatere încinsă pe tema libertăţii de exprimare. De câştigat s'ar putea să câştige megafoanele mai puternice!
Programul rabla merge de pomană
Am rămas cu o nedumerire, acum câteva luni, când, via un mărunt ciubucar (cică om de afaceri german) au plecat spre România cele câteva rate numai bune de casat de către administraţia transportului public din (na, că tot la fotbal ajung) orăşelul elveţian în care Piţurcă a dat lumii dovada că poporul român nu a cotropit niciodată ci numai războaie de apărare a purtat. Nu mi'era clar dacă maşinile statului român sunt exceptate de la regulile de combatere a poluării în trafic.
Acuma, după atâta amar de vreme, treaba asta aproape că nu mă mai interesa. Şi nici nu m'a mai pasionat decât în măsura în care un alt fapt mi'a adus aminte de respectiva măgărie.
Aşadar, "programul rabla".
Sănătos, ce să mai zic?
Dom'le preşedinte dr. Mihai Toti, permiteţi, deci, lui Tataie să conducă mai departe pe drumurile publice bătrânul Wartburg în etate de 30 de ani, mulţi înainte, euro 0 (zero!), încărcat cu baloţi de paie sau saci de porumb ori de făină, fumegând pe toate încheieturile şi spre înăuntru şi spre afară şi anunţându'şi sonor sosirea de la aproape un kilometru? Să trăiţi, vă mulţumesc! Nu vă faceţi dumneavoastră griji, un binevoitor la vreun service ITP care să mănâncă şi gura lui o pâine în plus găsesc oricând!
Acuma, după atâta amar de vreme, treaba asta aproape că nu mă mai interesa. Şi nici nu m'a mai pasionat decât în măsura în care un alt fapt mi'a adus aminte de respectiva măgărie.
Aşadar, "programul rabla".
Urmare solicitării dvs. adresată Administraţiei Fondului pentru Mediu, unde a fost înregistrată sub nr. 11552/16.06.2008, vă comunicăm următoarele:
Conform prevederilor O.U.G. nr. 55 din 21 aprilie 2008 privind reluarea pentru anul 2008 a Programului de stimulare a înnoirii Parcului auto naţional, poate beneficia de o primă în cuantum de 3.000 lei, orice cetăţean care, pe lângâ întrunirea mai multor condiţii, predă spre casare autoturismul uzat şi achiziţionează un autoturism nou de la un producător validat.
Modelul ,,pick-up” pe care intenţionaţi să îl achiziţionaţi, face parte din categoria ,,autoutilitare”, nu din categoria ,,autoturisme”.
Reglementarea RNTR 2 din 11 februarie 2003 privind omologarea de tip şi eliberarea cărţii de identitate a vehiculelor rutiere, precum şi omologarea de tip a produselor utilizate la acestea, cu modificările şi completările ulterioare, aprobată prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei nr. 211 din 11 februarie 2003, cu modificările ulterioare, defineşte autoturismul - din punct de vedere al categoriei de folosinţă - ca fiind: ,,autovehicul din categoria M1, cu cel puţin 4 roţi şi o viteză maximă constructivă mai mare de 25 km/h, conceput şi construit pentru transportul de pasageri şi care are, în afara locului conducătorului, cel mult 8 locuri pe scaune.’’ Autoutilitara (autovehicul transport marfă) este: ,,autovehicul din categoria N1, N2 sau N3, cu cel puţin 4 roţi şi o viteză maximă constructivă mai mare de 25 km/h, conceput şi construit pentru transportul de mărfuri şi care poate tracta o remorcă.”
Potrivit prevederilor RNTR 2, autovehiculul model ,,pick-up” pe care intenţionaţi să îl achiziţionaţi, face parte din categoria N1: ,,vehicule concepute şi construite pentru transportul de mărfuri cu o masă maximă care nu depăşeşte 3,5 t”, iar din punct de vedere al tipului de caroserie, se încadrează la codul ,,BA” – camion: ,,autovehicul care prin concepţie şi construcţie este destinat exclusiv sau în principal transportului de mărfuri”.
Cu stimă,
Sănătos, ce să mai zic?
Dom'le preşedinte dr. Mihai Toti, permiteţi, deci, lui Tataie să conducă mai departe pe drumurile publice bătrânul Wartburg în etate de 30 de ani, mulţi înainte, euro 0 (zero!), încărcat cu baloţi de paie sau saci de porumb ori de făină, fumegând pe toate încheieturile şi spre înăuntru şi spre afară şi anunţându'şi sonor sosirea de la aproape un kilometru? Să trăiţi, vă mulţumesc! Nu vă faceţi dumneavoastră griji, un binevoitor la vreun service ITP care să mănâncă şi gura lui o pâine în plus găsesc oricând!
