18.6.08

Unsprezece

Azi noapte, netule, trecui pe la poarta dumitale, te văzui la lumânare (supărată, ăăăăăăăăăăă, tare!) da' mă dusăi la culcare, nu de alta, da' mi'era teamă de news alert-uri din Italia. Well, una peste alta, mă băgai în pat, la televizor, să văd un film rusesc d'ăla de'adevăratelea, suprarealist, cu oraşe industriale, rusoaice frumoase de numa'-numa' şi care se fac praştie sorbind printre muci şi lacrimi din sticla de votcă, miliţieni care bat de rup, eventual trag şi cu pistolul, după care îşi spun : "o să consemnez în raport că a fost o tentativă de evadare" sau "a opus rezistenţă la arestare"; şi în care film singurul personaj care nu dispare, de la început până la sfârşit, marcându'şi, din timp în timp, eterna prezenţă, este trenul de marfă mutând de colo-colo, pe o pasarelă din curtea uzinei, prin faţa furnalelor fumegânde, marile realizări ale industriei sovietice.

FOTBAL.
Căci despre asta am vrut să scriu aseară.
Prin minutul 75 şi umpic, pe când se anunţa iminenta intrare în teren a pelticului decar al Stelei, mi'am adus aminte de o imagine. Nu de vreo ilustrare a neputinţei, nici a clacării fizice sau, vorba selecţionerului, ăăăă, psihice.
Nu! Mi'am adus aminte de acelaşi Dică intrând mai dur în semifinala de pomină cu Boro - mai dur, adică de galben. Mai avea unul la catastif aşa că ar fi lipsit în meciul următor. Jucător profesionist, echipier al unei formaţii care ţintea fix cupa în cupa UEFA, crescut la aceeaşi şcoală piteşteană de fotbal cu briliantul de 12 milioane datorie la Chelsea, Dică a capotat lamentabil în momentul în care arbitrul a dus mâna la buzunar şi i'a arătat cartonaşul. A privit în toate direcţiile şi întregul meci rămas (cred că tot cam minutul 75 şi umpic era) a mai fost doar umbra unui individ care stă pe propria tuşă, plângând că tortul pe care îl face mami în bucătărie nu e de mâncare astăzi. Pentru Dică, echipa murise, în acel moment, iar el, Dică, personal, el a uitat motivul pentru care a venit în Anglia. Ce a urmat? Boro a jucat finala...
L'am regăsit, aseară, pe Dică - atât în el însuşi cât şi în alţi şapte-opt oameni din teren. Nu, nu neapărat în Chivu (care a luat galbenul şi urma să misses next match). Acesta este fotbalul românesc.
Diferenţa dintre el şi ce se joacă în Europa stă în ceea ce s'a vorbit în zilele din urmă: o echipă mare ţine pe bancă rezerve mai bune decât titularii (şi nu merg departe cu exemplele, Craiova lui Tică Oţet avea aşa ceva) în vreme ce România olteanului Piţurcă nu are 11 oameni cu care să înceapă meciul. Alte argumente? Meciuri în picioare la acest nivel? Coeziune în asemenea competiţii? Căderi fizice ăăă psihice? Hai, mă, nea Piţi, matale nu eşti om...
Filmul ăla rusesc de aseară mi'a ţinut, cu o secvenţă, loc de o sută de Cornel Dinu, Vlad Enăchescu, Cristi Geambaşu şi toată tagma lor de înţelepţi care este ei. Sună un telefon (în filmul rusesc, v'aţi prins că despre asta scriu acum) şi unuia dintre miliţieni i se dă ordinul să ia echipa de intervenţie şi să plece în misiune. La etajul 4, apartamentul şaizeci şi ceva al unui mnogoetajnîie dama (bloc pa ruski, pentru cine a deschis mai târziu şcoala). Şi închide tavarişci miliţianier telefon, se opreşte cadrul şi mi'i arată pe ăştia de erau echipa de intervenţie porniţi în misiune. Uniformele alea vechi mai mult dăşcheiate, cu caşcheta d'anţărţ aferentă pe cap sau cu ea în mână, cu cravăţi cu nodul strâmb şi mult mai jos decât poziţia regulamentară, cu cămăşa pe jumătate ieşită din nădragi, muşcând dintr'un senviş - dintr'alea luate de acasă, puse de mama soacră, la pachet... Era secvenţa în al cărei final urma să se rostească replica "am să scriu în raport că a opus rezistenţă la arestare". Cum ar veni, şi'a dorit mai puţin victoria, nu?
Nu erau 11 în echipa de intervenţie. Dar parcă la Piţi în teren erau 11...
Hai România, bă!

PS: Dank je wel, Nederlands.