Mititică publicitate
Cineva interesat de o excursie la Belgrad pentru şansa destul de rară de a vedea live trupa The Police în formulă completă? Concertul are loc pe 24 iunie, plecarea din Bucureşti - duminică, 22, dimineaţa; întoarcerea pe 26.
Există un bilet (30 de euro) şi rezervare la hotel (camere double, 46 euro camera / noapte), deplasarea se face cu două maşini (contribuţie echitabilă a pasagerilor la motorina consumată).
Există un bilet (30 de euro) şi rezervare la hotel (camere double, 46 euro camera / noapte), deplasarea se face cu două maşini (contribuţie echitabilă a pasagerilor la motorina consumată).
18.6.08
Unsprezece
Azi noapte, netule, trecui pe la poarta dumitale, te văzui la lumânare (supărată, ăăăăăăăăăăă, tare!) da' mă dusăi la culcare, nu de alta, da' mi'era teamă de news alert-uri din Italia. Well, una peste alta, mă băgai în pat, la televizor, să văd un film rusesc d'ăla de'adevăratelea, suprarealist, cu oraşe industriale, rusoaice frumoase de numa'-numa' şi care se fac praştie sorbind printre muci şi lacrimi din sticla de votcă, miliţieni care bat de rup, eventual trag şi cu pistolul, după care îşi spun : "o să consemnez în raport că a fost o tentativă de evadare" sau "a opus rezistenţă la arestare"; şi în care film singurul personaj care nu dispare, de la început până la sfârşit, marcându'şi, din timp în timp, eterna prezenţă, este trenul de marfă mutând de colo-colo, pe o pasarelă din curtea uzinei, prin faţa furnalelor fumegânde, marile realizări ale industriei sovietice.
FOTBAL.
Căci despre asta am vrut să scriu aseară.
Prin minutul 75 şi umpic, pe când se anunţa iminenta intrare în teren a pelticului decar al Stelei, mi'am adus aminte de o imagine. Nu de vreo ilustrare a neputinţei, nici a clacării fizice sau, vorba selecţionerului, ăăăă, psihice.
Nu! Mi'am adus aminte de acelaşi Dică intrând mai dur în semifinala de pomină cu Boro - mai dur, adică de galben. Mai avea unul la catastif aşa că ar fi lipsit în meciul următor. Jucător profesionist, echipier al unei formaţii care ţintea fix cupa în cupa UEFA, crescut la aceeaşi şcoală piteşteană de fotbal cu briliantul de 12 milioane datorie la Chelsea, Dică a capotat lamentabil în momentul în care arbitrul a dus mâna la buzunar şi i'a arătat cartonaşul. A privit în toate direcţiile şi întregul meci rămas (cred că tot cam minutul 75 şi umpic era) a mai fost doar umbra unui individ care stă pe propria tuşă, plângând că tortul pe care îl face mami în bucătărie nu e de mâncare astăzi. Pentru Dică, echipa murise, în acel moment, iar el, Dică, personal, el a uitat motivul pentru care a venit în Anglia. Ce a urmat? Boro a jucat finala...
L'am regăsit, aseară, pe Dică - atât în el însuşi cât şi în alţi şapte-opt oameni din teren. Nu, nu neapărat în Chivu (care a luat galbenul şi urma să misses next match). Acesta este fotbalul românesc.
Diferenţa dintre el şi ce se joacă în Europa stă în ceea ce s'a vorbit în zilele din urmă: o echipă mare ţine pe bancă rezerve mai bune decât titularii (şi nu merg departe cu exemplele, Craiova lui Tică Oţet avea aşa ceva) în vreme ce România olteanului Piţurcă nu are 11 oameni cu care să înceapă meciul. Alte argumente? Meciuri în picioare la acest nivel? Coeziune în asemenea competiţii? Căderi fizice ăăă psihice? Hai, mă, nea Piţi, matale nu eşti om...