17.6.08

Work in progress

Într'un final, cele ce urmează se vor concretiza, într'un fel sau altul. Nu pot să spun, acum, despre ce e vorba, nu ştiu nici eu unde mă voi opri.
Începutul sună astfel:

Douăsprezece capre, 17 oi, o sută treizeci şi două kilograme de ulei de măsline, patru covoare, un sfert din cupoanele de motorină... Fata nu ştie nimic despre ce discută adulţii, în camera de alături. Anii ei, la un loc, sunt mai mulţi decât numărul de capre pe care le va primi familia ei dar mai puţini decât numărul de oi. Părul ei, astăzi încă despletit, nu va mai vedea soarele iar din faţa astăzi copilăroasă vor mai rămâne doar ochii. O pereche de ochi negri, migdalaţi, spre care va privi, cândva, pe furiş şi în fugă, un turist străin, convins că a pătruns, pentru o clipă, tainele întregului Orient. El, turistul, va pleca. Şi ea, copila, va pleca. În urma lui rămân amintiri peste care se va aşterne praful. În urma ei rămân câţiva fraţi. Iar din zestrea pe care o aduce odată ce îşi va lua în primire meseria de a treia soţie, părinţii vor putea căuta partide bune pentru o parte dintre băieţi.

Pare un film, tot ce v-am povestit până acum. Un documentar antropologic difuzat de unul din canalele tv de popularizare a culturii generale. Pare o poveste despre o lume nu doar străină ci şi apusă. Şi nu este! Lucurile acestea se întâmplă, încă, într-un întârziat ev mediu, într-un univers cenuşiu-roşietic, plin de nisipuri. Lumea arabă păşeşte timid spre un alt mod de viaţă. Atât de timid încât conştiinţelor le este greu să discearnă între cutume ce pot fi demolate şi cutume intangibile.

(...)

De sub burkha bătută, uneori, de vânt răsar, sporadic, fragmente ale feţelor pârlite de soare şi de firele de nisip fierbinte, obosite de vreme şi vremurile de cvasi-sclavie, brăzdate de timpul petrecut în singurătate, cu vântul singur tovarăş; poartă amprenta unor tradiţii ce se suprapun peste perceptele religioase, câteodată le completează dar nu de puţine ori chiar le înlocuiesc. Transmise fiind de generaţii întregi, peste secole, într-un mediu în care informaţia a circulat atâta amar de epoci în cerc restrâns, puţină lume a mai răzbit în a înţelege care sunt cu adevărat cuvintele Profetului şi care au fost, mai apoi, micii profeţi falşi. Prin mulţimea din piaţă trec, ca nişte stafii, parcă transpuse într-o altă lume, ele – femeile vândute, cândva, unui generos trecător care, o dată la câţiva ani, a sesizat că cea mai recentă dintre soţii a îmbătrânit, şi ea. Şi nu vorbim neapărat despre sensul unanim acceptat al bătrâneţii. La 35 de ani, soţia se poate trezi că i se pune la dispoziţie un alt dormitor, pentru că, într-o seară, soţul a deschis uşa casei şi a păşit împreună cu o tânără, cumpărată în schimbul a douăsprezece capre, 17 oi, o sută şi ceva de kilograme de ulei de măsline, patru covoare, pe care a prezintat-o celor cinci copii ai săi şi mamei acestora drept noua soţie. În mediul urban, la Damasc, cel puţin unul din zece bărbaţi sunt poligami. În afara metropolelor, procentul creşte considerabil, pe măsură ce pustiul se apropie de viaţa oamenilor. Cu cât standardul de viaţă este mai scăzut, cu atât creşte dorinţa de a părăsi cuibul propriei sărăcii; cu atât, implicit, scad pretenţiile; şansa de a întreţine mai multe soţii este mai mare – iar pentru acestea, totul se rezumă la un salt din sclavia pauperităţii în cea a cutumelor şi dizgraţiei. Varianta divorţului iese din calcul. O femeie divorţată este privită, în acel univers pseudo-tradiţionalist, ca o simplă bucată de carne, ca o povară financiară în casa părinţilor unde, inevitabil, se retrage. Iar copiii ei ar ajunge pe străzi (...)


Mai multe poze & fotografii - aici.

Dacă fotbalul e o artă...

Ei, ce v'am zis eu ieri? Şi să nu'mi spuneţi că americanii nu ştiu ce'i ăla soccer! Au contraire, dacă până şi americanii au remarcat cabotinismul italienilor, înseamnă că ceva chiar e putred! Poate că au unul dintre cele mai puternice campionate din lume, poate că au reuşit uneori să şi strălucească dar dacă cineva a dat lecţii de bune practici cerşetorilor romeno, cu siguranţă printre dascăli au fost şi calciatore italieni!


16.6.08

Gli blatisti. Biscuiţi, mascalzone!

In Romania se dice "mai tacă'vă fleanca aia, că voi aţi stricat fotbalul când aţi inventat jocul cu 10 fundaşi"; e anche se dice "mai ţineţi minte cum cerşeaţi faulturi şi penalty-uri acum 15-20 de ani?" E anche l'ultrima: se dice "în dorul lelii" che ha aspetato Paolo Maldini e la squadra avanti de 1-1 con Mexico, in 2002; hano invitato să egaleze, aproape că marcau autogol dacă nu reuşeau mexicanii s'o bage'n aţă, băăăăăăă.
Capisci?



Ci vidiamo domani!

Părerea a III-a. Simplu: Oficial ne merge...

Comentez şi eu: PD-L a pierdut Primăria Generală. PSD încă nu a câştigat'o. Aşadar: Oprescu a obţinut, conform BEC, 56+ceva la sută din sufragiile câtorva dintre bucureşteni. Acum, singura întrebare care mai aşteaptă răspuns: oraşul ăsta are cumva şi primar general? Sau doar un ocupant, cu drept de semnătură, al fotoliului aferent?
PS: oare să fie Voineştii Ieşilor adevărata soluţie pentru România? Vorba Sadoveanului: nasc şi Moldova oameni; drept e că mai şi mor...

15.6.08

Primarul

EVZ a publicat poza primarului general.
Nu stiu daca sa plang sau sa ma bucur. Nu stiu daca sa ridic din umeri si sa-mi vad de ale mele.
Am crezut ca mai rau decat Halaicu nu exista. Si-a existat si numele lui a fost Videanu.
Am crezut ca mai rau decat Videanu nu se poate. Oare ce va fi?

14.6.08

Re: 18 ani de când...

(...) i'am văzut coborând de pe platformele unor ruginite camioane Bucegi şi din cabinele de pasageri ale conservelor de "convenţii" în faţa gării din Petroşani. Aveau priviri de oameni în delir. Delir în deplinătatea sensului medical. Se întorceau spre trotuar - cine îi vede plecând? Îi vede lumea plecând? Încă nu au izbucnit uralele? Lumea e musai mândră de plecarea lor, de gestul lor, de eroismul lor... Nu?
Simţeau că poate să li se întâmple ceva, ceva bun, credeau, ştiau că e ceva bun... da' nu ştiau ce. Dădeau din mâini şi priveau spre lumea de pe trotuar. Ochii le sticleau prin zgura împietrită pe fruntea vălurită de riduri şipe obrajii uscaţi. Buzele păreau vineţii. Erau, de fapt, ciudat prăfuite. Simţeau că's un fel de câini de luptă care nici să roadă lesa nu aveau voie, aşa cum fotbaliştilor nu li se dă dezlegare la sex, înaintea meciului. Mustea adrenalina în ei dar li s'a spus să aştepte cuminţi. Şezi mumos, dulău' tatii! Aşteptau comanda stăpânului. Simţeau că de o viaţă nu au făcut altceva decât să înfigă dinţi în beregată. Simţeau că toată viaţa nu au făcut altceva decât să pregătească drumul pe care azi, acum, la ceas de seară, au pornit.
Şi parcă lătrau din ochii ăia!

Erau inofensivi, în realitate. Cel mult nişte simpli găinari laşi. Ăn mintea lor nu se petrecea mare lucru. Erau doar nişte bieţi căţei scăpaţi din lesă. Ştiau că, pentru prima oară, beţia de după şut n'or s'o mai tragă în crâşma aia de tablă din Şerpărie sau din preajma intrării în Lonea-Pilier... De data asta li s'a spus c'or să primească pită şi dă băut în tren; în tren, frate! Nu mai urcaseră în tren de când s'au mutat în Valea Jiului.
Şi or să le mai deie mâine, pită şi de băut, la Bucureşti. La Bucureşti!
Era un delir şi nimic mai mult...

Ce li s'a întâmplat, mai apoi, din gara Petroşani până în Piaţa Universităţii rămâne un mister. Oamenii ăia, care nu puteau să bată altceva decât muierile, când rămâneau iarăşi gravide sau când supa nu era suficient de caldă sau când se nimereau pur şi simplu prin preajmă, oamenii ăia, minerii, ortacii plecaţi de la Petroşani, au suferit o metamorfoză. Cine a coborât, de fapt, din trenuri, când trenurile au ajuns la Bucureşti? Cine ştie... Cine ştie nu spune şi se înfurie de câte ori e întrebat dacă are vreo idee despre florile plantate în faţa Teatrului Naţional.

18 ani de când...

Mamă, ce meci, ăla, cu Argentina! Cu rămasul nostru special acasă Ionel Stoica cel poet; şi cu bietul Pumnea luat la pumni...

A propos de meciuri... n'am prins meciul la teveu aşa că am ascultat România - Italia la două posturi de radio; ăia de la România Actualităţi părea să transmită finala de 100 metri de la Seul 88 (Carl Lewis, Dopping Ben Johnson, Calvin Smith); cei de la Sport Total păreau să comenteze după un meci pierdut cu 0-4 în faţa echipei secunde a unei divizionarei B din Ungaria.
Cică să sperăm... ca şi nemţoaica asta mică speră, se pare: dă la schimb soră mai mică pentru bile la Campionatul European!



Şi am aflat şi de ce e fotbalul jocul ăla în care două echipe joacă mingea şi câştigă întotdeauna Germania:


Vorba cântecului: Es ist Geil ein Arschloch zu sein! Sursa e Bild. Libertatea nu va fi, însă, niciodată un bulevardier german ci, forever and ever, un tabloid dâmboviţean! ;)