Filmul ăla rusesc de aseară mi'a ţinut, cu o secvenţă, loc de o sută de Cornel Dinu, Vlad Enăchescu, Cristi Geambaşu şi toată tagma lor de înţelepţi care este ei. Sună un telefon (în filmul rusesc, v'aţi prins că despre asta scriu acum) şi unuia dintre miliţieni i se dă ordinul să ia echipa de intervenţie şi să plece în misiune. La etajul 4, apartamentul şaizeci şi ceva al unui mnogoetajnîie dama (bloc pa ruski, pentru cine a deschis mai târziu şcoala). Şi închide tavarişci miliţianier telefon, se opreşte cadrul şi mi'i arată pe ăştia de erau echipa de intervenţie porniţi în misiune. Uniformele alea vechi mai mult dăşcheiate, cu caşcheta d'anţărţ aferentă pe cap sau cu ea în mână, cu cravăţi cu nodul strâmb şi mult mai jos decât poziţia regulamentară, cu cămăşa pe jumătate ieşită din nădragi, muşcând dintr'un senviş - dintr'alea luate de acasă, puse de mama soacră, la pachet... Era secvenţa în al cărei final urma să se rostească replica "am să scriu în raport că a opus rezistenţă la arestare". Cum ar veni, şi'a dorit mai puţin victoria, nu?
Nu erau 11 în echipa de intervenţie. Dar parcă la Piţi în teren erau 11...
Hai România, bă!
PS: Dank je wel, Nederlands.
FOTBAL.
Căci despre asta am vrut să scriu aseară.
Prin minutul 75 şi umpic, pe când se anunţa iminenta intrare în teren a pelticului decar al Stelei, mi'am adus aminte de o imagine. Nu de vreo ilustrare a neputinţei, nici a clacării fizice sau, vorba selecţionerului, ăăăă, psihice.
Nu! Mi'am adus aminte de acelaşi Dică intrând mai dur în semifinala de pomină cu Boro - mai dur, adică de galben. Mai avea unul la catastif aşa că ar fi lipsit în meciul următor. Jucător profesionist, echipier al unei formaţii care ţintea fix cupa în cupa UEFA, crescut la aceeaşi şcoală piteşteană de fotbal cu briliantul de 12 milioane datorie la Chelsea, Dică a capotat lamentabil în momentul în care arbitrul a dus mâna la buzunar şi i'a arătat cartonaşul. A privit în toate direcţiile şi întregul meci rămas (cred că tot cam minutul 75 şi umpic era) a mai fost doar umbra unui individ care stă pe propria tuşă, plângând că tortul pe care îl face mami în bucătărie nu e de mâncare astăzi. Pentru Dică, echipa murise, în acel moment, iar el, Dică, personal, el a uitat motivul pentru care a venit în Anglia. Ce a urmat? Boro a jucat finala...
L'am regăsit, aseară, pe Dică - atât în el însuşi cât şi în alţi şapte-opt oameni din teren. Nu, nu neapărat în Chivu (care a luat galbenul şi urma să misses next match). Acesta este fotbalul românesc.
Diferenţa dintre el şi ce se joacă în Europa stă în ceea ce s'a vorbit în zilele din urmă: o echipă mare ţine pe bancă rezerve mai bune decât titularii (şi nu merg departe cu exemplele, Craiova lui Tică Oţet avea aşa ceva) în vreme ce România olteanului Piţurcă nu are 11 oameni cu care să înceapă meciul. Alte argumente? Meciuri în picioare la acest nivel? Coeziune în asemenea competiţii? Căderi fizice ăăă psihice? Hai, mă, nea Piţi, matale nu eşti om...
Filmul ăla rusesc de aseară mi'a ţinut, cu o secvenţă, loc de o sută de Cornel Dinu, Vlad Enăchescu, Cristi Geambaşu şi toată tagma lor de înţelepţi care este ei. Sună un telefon (în filmul rusesc, v'aţi prins că despre asta scriu acum) şi unuia dintre miliţieni i se dă ordinul să ia echipa de intervenţie şi să plece în misiune. La etajul 4, apartamentul şaizeci şi ceva al unui mnogoetajnîie dama (bloc pa ruski, pentru cine a deschis mai târziu şcoala). Şi închide tavarişci miliţianier telefon, se opreşte cadrul şi mi'i arată pe ăştia de erau echipa de intervenţie porniţi în misiune. Uniformele alea vechi mai mult dăşcheiate, cu caşcheta d'anţărţ aferentă pe cap sau cu ea în mână, cu cravăţi cu nodul strâmb şi mult mai jos decât poziţia regulamentară, cu cămăşa pe jumătate ieşită din nădragi, muşcând dintr'un senviş - dintr'alea luate de acasă, puse de mama soacră, la pachet... Era secvenţa în al cărei final urma să se rostească replica "am să scriu în raport că a opus rezistenţă la arestare". Cum ar veni, şi'a dorit mai puţin victoria, nu?
Nu erau 11 în echipa de intervenţie. Dar parcă la Piţi în teren erau 11...
Hai România, bă!
PS: Dank je wel, Nederlands.
17.6.08
Work in progress
Într'un final, cele ce urmează se vor concretiza, într'un fel sau altul. Nu pot să spun, acum, despre ce e vorba, nu ştiu nici eu unde mă voi opri.
Începutul sună astfel:
Începutul sună astfel:
Douăsprezece capre, 17 oi, o sută treizeci şi două kilograme de ulei de măsline, patru covoare, un sfert din cupoanele de motorină... Fata nu ştie nimic despre ce discută adulţii, în camera de alături. Anii ei, la un loc, sunt mai mulţi decât numărul de capre pe care le va primi familia ei dar mai puţini decât numărul de oi. Părul ei, astăzi încă despletit, nu va mai vedea soarele iar din faţa astăzi copilăroasă vor mai rămâne doar ochii. O pereche de ochi negri, migdalaţi, spre care va privi, cândva, pe furiş şi în fugă, un turist străin, convins că a pătruns, pentru o clipă, tainele întregului Orient. El, turistul, va pleca. Şi ea, copila, va pleca. În urma lui rămân amintiri peste care se va aşterne praful. În urma ei rămân câţiva fraţi. Iar din zestrea pe care o aduce odată ce îşi va lua în primire meseria de a treia soţie, părinţii vor putea căuta partide bune pentru o parte dintre băieţi.
Pare un film, tot ce v-am povestit până acum. Un documentar antropologic difuzat de unul din canalele tv de popularizare a culturii generale. Pare o poveste despre o lume nu doar străină ci şi apusă. Şi nu este! Lucurile acestea se întâmplă, încă, într-un întârziat ev mediu, într-un univers cenuşiu-roşietic, plin de nisipuri. Lumea arabă păşeşte timid spre un alt mod de viaţă. Atât de timid încât conştiinţelor le este greu să discearnă între cutume ce pot fi demolate şi cutume intangibile.
(...)
De sub burkha bătută, uneori, de vânt răsar, sporadic, fragmente ale feţelor pârlite de soare şi de firele de nisip fierbinte, obosite de vreme şi vremurile de cvasi-sclavie, brăzdate de timpul petrecut în singurătate, cu vântul singur tovarăş; poartă amprenta unor tradiţii ce se suprapun peste perceptele religioase, câteodată le completează dar nu de puţine ori chiar le înlocuiesc. Transmise fiind de generaţii întregi, peste secole, într-un mediu în care informaţia a circulat atâta amar de epoci în cerc restrâns, puţină lume a mai răzbit în a înţelege care sunt cu adevărat cuvintele Profetului şi care au fost, mai apoi, micii profeţi falşi. Prin mulţimea din piaţă trec, ca nişte stafii, parcă transpuse într-o altă lume, ele – femeile vândute, cândva, unui generos trecător care, o dată la câţiva ani, a sesizat că cea mai recentă dintre soţii a îmbătrânit, şi ea. Şi nu vorbim neapărat despre sensul unanim acceptat al bătrâneţii. La 35 de ani, soţia se poate trezi că i se pune la dispoziţie un alt dormitor, pentru că, într-o seară, soţul a deschis uşa casei şi a păşit împreună cu o tânără, cumpărată în schimbul a douăsprezece capre, 17 oi, o sută şi ceva de kilograme de ulei de măsline, patru covoare, pe care a prezintat-o celor cinci copii ai săi şi mamei acestora drept noua soţie. În mediul urban, la Damasc, cel puţin unul din zece bărbaţi sunt poligami. În afara metropolelor, procentul creşte considerabil, pe măsură ce pustiul se apropie de viaţa oamenilor. Cu cât standardul de viaţă este mai scăzut, cu atât creşte dorinţa de a părăsi cuibul propriei sărăcii; cu atât, implicit, scad pretenţiile; şansa de a întreţine mai multe soţii este mai mare – iar pentru acestea, totul se rezumă la un salt din sclavia pauperităţii în cea a cutumelor şi dizgraţiei. Varianta divorţului iese din calcul. O femeie divorţată este privită, în acel univers pseudo-tradiţionalist, ca o simplă bucată de carne, ca o povară financiară în casa părinţilor unde, inevitabil, se retrage. Iar copiii ei ar ajunge pe străzi (...)
Mai multe poze & fotografii - aici.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)